www.profamilia.ro /sfinti.asp?paul=7
 
 SFINTII 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL VI
A TREIA CALATORIE MISIONARA

37. Calatoria la Efes
Fap 18,18-23; 19,1

Paul nu a stat nici într-un oras atât de mult ca la Corint: 18 luni pâna la interogatoriul din fata lui Galion si apoi alte câteva saptamâni. Era o idee plina de entuziasm de a face sa lumineze puterea harului lui Cristos în mijlocul acestui popor stricat. El se considera marele semanator al lui Dumnezeu care, asemenea Învatatorului sau divin, lasa secerisul pe seama altora. Când Biserica din Corint putea oarecum sa se sprijine pe propriile-i picioare, restul Greciei, cu o populatie împrastiata, nu-l mai interesa. În afara de Atena si Corint, nu se afla nici un oras mai însemnat. O neliniste plina de presimtiri îl împingea sa viziteze iarasi câmpurile sale de lucru de odinioara si sa caute altele noi. Deja de doua ori "Duhul lui Dumnezeu" îl îndepartase de Efes. Oare se va întâmpla si a treia oara? Inima îi era plina de un simtamânt de recunostinta fata de Domnul, care îl scapase de dusmanii sai si acordase libertate Bisericii sale, gratie tolerantei nobile a proconsulului Galion. De aceea facuse un vot care îl obliga sa se duca la templul din Ierusalim. Aceasta ne arata câte fire sentimentale îl legau înca pe Paul de vechile obiceiuri religioase ale strabunilor sai. Tinta nemarturisita a acestei calatorii era patria pe care si-o alesese, Antiohia Siriei. De acolo el voia sa atace noi câmpuri de apostolat.

Acvila si Priscila s-au decis sa-l însoteasca pe Paul pâna la Efes si sa-i pregateasca acolo o locuinta pentru o eventuala sedere mai îndelungata. Se pare ca la Corint treburile n-au mers prea bine, deoarece Paul traia într-o mare saracie. În schimb, Efesul era vestit pentru productia sa de pânza de corturi. În suita lui Paul se gaseau Sila si Timotei. Calatoria a durat aproximativ 10 zile, caci anticii nu obisnuiau sa calatoreasca noaptea. Trebuie sa fi fost într-o frumoasa zi de la sfârsitul anului 52, când Paul a vazut aparând în zarea albastra în spatele insulei Samos muntii Ioniei, dar, mai presus de toate, maretul Tmolus.

Zilnic, sute de corabii din toate colturile lumii ancorau la Efes, însa nici una dintre ele n-a adus vreodata o încarcatura mai pretioasa.

În portul Panormus, calatorii nostri au parasit corabia si s-au urcat într-o mica barca ce i-a dus printr-un canal lung de doi kilometri în portul interior mai mic. Aici au pus piciorul pe uscat în fata celor mai impozante cladiri din Efes, în fata Agorei si a imensului teatru grec, care prin forma sa semicirculara semana cu o scoica deschisa. Întregul Efes, ca si Palermo, o "conca d'oro", o fructiera de aur, era asezat între munti. Ca si la Antiohia, toate coastele muntilor erau acoperite cu vilele celor bogati. Pe creasta muntelui se înalta într-un avânt îndraznet zidul lui Lisimah, care se mai vede si astazi.

La Efes exista o colonie iudaica înfloritoare, ce avea o autonomie proprie si dreptul de a-si exercita libera religia. Asadar, noii veniti, fara multa truda, au gasit adapost la compatriotii lor înstariti. Evreii din partea locului n-aveau decât o cunostinta cu totul superficiala despre crestinism si doreau cu înflacarare sa afle mai multe din gura lui Paul. Deoarece corabia cu care venise urma sa-si continue drumul la începutul saptamânii urmatoare, Paul n-a putut ramâne decât o singura sâmbata la Efes. Predica sa mesianica a avut un mare rasunet si el a trebuit sa promita ca va veni cât de curând.

Primirea la Ierusalim pare sa fi fost cam deceptionanta si lipsita de cordialitate. Când se refera la ea, Luca nu pomeneste niciodata numele orasului sfânt si spune laconic: "El s-a urcat si a salutat Biserica".

Ne apropiem acum de punctul culminant din viata apostolului, de marea catastrofa, de opozitia cea înversunata împotriva sa si a activitatii sale din Biserica. Orice lucru mare în Biserica trebuie sa se nasca prin mari dureri. Tot asa trebuie sa se fi întâmplat si atunci când crestinismul s-a eliberat cu totul de învelisul iudaic. De la celebrul incident de la Antiohia, pe care iudeocrestinii extremisti nu puteau sa-l uite si nici sa-l ierte pe Paul, aceasta tendinta s-a dezvoltat într-o miscare puternica, dotata cu un spirit de prozelitism considerabil. Ea a început acum o campanie sistematica, o contramisiune împotriva lui Paul, si cauta sa stabileasca o contrabiserica în toate comunitatile întemeiate de misionar. Abia moartea apostolului si distrugerea Ierusalimului au redus la tacere acest antagonism.

Din contra, ce calduroasa a fost primirea de la Antiohia din strada Singon! Paul era într-adevar apostolul lor! Ei îl trimisesera în misiune si el îi formase si-i facuse sa devina capitala întregii Biserici. El i-a gasit aici pe Petru, pe Ioan si pe Marcu si poate chiar pe Barnaba. Vechea traditie bisericeasca vorbeste de o "cathedra Petri" de la Antiohia. Toamna venise. Iarna batea la usa. Expresia "el a petrecut un timp oarecare la Antiohia" pare sa ne arate ca el a petrecut acolo iarna. Astfel, si-a luat ramas bun de la prietenii sai pe care n-avea sa-i mai revada. El paseste acum în perioada cea mai importanta si mai roditoare a vietii sale, care se va încheia sub sabia calaului la Roma. Dupa cum se pare, aici i s-a asociat un alt tânar prieten, Titus (2Cor 8,23), care, lucru curajos, niciodata nu e pomenit în Faptele Apostolilor, si care totusi va juca un rol deosebit în viata apostolului. Pe Sila nu-l mai vedem lânga dânsul; desigur ca, la rugamintea lui Petru, i l-a cedat acestuia, caruia îi va deveni om de încredere si secretar (1Pt 5,12). Înainte de plecare, e posibil ca Paul sa fi fost informat despre planul pe care-l aveau adversarii de a organiza o contramisiune în Asia Mica. Acesta pare sa fi fost motivul pentru care Paul n-a mers pe drumul cel mai scurt la Efes, ci, cu toate dificultatile, a traversat pentru a doua oara Taurus-ul spre a se duce prin defileul cilician în Galatia. Voia sa contracareze actiunea dusmanilor sai si sa întareasca comunitatile create. Deoarece Luca nu stia nimic despre întemeierea unui întreg sir de Biserici în Galatia de Nord, el nu putea sa înteleaga prin aceasta "serie" decât Bisericile din Galatia de Sud, care ne sunt deja cunoscute, adica Derbe, Listra, Iconiu, Antiohia si filialele lor. Scopul acestei de-a doua calatorii în Asia Mica nu a fost acela de a întemeia noi Biserici; Paul dorea numai sa întareasca în credinta comunitatile existente, si o face luând drumul cel mai scurt spre coasta ioniana. Iar pe de alta parte, e aproape de neînchipuit ca Paul sa fi omis a cerceta Bisericile din sudul Galatiei, pe care le iubea asa de mult si pe care le stia amenintate. El n-a putut ajunge la Derbe înainte de jumatatea lui iunie a anului 53. Aici i s-a alaturat un nou ucenic, Gaius din Derbe. Atâta vreme cât Paul a zabovit în Galatia, dusmanii sai au amutit si au stat la pânda ca, dupa plecarea apostolului, sa-si reînceapa opera de agitatie. Prezenta lui Paul i-a doborât pe toti la pamânt. Chiar si cei care erau deja sovaitori se faceau acum ca sunt de partea lui (Gal 4,18). Însusi Paul se temea mai târziu ca galatenii ar putea sa considere limbajul sau prea aspru si energic si ca ei n-ar fi în stare sa înteleaga iubirea fara margini pe care o nutrea fata de dânsii. Organizarea colectelor pentru fratii saraci de la Ierusalim a cerut mult timp (1Cor 16,1). Daca tinem socoteala si de pauzele necesare pentru odihna în cursul calatoriei de inspectie, e probabil ca Paul si-a reluat drumul în primavara urmatoare. Trecând prin Apameea, platoul cel muntos al Frigiei si valea Meandrului, el a ajuns la Efes în luna aprilie a anului 54, dupa o calatorie de 530 de kilometri. Pornind de la Tars, asta ar însuma un drum de 1150 de kilometri.

Paul se gasea în inima provinciei Asia. Si Efesul avea dreptul sa se numeasca prima metropola a Asiei. Orasul Efes, în care Paul intra, fusese de curând recladit de catre Lisimah, generalul conducator de armate si urmasul lui Alexandru cel Mare. Se respira în el o atmosfera internationala a elenismului de mai târziu. Când sfântul Ioan descrie în cartea Apocalipsului bogatiile adunate si luxul imperial roman, el se gândea probabil la bogatele antrepozite si la comertul mondial de la Efes.

Dar mai exista si un alt Efes. Împreuna cu Atena si Ierusalimul, Efesul era într-adevar unul dintre cele trei orase sfinte ale antichitatii. Cu al sau Artemisium sau sanctuarul Dianei, Efesul era centrul magiei orientale, paradisul placerilor, al viciilor si al misterelor Orientului. Aceleasi sentimente cu care Paul odinioara contemplase chipurile zeilor Atenei s-au trezit în el când a intrat în oras prin Poarta Magnesiana, a trecut pe Strada Mormintelor, iar ochii i s-au ridicat spre uriasa platforma pe care era asezat celebrul sanctuar al lui Artemis, una dintre cele sapte minuni ale lumii. Aceasta Artemis nu era zeita fecioara, patroana vânatoarei de la Greci, ci o corcitura a Astartei feniciene. Chipul ei înnegrit, cioplit din lemn de vita de vie, potrivit unei legende, era cazut din cer, asemenea pietrei negre a mamei zeilor de la Pessinus sau a pietrei Caaba de la Meca. Ea se asemana cu o straveche divinitate a naturii si reprezenta instinctul reproducerii, simbolizat prin pântecele masiv acoperit de numeroase formule magice si bustul format dintr-o gramada de mamele. Templul era totodata o mare casa de banca, din cauza încrederii oarbe pe care toti o aveau în zeita. În spatele chipului ei si sub protectia sa se gasea întregul tezaur al provinciei Asiei. Aici, ca si la templul din Ierusalim, erau încredintate spre pastrare economiile si averea clerului. Templul era o data si jumatate mai mare decât domul din Köln. Bolta era sustinuta de 127 coloane ionice, care se sprijineau pe figuri de marmura lucrate artistic. O singura coloana se mai poate vedea astazi la British Museum. Sanctuarul era împodobit cu capodopere ale lui Phidias, Polictet, Scopas si Praxiteles. Orasul vechi era întru totul un oras sacerdotal. O întreaga armata de preotese si preoti, care cu totii erau eunuci, se gasea sub autoritatea marelui preot sau megabyzos. În jurul preotilor misuna, la rândul sau, un enorm furnicar format din paznicii de la templu, de cântareti, muzicanti, magicieni si fachiri. Acestia se pricepeau sa trezeasca si sa mentina entuziasmul religios în cursul procesiunilor, slujindu-se de cimbale si alte instrumente muzicale, prin cântecele si, mai ales, prin dansurile lor bacantice, asemenea acelora ale calugarilor musulmani dansatori. Templul se bucura si de dreptul de azil pentru toti criminalii si atragea în domeniul sau toate elementele care încercau a se sustrage rigorilor legii.

 

38. Apolo
Fap 18,24-28; 19,2-7

Cultul lui Artemis nu era unicul element asiatic care dadea Efesului o filozofie religioasa. Pe lânga acesta mai era si cultul împaratului, care nicaieri n-a avut o dezvoltare mai mare ca în acest oras. Asia Mica a fost locul de nastere al cultului asa de înjositor al despotismului (Gregorovius). O inscriptie veche si ciudata a fost descoperita si publicata de catre savantii germani acum câteva decenii. E un fragment al unui decret de alianta al oraselor grecesti din Asia de pe vremea lui August. Acest decret fixeaza începutul anului la 23 septembrie, ziua de nastere a împaratului, si introduce totodata calendarul iulian. Felul în care se face aceasta schimbare ne dovedeste faptul ca August era privit ca începutul unei ere noi.

Daca cineva vrea sa aprecieze întreprinderea îndrazneata a apostolului, trebuie sa aiba în fata ochilor acest dublu fundament: al cultului împaratului si al lui Artemis. Era nevoie de un curaj de neînfrânt, de o credinta în puterea biruitoare a lui Cristos, ca sa te avânti în aceasta cetate a necromantiei asiatice. Paul nu putea sa opuna adoratiei puterii coplesitoare a statului roman decât saracacioasa istorie a fiului unui tâmplar din Nazaret, rastignit la Ierusalim, iar betiei simturilor din cultul lui Artemis, literaturii oculte si obscene de la Efes, el nu putea sa opuna nimic altceva decât taina cea curata despre o bucatica de pâine asupra careia Cristos a pronuntat niste cuvinte misterioase. Acest barbat trebuie sa îl fi simtit în el pe Cristos ca pe o forta prezenta, cu totul reala si de neînfrânt, ca sa se angajeze într-o asemenea aventura.

Astfel, Paul, cam prin luna aprilie a anului 54, împreuna cu tovarasii sai, pasea pe vechiul bulevard al Efesului, între Pion si Coressus. El a trecut pe lânga marele gimnaziu, pe lânga Odeon, asezamântul municipal al culturii fizice, pe lânga Agora înconjurata de colonade, marginita de pravalii si magazine. Pe stadionul, ale carui pietre au fost taiate în stânca, se vad si astazi dalele cele mari pe care a pasit Paul si poarta romana prin care a trecut. Acolo a avut o mare bucurie, deoarece în casa lui Acvila îl astepta deja o locuinta pregatita.

Putinii crestini, care traiau pe acea vreme la Efes, formau o comunitate destul de curioasa. Ei profesau un crestinism foarte incomplet; nu întretineau nici o legatura cu Biserica apostolilor: un crestinism fara darurile Sfântului Duh si fara sacramente. Trebuie sa amintim ca, în primii ani ai crestinismului, o serie întreaga de oameni, evrei din diaspora si prozeliti, atrasi de miscarea lui Ioan Botezatorul de la Iordan, au primit sa fie botezati de catre dânsul si curând dupa aceea s-au împrastiat în toata lumea si au continuat pe cont propriu misiunea apostolului. Acesta nu era crestinismul autentic de la început, dupa cum afirma unii în mod gresit; era un crestinism laic, angajat în miscarea baptismala ce pornea de la Iordan si care se va transforma mai târziu în ura contra lui Isus. (Începuturile se gasesc probabil în Mc 9,38-40; Lc 9,49). Asa-zisii crestini din Efes erau mai mult crestini cu dorinta, dar carora le lipsea adevarata credinta si stiinta religioasa.

Paul a auzit pentru prima data vorbindu-se despre un reprezentant foarte interesant, însa mai liberal, al acestui crestinism ioanitic, care lucrase deja aici înainte de venirea sa si apoi plecase la Corint. Era un evreu din Alexandria, un renumit cunoscator al Legii, un orator înfocat si o fire extrem de atragatoare. Numele sau era Apollonios, prescurtat Apollos. Si el fusese atras de miscarea lui Ioan Botezatorul, care se raspândise pâna atunci în Egipt; astfel, el devenise un premergator si un pregatitor de cale pentru adevarata evanghelie. Începând de acum, acest Apolo paseste în treacat, ca o noua aparitie în cercul de lumina al apostolului, si are un rol însemnat în cercul sau de activitate. O data cu Apolo, apare un nou element de formare, spiritul alexandrin, care îsi va face aparitia în crestinismul primar. Mai târziu, "scoala alexandrina" va contribui la apararea credintei crestine prin filozofia sa si prin interpretarea spirituala si alegorica a Scripturilor. Alexandria era în acel timp centrul teologiei iudaice deschise si comprehensive, care încerca sa contopeasca întelepciunea tuturor natiunilor, sa amalgameze ideile logos-lui grecesc, ale fortelor seminale raspândite în lume si ale ratiunii creatoare universale cu etica stoicilor si cu mozaicul progresist. Conducatorul acestei scoli era celebrul Filon, care încerca sa împace teoriile "divinului Platon" cu întelepciunea Scripturii Vechiului Testament. Scopul acestor teologi iudeo-alexandrini era acela de a face din limba si filozofia greaca un mijloc potrivit pentru a transmite ideile iudaice. Tocmai prin aceasta au reusit o lucrare providentiala, au ajutat ca limba greaca sa devina un mijloc de expresie clasica a dogmei crestine. Apolo trebuie sa fi fost un ucenic al acestui Filon si prin aceasta situatia sa de crestin este deja bine definita. Religia sa era un crestinism cu avânt platonic, careia îi lipsea profunzimea mistica. El era un adept însufletit al învataturii morale a lui Isus, al conceptiei sale noi de a-l adora pe Dumnezeu în "spirit si adevar" si expunea toate ideile cu "mare precizie"; totusi, n-avea nici o idee despre miezul esential al crestinismului, despre conceptia mistica a mortii ispasitoare, a învierii Domnului si coborârea Sfântului Duh. Ceea ce-i lipsea în privinta cunoasterii divine a lui Isus era înlocuit prin iubirea-i arzatoare fata de Domnul. Luca îl numeste "un suflet înfocat". Când spune: "Apolo era instruit în învatatura Domnului (katechumenos) si învata exact istoria lui Isus, însa cunostea numai botezul lui Ioan", putem deduce ca era bine informat asupra unor puncte esentiale ale crestinismului, asupra partii sale istorice, asupra mesianitatii si a naturii divine a lui Isus. În felul acesta, el ajunsese conducatorul spiritual al unui grup de crestini din Alexandria, care cu mult zel cerceta Scriptura, însa nu descoperise legatura cu Biserica. Partizanii sai formau împreuna cu sinagoga iudaica aceeasi comunitate, fara nici o deosebire. El era senzatia cea mare din Efes. Într-o zi, Acvila si Priscila au mers si ei la sinagoga ca sa-l asculte. Era o predica mesianica, convingatoare, însa lipsea ceva, acea tonalitate deplina, intima si inimoasa a lui Paul. Clopotul suna bine, însa avea în el un alt ton. El vorbea despre Logos, însa îi lipsea Pneuma cea sfânta. Dupa terminarea serviciului divin, ei au facut cunostinta cu acest om, l-au invitat la ei si i-au dezvaluit actiunea cea noua a Spiritului în Biserica, asa cum o cunosteau de la Paul. Acest barbat savant a devenit prietenul casei si un ucenic pentru botez. Ei i-au povestit lui Apolo despre Biserica din Corint pe care o întemeiase Paul si despre viata ei bogata în daruri carismatice. Atunci Apolo s-a decis sa mearga în Ahaia, ca sa cunoasca pe deplin viata Bisericii de acolo în însusi izvorul ei si si-a luat scrisori de recomandare catre conducatorul Bisericii de acolo. Se pare ca el a fost primit la Corint în Biserica prin Botezul si Mirul administrat de un ucenic al lui Paul. În curând, el a ajuns subiectul de discutie al zilei si a devenit una dintre personalitatile conducatoare ale comunitatii. Aparitia sa a fost ceva nou pentru corintenii cei doritori de lucruri senzationale! Elocventa sa cu totul antica, avântul sau spiritual, purtând pecetea filozofiei platonice, si care se îndreapta mai mult spre "cunoastere" (gnosis) decât spre credinta (pistis) cea simpla, a magulit simtamântul de demnitate al corintenilor. "Acesta e omul potrivit pentru Corint!" spuneau prietenii sai. Fara ca el s-o fi voit sau s-o fi putut împiedica, s-a format în Biserica din Corint un partid propriu al lui Apolo, care se falea mult cu superioritatea oratorica a acestuia fata de cea a lui Paul. Când partizanii sai au devenit prea zgomotosi, Apolo a parasit Corintul si s-a retras la Efes, spre a nu primejdui unitatea Bisericii; o foarte frumoasa marturie pentru caracterul sau dezinteresat.

În afara de acesta, la Efes se mai gasea un alt cerc, format din ucenicii lui Ioan. Cea dintâi grija a lui Paul era aceea de a conduce acest grup de semicrestini si de sfinti curiosi spre o credinta deplina si o viata total crestina. În cursul acestei activitati el a avut o experienta interesanta. A întâlnit un grup de vreo 12 persoane care i-au atras atentia prin viata lor severa si retrasa. El si-a dat seama ca lipsea ceva în crestinismul lor, si anume bucuria si darurile carismatice asa de raspândite pe acea vreme printre crestini. I-a întrebat îndata: "N-ati primit voi pe Duhul Sfânt atunci când ati îmbratisat credinta?" Ei au ramas foarte uimiti, caci nu întelegeau despre ce le vorbea Paul. Ca Duhul Sfânt a venit deja (la Rusalii), despre asa ceva ei n-auzisera nimic. "Dar atunci, ce fel de botez ati primit?" De aici se deduce ca ei formau o mica comunitate de oameni piosi ce îl urmau cu fidelitate pe Ioan Botezatorul în post si rugaciune. Paul le-a explicat ca botezul lui Ioan a trecut de mult, el fiind doar o expresie a credintei în Cristos ce avea sa vina. Ei l-au rugat sa fie instruiti pe deplin si primiti în Biserica prin botez si impunerea mâinilor (sfântul Mir). Li se parea atunci ca paraseau o camera întunecata, o încapere cu o bolta posomorâta, spre a intra într-o biserica luminoasa. Sufletul le-a fost inundat de o noua cunostinta, inima le-a fost zguduita cu putere si cuprinsa de o nadejde însufletita de credinta, astfel încât ei au ajuns la o stare de înaltare extatica si care s-a manifestat prin profetii si darul limbilor.

De altfel, Efesul nu era singura comunitate iudaica din diaspora unde se gaseau ucenicii lui Ioan. O parte din ei au fost condusi la Isus de însusi profetul. Cu toate acestea, persista chiar din timpul vietii sale o oarecare tensiune si gelozie între ucenicii lui si cei ai lui Isus (In 3,26). Dupa moartea profetului, ucenicii s-au grupat în jurul persoanei sale idealizate si au format comunitati aparte, independente, dincolo de Iordan, pâna departe în Asia si Egipt. Chiar si evanghelistul Ioan, în prolog, face aluzie la aceasta miscare a sfântului Ioan Botezatorul. "El nu era lumina, ci avea sa dea marturie despre lumina". Aceasta fraza n-ar fi avut nici un înteles daca n-ar mai fi existat pe acea vreme adepti ai lui Ioan Botezatorul, care vedeau în el adevarata lumina. Ei au disparut cu totul în secolul al II-lea.

Experienta pe care a avut-o Paul cu cei 12 ucenici ai lui Ioan ne arata cât este de necesara pentru crestinism legatura organica cu Biserica apostolica si cum un crestinism independent de Biserica, de sine statator, autonom, curat personal sau chiar biblic, conduce la o izolare neroditoare, la o asceza lipsita de bucurie, la formarea de secte si la o conceptie straina despre Cristos. Crestinismul pe care Paul l-a gasit la Efes nu era decât un stadiu premergator si de aceea apostolul e numit ca fiind adevaratul întemeietor al Bisericii din Efes; dar nici aici n-a cladit pe un teren strain.

 

39. "Grija pentru toate Bisericile" (2Cor 11,28)
Fap 19,8-10; 20,19-21; 2Cor 16,19

La Efes, Paul a ramas, în primul rând, credincios vechii sale metode. Chiar din prima zi, el a trait din munca mâinilor sale, sezând de dimineata pâna spre amiaza la razboiul de tesut. Cu toate acestea, nu putem sa nu apreciem si ceea ce a facut pentru Paul gazda sa de la Efes. Sa ne închipuim viata nelinistita din casa acelor oameni; toata ziua, pâna târziu în noapte, vizite si oameni straini care aveau ceva de întrebat; unii veneau pentru a cere explicatii în diferite cazuri de constiinta, altii pentru a se anunta la cateheza în vederea botezului, aducând stiri si salutari de la diferite Biserici din Frigia, Galatia, Macedonia si Grecia si pentru a primi noi instructiuni. Oricine ajungea în preajma acestui om era atras în vâltoarea unei vieti active si extraordinar de dinamice. Niciodata nu te plictiseai în preajma apostolului! Seara avea loc instruirea catecumenilor începatori si a celor avansati, oficiul predicarii si, cât de des posibil, macar duminica, cina euharistica. Va fi trebuit sa deschida mereu tot mai multe cursuri de cateheza în case particulare, cursuri pe care Paul le încredinta ucenicilor sai. El îsi va fi rezervat pentru sine numai conducerea întregii instruiri, sacramentele impunerii mâinilor (Mirul si Preotia) si marile prelegeri publice. Potrivit simtamântului religios al evreilor, cele dintâi roade consacrate Domnului au o mare valoare. La fel si Paul, în Scrisoarea catre Romani (16,5), cu mândria unui tata, îl saluta pe cel dintâi nascut al sau, pe primul neofit de la Efes. "Salutati-l pe iubitul meu Epenet; el este pârga Asiei pentru Cristos".

Chiar si la Efes sinagogile devenisera, fara sa vrea, vestibulul crestinismului prin învatatura sa sublima despre Dumnezeu si prin legea sa morala. Dar numai datorita lui Paul crestinii din acest oras au devenit constienti ca religia lor crestina este diferita de iudaism. Prin cuvântarile sale din sinagoga, Paul a închegat relatiile cu diferitele categorii ale populatiei, cu cei mai buni si mai seriosi, cu prozelitii. Acestia constituiau nucleul Bisericii celei noi din Efes. Primele trei luni erau extraordinar de pretioase. Însa n-a trebuit sa treaca prea multa vreme pentru ca evreii sa-si dea seama ca acest crestinism cu totul universal însemna sfârsitul religiei lor pur nationale. Aceasta a dus la o ruptura. Între timp, interesul pentru noua religie ajunsese asa de mare, încât Paul, pentru prima data, a încercat o noua metoda misionara. Casele particulare erau prea mici si nu erau accesibile pentru toata lumea. De aceea, el a inaugurat conferintele publice în felul retorilor pagâni, la care, spre deosebire de prelegerile pagâne, oricine avea acces în mod gratuit.

Iarna batea la usa si Paul nu mai putea, ca pâna atunci, sa-si continue activitatea sub cerul liber. El a cautat un local potrivit. Un oarecare gramatic Tyrannus, probabil un nou convertit, a fost gata sa-i închirieze pentru predicare sala încapatoare ce o avea. Aceasta sala se gasea probabil în unul dintre cele cinci gimnazii care, în afara de terenuri de sport, jocuri si instalatii de bai, cuprindea si sali de curs pentru conferintele profesorilor, rectorilor si poetilor. Salile de curs erau fie în forma semicirculara, fie niste culoare grupate în jurul unei curti interioare ce avea coloane si erau numite "schole" (adica timp liber, ragaz, întretinere). Asa a ajuns cuvântul grecesc "schole", încetul cu încetul, la întelesul de astazi de învatamânt sistematizat. Din textul lui Beza cunoastem programul exact al apostolului, dar, din nefericire, nu si materia de expunere. Pe la orele 11 dimineata, Tyrannus îsi sfârsea prelegerile. Urma apoi o pauza de o jumatate de ora. De la 11,30 pâna la 16,30 sala era la dispozitia lui Paul. Acesta era timpul liber pentru orice îndeletnicire. Dar Paul nu avea timp liber. Toata dimineata lucra gânditor la razboiul de tesut spre a-si câstiga hrana si plati chiria. Apoi îsi spala fata si mâinile pentru a se îndrepta spre sala de prelegeri, unde îl astepta un public foarte amestecat: studenti, comercianti, slujbasi, meseriasi, filozofi, barbati si femei din clasele sociale mai înstarite, sclavi si eliberati. Doi ani întregi a desfasurat Paul aceasta activitate intensa. Marile sarbatori închinate în cinstea lui Artemis, mai ales cele din luna mai, care atrageau vizitatori din toate tinuturile stapânitorilor, au adus la Paul o multime de curiosi din toate provinciile Asiei. Ca Paul, în atacurile sale ocazionale, n-a crutat nici cultul lui Artemis, reiese din vorbele argintarului Demetrius, precum si din Scrisoarea catre Efeseni: "Nu va mai purtati cum se poarta pagânii în desertaciunea mintii lor. Întunecati la cuget, ei s-au înstrainat de viata lui Dumnezeu, din cauza nestiintei lor launtrice, din cauza împietririi inimii lor. Deveniti nepasatori, s-au dedat desfrâului pâna la faptuirea fara sat a oricarei necuratii" (Ef 4,17-19).

Pe lânga aceasta activitate a prelegerilor publice, a intervenit o munca destul de delicata si intensa ce consta în vizitarea caselor si pastoratia individuala, despre care Paul ne da o icoana înduiosatoare în cuvântarea sa de despartire de la Milet. Aceasta era o lupta serioasa pentru sufletele noilor convertiti, sufletele celor slabi, sovaitori, îndoielnici si descurajati. În câte seri nu statea cu noii convertiti si cauta, în conversatiile de la masa, obisnuite în Orient, sa-i introduca într-o cunoastere mai adânca a lui Cristos si le povestea despre calatoriile sale misionare si despre progresele credintei în alte tari. Scrisoarea catre Efeseni ne indica probabil ceea ce predica Paul pe acea vreme. Între timp, Biserica se întarise asa de mult, încât Paul trebuia sa se gândeasca la o organizare temeinica. În felul acesta, apostolul a fost determinat sa organizeze un corp stabil de prezbiteri localnici, alesi dintre credinciosi, pe care i-a numit "episcopoi" (supraveghetori, Fap 20,28). Acest nume e o simpla transpunere a unui titlu care se aplica în acea epoca functionarilor comunali si celor din corporatii. Acesti oameni erau meniti a deveni, dupa plecarea sa, pastorii responsabili ai Bisericilor locale, în vreme ce el însusi tinea în mâini conducerea suprema a tuturor Bisericilor.

Nicaieri, în activitatea sa de pâna atunci, Paul nu gasise un câmp de actiune asa de întins ca în aceasta provincie a Asiei, extrem de populata. Efesul era, dupa cum se stie, capitala acestei provincii care numara aproape 500 de orase si sate. "O mare poarta" se deschidea aici pentru patrunderea în lumea pagâna (1Cor 16,9). Personal, el a ramas la Efes si tinea în mâini firele operei sale misionare foarte întinse si primea trimisi aproape de peste tot unde întemeiase comunitati; ei ramâneau atasati de dânsul. Astfel au fost Gaius si Aristarh, Secundus din Tesalonic, Soter din Bereea. Din Corint au venit negustori, meseriasi, marinari si barbati de seama, ca Apolo, Erast, trezorier municipal, si Sostene, fostul sef al sinagogii. Daca mai tinem socoteala si de prietenii sai mai vechi, îl vedem pe Paul înconjurat de un distins stat major de colaboratori, un cerc de barbati binecuvântati de Dumnezeu, cu care discuta despre bucuriile si necazurile tuturor comunitatilor si pe care îi trimitea sa întemeieze noi comunitati în orasele din apropiere. "Bisericile Asiei va trimit salutul lor", le scrie el corintenilor (1Cor 16,19). Efesul era situat la confluenta a patru vai, traversate de Kaistros, Meandru, Hermus si Kaikos. Prin aceasta situare geografica, el atragea populatia oraselor, situate de-a lungul cursului si la varsarea lor. Din nefericire, munca misionara a colaboratorilor lui Paul este putin înregistrata de Faptele Apostolilor; le putem completa prin aluziile facute în scrisorile sale. Însa în scrisorile apostolului si în Apocalips apar mereu noi comunitati a caror întemeiere trebuie sa se fi petrecut în acest timp. Asadar, tovarasii apostolului s-au dus la Milet, Venetia antichitatii, care mai visa la maretia trecutului sau istoric, ilustrata prin numele gânditorilor Tales, Anaximandru si Anaximene, iar acum îsi datora renumele oracolului lui Apolo din Didima si bogatiei tesaturilor de lâna. Colaboratorii lui Paul s-au dus la Smirna, regina marilor, au atins orasul mestesugarilor din Magnesia, ale caror ciocane rasunau pâna departe, au patruns pâna în Trales, la negustorii de smochine si stafide, carora trebuie sa le fi predicat evanghelia diaconului Filip. Altii au mers în sus pe Kaystros pâna la Filadelfia, sau au ajuns prin pasul Tmolos pâna la Sardes, în resedinta celebra a regelui Cresus, unde se gaseau în acea vreme templul Cibelei si mormintele regilor libieni. Altii au evanghelizat Tiatira, orasul natal al vânzatoarei de purpura Lidia, si s-au întins înca si mai departe pâna în Pergam, unde, potrivit Apocalipsului, se înalta "tronul Satanei", imensul templu si impresionantul altar al lui Zeus, ale caror ramasite, pastrate în muzeul Pergamon din Berlin, ne mai vorbesc si astazi într-un mod elocvent. Daca au ajuns pâna la Troas si Assus sau daca Luca a predicat acolo, nu stim. În tot cazul, curând dupa aceea, în calatoria sa spre Corint, Paul a gasit acolo o comunitate crestina. Asa s-au dezvoltat cele sapte Biserici din Asia. Ca o coroana cu sapte stele înconjurau aceste comunitati fiice comunitatea mama de la Efes. Plin de bucurie, putea sa le scrie din Roma: "Odinioara erati în întuneric, dar acum sunteti lumina în Domnul" (Ef 5,8). Ar trebui sa ne miram ca a fost suficient un timp atât de scurt pentru ca evanghelia sa se raspândeasca în întreaga provincie. Însa Faptele Apostolilor ne spun fara îndoiala ca "toti locuitorii Asiei, iudei si pagâni, au auzit cuvântul Domnului" si ca Demetrius a reusit sa atâte poporul, spunând ca acest Paul, nu numai la Efes, dar aproape în toata Asia, a convins si a atras multa lume ca sa-l urmeze".

Credinta crestina înflorise bine într-un tinut bogat din sudul Frigiei, pe valea Lykosului, un afluent al Meandrului. Acolo erau situate trei orase pline de viata: Colose, Laodiceea si Hierapolis. Colose (astazi Chonas) era un orasel de provincie, demodat si linistit, la picioarele muntelui Cadmus, care îl domina cu masa sa impozanta si cu numeroasele sale pârâuri ce alimenteaza Meandrul si Lykosul. Epafras, un nobil grec din Colose, pe care Paul îl câstigase pentru religia crestina si pe care-l iubea în chip deosebit, ca pe prietenul si colaboratorul sau, a devenit apostolul acestui tinut. Paul ne ofera o frumoasa marturie: "Astfel ati învatat de la Epafras, iubitul vostru tovaras de slujba, care ne înlocuieste ca un credincios servitor al lui Cristos" (Col 1,7). Epafras, mai târziu, a fost si el partas la închisoarea apostolului, de la Roma. Probabil ca prin el Paul s-a împrietenit cu Filemon, un cetatean bogat din Colose, care, împreuna cu sotia sa, Apfia, îi datora cea mai mare fericire a vietii sale. El si-a pus casa la dispozitia comunitatii pentru adunarile liturgice. Sclavul sau Onesim a adus probabil mai multe scrisori. Într-o zi, Filemon i l-a prezentat lui Paul pe prietenul si ruda sa Arhip; l-a îndragit atât de mult pe tânarul barbat, încât l-a facut preot si l-a numit mai târziu "tovarasul sau de arme" (Col 4,17; Fil 2; 2Tim 2,3).

De la Colose, Epafras a mers în orasul vecin Laodiceea (Eski Hissar), unde se fabricau frumoasele tesaturi de purpura si care era vestit printr-o scoala de medici oftalmologi. Epafras întemeiase si aici o comunitate care se aduna în casa lui Nimfa (= Nymphodoros) (Col 4,15).

De partea cealalta, acolo unde Lykosul se uneste cu Meandrul, pe o stânca înalta e asezat vechiul oras sfânt al frigienilor, Hierapolis, renumit prin una dintre cele mai curioase minuni ale naturii. Si aici a lucrat Epafras ca un mesager al credintei. Deoarece Paul spune despre dânsul: "El se lupta pentru voi în rugaciunile sale. Sunt martor ca mult se straduieste pentru voi, cât si pentru cei din Laodiceea si Hierapolis" (Col 4,12). Probabil ca Epafras îndeplinea în aceasta regiune functia de episcop.

Poporul frigian avea tendinte spre mistica si visare. El întretinea sub dubla influenta a parsismului (religie irano-persica a lui Zoroastru) si a iudaismului tardiv un cult al demonilor si al îngerilor înca înfloritor în secolul al IV-lea, dupa cum ne-o dovedesc niste inscriptii si actele conciliului din Laodiceea. Însa Frigia, datorita muncii ucenicilor lui Paul, a devenit în curând o mare citadela a crestinismului. Un mare numar de monumente si inscriptii analizate de Ramsay, exploratorul lui Paul, ne dovedesc caracterul timpuriu al crestinarii Frigiei.

 

40. "Înaltimile lui Dumnezeu" si "abisurile Satanei"
Fap 19,11-12

Paul se gasea la apogeul activitatii sale. Conferintele sale publice în sala de cursuri a lui Tyrannus, influenta sa crescânda în întreaga provincie, probitatea caracterului sau trebuie sa fi facut o adânca impresie asupra oamenilor din viata politica, deoarece aflam ca mai multi "asiarhi", adica membri ai dietei provinciale si conducatori de jocuri, se împrietenisera cu Paul. Chiar si guvernatorul orasului pare sa-i fi fost binevoitor.

Pe atunci misunau pretutindeni destul de multi sarlatani, înselatori ai poporului, care exploatau credulitatea acestuia în scopurile lor egoiste. Vindecarile miraculoase ale zeului mântuitor (Soter) Asclepios, bauturile vrajite si talismanele, astrologia si ghicitul aduceau mari venituri unei cete de preoti magi si sarlatani. Efesul era un oras unde teozofia, ocultismul si magia neagra aveau multi adepti, iar spiritistii îi introduceau pe oameni în "abisurile Satanei" (Ap 2,24). Într-o atare lume dedata la lucruri magice si diabolice, Paul a fost nevoit sa faca sa straluceasca, în contrapondere, puternicile sale daruri carismatice. Faptele minunate de la Efes, despre care vorbeste Luca, sunt o dovada în acest sens. Ceea ce nu reusea cu predica o facea "puterea Duhului" si dovezile sale, vindecari de bolnavi si izgonirea diavolilor. În antichitatea pagâna, ca si în tarile de misiuni, bolnavii sunt cei mai nenorociti. Când Paul mergea pe strazi, de-a lungul caselor erau asezati bolnavi, paralitici, oameni mâncati de lepra cu rani pline de puroi, care-i întindeau rugator mâinile sau niste cioturi de brate, cum se mai poate vedea si astazi în Orient. Iar Paul, prin invocarea numelui lui Isus, îi vindeca, fara alta rasplata decât aceea ca de acum înainte ei sa laude numele lui Isus. "Gratis ati primit, gratis sa dati!"

Puterea influentei sale era asa de mare, încât unii au reusit, apelând la Paul, sa-i scoata pe diavoli. Predilectia efesenilor pentru astfel de scene rare, înfioratoare si senzationale a produs un caz foarte chinuitor, pe care Luca îl descrie cu mult umor. Cei sapte fii ai unui mare preot evreu numit Sceva, o adevarata trupa de exorcisti ambulanti, au facut exorcism public. Cel posedat îsi batea joc de toate eforturile lor. Populatia dezamagita, cum se întâmpla de obicei, a luat pozitie contra sarlatanilor; toata reputatia lor era în joc. Nestiind ce sa mai faca, în disperarea lor, au încercat acelasi "mijloc magic" de care se folosea Paul, "numele lui Isus pe care îl predica Paul". Dar Isus n-a îngaduit ca numele sau sa fie folosit ca mijloc de vrajitorie. Ei au primit raspunsul ironic: "pe Isus îl cunosc, îl cunosc si pe Paul, dar voi cine sunteti?" Si, plin de mânie, cel posedat s-a repezit cu furie asupra lor, batându-i pe doi dintre ei, sfâsiindu-le hainele, în vreme ce ceilalti, plini de rusine si dispret, au trebuit sa se retraga. Acesta a fost un mare triumf pentru Paul. Numele lui Isus era acum pe toate buzele si era pronuntat cu respect. Acum era evident ca Paul nu savârsea minunile sale printr-un mijloc magic, ci prin puterea lui Cristos cel ceresc. Aceasta era lupta despre care Paul scrie: "Lupta noastra nu este împotriva sângelui si a carnii, ci împotriva domniilor si stapânirilor acestei lumi de întuneric, împotriva spiritelor rele din înaltimi" (Ef 6,12).

Numele lui Isus triumfa pretutindeni. O suta de predici ale apostolului n-ar fi avut atâta efect cât acest argument întarit prin fapte. Aceasta este puterea faptelor! Paul a remarcat aceasta prin sporirea numarului auditorilor sai. Marele taumaturg le parea înzestrat cu o putere superioara, ca una dintre acele fiinte divine ce sunt din când în când trimise din ceruri, întarita cu o putere divina ca sa îndeplineasca o misiune divina. Si când el zicea cu o voce plina de emotie: "La numele lui Isus sa se plece tot genunchiul, al celor din cer, de pe pamânt si de sub pamânt, iar orice limba sa dea marturie ca Domnul este Isus Cristos spre marirea lui Dumnezeu Tatal!" (Fil 2,10), atunci un adevarat cutremur si fior trecea prin toti cei de fata. Multi îmbratisau credinta. Aceste zguduiri psihologice, acest fenomen de înviere spirituala provoca o marturisire publica a pacatelor pe care noi, oamenii din nord, cu greu o întelegem, dar pentru cei din sud apare ca ceva firesc. Paul, marele psiholog, maestrul în arta de a conduce sufletele, s-a recunoscut pe sine în toate acestea. El si-a dat osteneala ca sa-i calmeze pe acesti oameni si sa îndrepte spre o cale buna emotiile lor înca nepurificate. În acea zi nu mai era cazul unei prelegeri. Cât tras, cât împins, Paul a mers sus pe Agora. Din toate partile ei au adus cartile lor de ocultism, papirusurile magice si cartile cu talmacirea viselor. În curând, s-a încins un foc în care ardeau suierând pergamentele si amuletele. Altii aduceau carti magice atribuite lui Noe si Solomon si le aruncau în foc. Abia acum efesenii erau linistiti si se credeau iertati. Trebuie sa fi fost un mare foc, daca Luca evalueaza valoarea cartilor arse la 50.000 de drahme (40.000 de marci). Era ca o torta uriasa aprinsa în fata întregului Efes, anuntând declinul puterii pagânismului si aurora evangheliei.

De unde avea Paul aceasta influenta enorma asupra oamenilor? Era puterea personalitatii sale neînfrânte, a vietii sale lipsite de egoism ce izvora dintr-un punct central, unitar si divin, de la Cristos. Era, de asemenea, secretul influentei adevarate, autentice si binefacatoare, care vine din lumina lui Dumnezeu si care conduce spre lumina. Dar mai exista înca un mijloc de a-si câstiga influenta, de a domina asupra oamenilor; este secretul influentei satanice, care se ridica din adâncuri, din puterea Satanei, si conduce spre "abisurile Satanei".

Paul era un prea mare psiholog ca sa nu-si dea seama ca atari dispozitii foarte favorabile la care asista nu puteau sa dureze prea multa vreme. Întotdeauna dupa "Osana" a urmat un "crucifige". Acest exces de veneratie fanatica s-a revarsat asupra lui Paul pentru scurt timp. Cu toate acestea, el era prea întelept spre a se complace în acest succes si spre a savura acest fum de tamâie. El stia ca acum puterea întunericului era mobilizata împotriva lui. Pentru el, Satana nu era o fantezie, ci o cruda realitate. Scrisoarea întâi catre Corinteni, care a fost scrisa în acest timp la Efes, si a doua, scrisa dupa izbucnirea pasiunilor populare, ne arata un alt aspect al situatiei. În curând a venit asupra lui Paul vremea "marilor umiliri, lacrimi si încercari" (Fap 20,19). Atât Faptele Apostolilor, cât si Scrisoarea catre Efeseni ne dau cheia spre a întelege aceste dureri. El îsi dadea seama ca în spatele scenei se ridica împotriva lui o putere infernala. Tot felul de duhuri rele se aliasera împotriva lui într-un atac concentric. Cu greu poti gasi un sfânt sau un mistic în viata caruia diavolul sa nu fi jucat vreun rol. Si nu exista credinta serioasa într-un Dumnezeu personal, nu exista credinta profunda, daca nu vrem sa stim nimic despre existenta marelui dusman al lui Dumnezeu.

Masura vietii sale crestine era deopotriva pentru Paul gradul de suferinta în unire cu Cristos. Trebuie sa fi dus o viata de mari lipsuri daca pe acea vreme putea sa le scrie corintenilor: "Pâna în ceasul de fata suferim de foame si de sete, suntem goi" (1Cor 4,4). O atare saracie era cauzata de maretia sufletului sau, lucru imposibil pentru coreligionarii lacomi de bani. Paul nu se mai putea dedica lucrului decât foarte putin si adesea trebuia sa-l întrerupa zile întregi. Ocupatiile sale pastorale, corespondenta cu celelalte comunitati îi rapeau tot timpul.

Tocmai atunci scria galatenilor sai: "însa departe de mine gândul de a ma mândri, în afara doar de crucea Domnului nostru Isus Cristos" (Gal 6,14). În ambele scrisori catre corinteni el ne-a lasat nu mai putin de patru marturisiri zguduitoare de suferinta. "Mi se pare ca Dumnezeu ne-a pus cei mai de pe urma pe noi, apostolii, ca pe niste osânditi la moarte, de am ajuns privelistea lumii, a îngerilor si a oamenilor. Trebuie sa ne lasam loviti. Suntem oameni fara patrie. Ca niste lucratori trebuie sa muncim cu mâinile noastre. Nu e oare ca si cum am fi ajuns de batjocura pentru lumea întreaga? Suntem insultati si noi binecuvântam, suntem prigoniti si noi înduram, ne blestema si noi ne rugam; suntem tratati ca gunoiul care e aruncat cât mai departe posibil; suntem alungati din oras în oras" (1Cor 4,9-13). A-si îndeplini misiunea sa pe pamânt în mijlocul suferintelor, Paul a învatat-o de la Învatatorul sau ceresc.

Faptul cel mai îngrozitor pe care Paul îl pomeneste din sederea sa la Efes este "de a fi luptat cu fiarele" (1Cor 15,31). Unii exegeti au luat aceasta expresie în sens figurat, altii considera ca se refera la un eveniment real. Oricum ar fi, expresia aminteste cu putere un pasaj din scrisorile sfântului episcop martir Ignatiu de Antiohia, un ucenic fidel al veneratului sau maestru. Paul îsi descrie astfel suferintele sale, fiind captiv pe corabie, precum si pataniile sale cu soldatii de garda. "Din Siria si pâna la Roma m-am luptat cu fiarele, sunt încatusat între zece leoparzi". Lucrul acesta e spus în chip alegoric, si totusi e un fapt adevarat. Suntem astfel nevoiti, daca nu voim sa-l acuzam pe apostol de fanfaronada, sa presupunem si la el o întâmplare reala, o catastrofa care aproape l-ar fi nimicit. Fiecare încercare de atenuare a semnificatiei se loveste de limbajul cu prisosinta real al apostolului. "Într-adevar, mi se pare ca Dumnezeu ne-a pus pe cei din urma pe noi, apostolii, ca pe niste osânditi la moarte, încât am ajuns privelistea lumii, a îngerilor si a oamenilor" (1Cor 4,9). Sau, curând dupa catastrofa, el scrie: "Nu vreau sa ramâna necunoscuta strâmtoarea venita asupra noastra în Asia si ca am fost apasati peste masura si peste puteri, încât ne luasem nadejdea de la viata. Ba chiar duceam în noi osânda de moarte" (2Cor 1,8).

Unii cercetatori mai noi admit, nu fara motiv, o captivitate a apostolului la Efes (bazându-se pe 2Cor 6,5; 11,23). Când Paul mentioneaza, putin dupa aceea, în Scrisoarea catre Romani si plin de recunostinta ca-si datoreaza viata lui Acvila si Priscila (16,4): "Ei capul si l-au pus în joc pentru viata mea" si când îi numeste, în aceeasi scrisoare, pe Andronic si Iunias ca "tovarasii sai de neam si robie", atunci e foarte greu sa mai vorbim aici de o expresie metaforica.

La aceste suferinte exterioare s-au adaugat si cele sufletesti, pe care i le pricinuiau iubitii sai copii corinteni si galateni. Inima si sufletul erau pline de amaraciune când se gândea la faptul ca opera vietii sale, pe care ca un "arhitect întelept" al lui Dumnezeu o construise, era acum amenintata sa se prabuseasca din cauza dusmanilor sai evrei. Ceea ce îi mai sporea durerea acestui om sensibil era sentimentul singuratatii si al parasirii. Tocmai acum era aproape singur, lipsit de prietenii sai cei mai intimi. Timotei, Erast si Titus plecasera spre Macedonia si Grecia. Sa nu ne miram vazându-l trecând printr-o perioada de adânca mâhnire. Noi cunoastem deja acest lucru de la Corint, când nopti întregi nu dormea, iar sufletu-i era atât de nelinistit si întunecat. Când deodata se simti cuprins de o forta launtrica si auzi glasul Domnului: "Nu te teme! Eu am un popor numeros în acest oras!" Asa a crezut el mereu în puterea lui Dumnezeu, care poate sa învie chiar mortii. El n-a pierdut nadejdea la Corint si n-a disperat nici la Efes. Astfel, si aici, la Efes, omul launtric se ridica cu forte noi din orice durere. "Am crezut, de aceea am vorbit... De aceea nu ne lasam, si chiar daca se naruie în noi omul dinafara, cel launtric se înnoieste zi de zi" (2Cor 4,13-16). Numai cine crede, asemenea lui Paul, poate sa vorbeasca despre suferintele sale si are dreptul sa o faca. Si la Efes a fost sustinut de glasuri ceresti, în vreme ce era solicitat la noi munci (Fap 19,21). I se arata calea spre Macedonia, Ahaia, Ierusalim si, în sfârsit, dincolo de Orient, dorul cel tainic al apostolului: Roma. Tocmai atunci Duhul îi aratase capitala lumii ca un focar de unde trebuia sa straluceasca pentru totdeauna lumina lui Cristos.

 

41. "Sunteti chemati la libertate"
Scrisoarea catre Galateni

Ceea ce Paul prevedea de mult timp, facându-si griji, acum s-a si întâmplat. În frumoasa armonie, în acea relatie de încredere dintre el si iubitii sai galateni, adversarii iudeo-crestini reusisera sa produca o prima discordie. Stirile erau tot mai numeroase, relatând ca ei invadasera cu totul primele comunitati de la nord de Taurus si ca puneau acolo în miscare o contramisiune plina de râvna.

Paul obisnuia cu placere sa-i trimita pe discipolii sai în calatorii însemnate pentru a se informa. Oare adusese Timotei atari stiri din patria sa? Sau poate colonisti din Galatia s-au prezentat la Paul, în atelierul lui Acvila, pentru a-l informa despre ceea ce se petrece? Niste predicatori straini, oameni cu pregatire, au venit de la Ierusalim, ziceau ei, având scrisori de recomandare din cercul lui Iacob. Ei vorbeau în casele fratilor mai distinsi si în adunarile religioase. Ei spuneau ca Paul nu este un apostol adevarat ca cei de la Ierusalim, ca acesta nu l-a vazut niciodata pe Isus. Ca el singur a fost nevoit sa învete evanghelia de la vechii apostoli si care singuri sunt "competenti". El a omis lucrul cel mai de seama în predicile sale: si crestinii proveniti dintre pagâni sunt obligati sa tina legea lui Moise. El a trecut acest lucru sub tacere, deoarece voia sa modeleze evanghelia dupa placul pagânilor pentru a-i putea aduna pe cât mai multi posibil. El se poarta când într-un fel, când în altul. La Listra, el a orânduit ca Timotei sa fie circumcis, ca sa-i maguleasca pe evrei; din contra, pagânilor nu le-a spus nimic despre circumciziune, ca sa fie pe placul lor.

Paul a fost tare zguduit. Prima sa Biserica, pe care el o nascuse în dureri, era pe cale sa se prabuseasca. Ce mult i-ar fi placut sa plece îndata cu acesti mesageri, sa se duca la iubitii sai galateni; la acesti copii mari cu o privire sincera, dar cu inimi sovaitoare. Dar chestiuni curente, grija pentru toate Bisericile îl împiedicau. Cine erau acesti oameni intrigati? De buna seama erau trimisi ai acelor "frati mincinosi ce se strecurasera pe lânga dânsul" si ai acelor zeloti care respingeau în mod fanatic tot ceea ce nu era iudaic si se infiltrasera în tânara Biserica pentru a se folosi de ea în realizarea vederilor lor politice, încercând chiar sa exercite asupra apostolilor un fel de tiranie. Ei faceau multa "vâlva cu privire la lege" în comunitatile pasnice ale lui Paul, în case, în asa fel încât "cearta si discordia" (Gal 5,15) devenisera pâinea cea de toate zilele acolo unde mai înainte erau faptele Duhului. Paul ar fi putut da uitarii atacul asupra persoanei sale; însa ca cineva, fara stirea lui, sa-i însele pe acesti copii ai naturii, fara ca ei s-o banuiasca, în comoara lor cea mai scumpa a credintei si în libertatea lor în Cristos, asta îi sfâsia inima. Când Paul privea în urma asupra lucrurilor pe care reusise sa le realizeze în comunitatile sale, vedea în urma-i "raza de foc a Duhului", vedea stralucind carisme peste carisme, minuni peste minuni. Noii convertiti se rugau, cântau, îi adresau lui Cristos din Euharistie cântece de multumire, vorbeau diferite limbi, îi vindecau pe bolnavi si faceau minuni. Si acum oare acest elan înaltator de viata noua trebuia sa faca loc practicilor serbede si reci ca gheata ale Legii? Daca nu vrem sa-l consideram pe Paul un laudaros, atunci ne putem închipui situatia destul de serioasa în care se afla.

Asemenea unui general care înainte de hotarârea decisiva îsi aduna în jurul sau statul major, Paul îi reuni în jurul sau pe toti colaboratorii si tovarasii sai de arme, prezenti la Efes, pentru a discuta cu dânsii: Timotei si Tit, Tihic si Trofim din Efes, Gaius din Aristarh din Macedonia, Sostene si Erast din Corint, Gaius din Derbe si Epafras din Colose. Tactica unui mare conducator de oameni se distinge prin faptul ca el face ca prietenii sai sa ia parte la hotarârile sale ca si cum acestea ar fi pornit de la dânsii.

Redactarea scrisorii trebuie plasata la limita anilor 54-55. În sprijinul acestei afirmatii posedam un criteriu extern. Paul îi dojeneste pe galateni deoarece au lasat sa li se impuna calendarul evreu cu anul sabatic. Or, noi stim de la Iosif Flaviu (Ant. Jud., 15, 1-2) ca anul 54 era un an sabatic. Probabil ca Paul scrie în cursul acestui an, pe care galatenii, indusi în eroare, îl celebrau în spirit iudaic.

Scrisoarea întareste impresia ca Paul era un personaj pasionat. Epistola e, pentru a o caracteriza lapidar, scrisa cu litere de foc. În ideile fundamentale, prin motivatiile biblice si felul de exprimare, ea este, ca sa spunem asa, o schita pentru Scrisoarea catre Romani de mai târziu, pe când temperamentul si tonul pasionat ne fac sa ne gândim la Scrisoarea a doua catre Corinteni. Unele cuvinte nu se explica decât prin emotia sfânta a momentului; asa sunt expresiile de surprindere si consternare, blestemul repetat de doua ori asupra acelora care predica o alta evanghelie, frazele întrerupte care denota o puternica tulburare a sentimentelor. Doua mari laitmotive domina cuprinsul si succesiunea ideilor care depind una de alta si se încruciseaza în mod reciproc: 1. motivul personal: originea primara si autentica a misiunii sale apostolice; 2. motivul obiectiv al evangheliei sale despre mântuire prin credinta.

Partea întâi a scrisorii este o violenta "apologia pro vita sua", apararea propriei sale misiuni apostolice. El stie ca a primit prin Sfântul Duh exact aceleasi drepturi ca si ceilalti 12 apostoli. Asadar, tagaduirea misiunii sale apostolice l-a constrâns pe Paul sa se coboare în adâncul propriei constiinte si sa scoata de acolo fundamentele teologice ale situatiei sale exceptionale. Exista ceva maret în aceasta siguranta de neasemuit a chemarii sale.

"Paul, apostol din partea oamenilor, nu din propria sa initiativa, ci numai datorita trimiterii lui Isus Cristos înviat. Toti fratii care ma asista cu credinta si sunt în preajma mea sunt de acord cu textul acestei scrisori trimise Bisericilor din Galatia. Dati-mi voie ca fara înconjur sa trec la subiect! Eu ma mir ca asa de repede parasiti evanghelia mea, spre a trece la o alta, care e cu totul opusa. Eu v-am condus primul la Cristos. Iar acum va lasati amagiti ca si cum ar exista o alta evanghelie mai buna, pe care eu as fi ciopârtit-o. O atare evanghelie nu exista; dar exista oameni care va sucesc capul si falsifica evanghelia. Chiar eu, Paul, sau unul dintre prietenii mei, sau chiar un înger din ceruri daca v-ar vesti o alta evanghelie afara de aceea pe care v-am vestit-o eu, sa fie afurisit. Eu nu retrag nimic din ceea ce am spus si va repet vorbele rostite cu ocazia ultimei sederi la voi. Daca cineva predica o alta evanghelie, diferita de cea pe care v-am predicat-o eu, sa fie afurisit. S-a spus pe seama mea ca sunt un lingusitor, dornic de a câstiga popularitate, ca nu-mi pasa de Dumnezeu! Ca eu am speculat cu siretenie antipatia voastra fata de circumciziune si astfel am nesocotit cel mai bun lucru. Credeti voi într-adevar ca eu caut favoarea oamenilor? Daca aceasta ar fi fost intentia mea, de multa vreme as fi renuntat la a-l sluji pe Cristos. Aceste doua lucruri nu pot sta împreuna. Nu, eu sunt robul lui Cristos, lui îi apartin cu pasiune si iubire.

Fratilor, eu vreau sa va explic înca o data natura si obârsia evangheliei mele; ea nu este o nascocire omeneasca. Eu n-am fost la scoala nici unui om, n-am fost ucenicul nici unui apostol, ci am primit-o printr-o descoperire directa. Mi se reproseaza azi purtarea mea de altadata. Unii se mira de faptul ca Cristos mi-a aparut la Damasc si ca m-a chemat sa fiu apostolul pagânilor. Se fac tot felul de presupuneri asupra schimbarii surprinzatoare a parerilor mele. Dar cine e în stare sa schimbe planurile lui Dumnezeu? Acum recunosc ca Dumnezeu m-a ales din sânul mamei mele si ca el a binevoit sa ma cheme prin harul sau fara a tine cont de vointa mea, ca sa-l descopere prin mine pe Fiul sau. Din acel ceas, hotarârea mea a fost luata. N-am avut sfat de la nici un om. Când Dumnezeu vorbeste, carnea si sângele n-au nimic de spus. Niciodata n-am cautat sa intru în legatura cu apostolii cei renumiti de la Ierusalim".

Apoi Paul povesteste într-un fel foarte viu întâmplarile ce ne sunt deja cunoscute: sederea sa în singuratatea din Arabia, vizita sa la Damasc si Ierusalim, calatoria în patria sa, deliberarile la conciliul apostolic, împartirea tinuturilor misionare prin întelegere si strângere de mâna. Aceasta este o dovada suficienta ca învatatura si chemarea sa este de aceeasi calitate ca si a ilustrilor apostoli. Iar mai departe el povesteste, ca o alta dovada a conceptiei sale autonome despre mântuire, cunoscutul conflict avut cu Petru la Antiohia. Argumentarea sa culmineaza cu urmatoarea reflectie: daca cineva, ca om, urmând anumite prescriptii religioase cu ajutorul legii, ar putea sa ajunga la mântuire, atunci moartea lui Cristos ar fi fost fara nici un rost. Dumnezeu l-ar fi jertfit în zadar pe Fiul sau si prin aceasta jertfa ar fi comis o greseala.

Paul ajunge acum la partea obiectiva: la tratarea temei celei mari a îndreptatirii prin credinta. Pentru a putea evita o neîntelegere istorica pe care o face Reforma, trebuie remarcat ca Paul nu vorbeste aici despre faptele morale ale omului dupa justificare si nici despre viata omului în starea de har. În polemica cu adversarii, el ia în discutie prima îndreptatire, renasterea omului, însusirea mântuirii si realizarea mântuirii în fiecare suflet, trecerea de la starea de pacat la starea de har. Aceasta, în mod exclusiv, este lucrarea lui Dumnezeu, o consecinta a mortii ispasitoare a lui Cristos, fara nici o contributie personala din partea omului; orice act uman independent si bun din punct de vedere moral nu poate deveni cauza si conditia de mântuire, în afara de actul de credinta însufletit de iubire si plin de cainta. Dar însusi acest act este lucrarea Duhului, asa ca imboldul pleaca întotdeauna de la Dumnezeu.

Paul spulbera punctul de vedere al adversarilor sai cu doua argumente puternice; unul este pentru crestinii veniti din pagânism, celalalt pentru iudeo-crestinii cunoscatori ai Bibliei. Paul le aminteste pagânilor convertiti despre experienta lor sufleteasca, despre evenimentul convertirii lor:

"Când ati îmbratisat credinta si (în Botez si Mir) l-ati primit pe Sfântul Duh care s-a revarsat cu îmbelsugare asupra voastra cu dovezi sensibile si fapte stralucite, prin vorbiri profetice, vindecari de bolnavi si minuni, prin cunoasterea inimilor si prin emotii puternice, stiati voi atunci despre legea mozaica? Oare datorati entuziasmul vostru pentru Cristos propriilor voastre eforturi morale sau poate respectarii anumitor prescriptii cu privire la alimente sau a altor practici, sau mai degraba simplei primiri a predicilor mele? Nu v-am zugravit eu în fata ochilor chipul lui Isus asa de viu încât ati retrait direct în suflet rastignirea sa? Acum va întreb numai un lucru: cine v-a încântat si v-a vrajit în felul acesta? Oare trebuia ca cineva sa spuna pe seama voastra prostia ca într-un sfânt entuziasm ati pornit pe calea lui Cristos ca în cele din urma s-o sfârsiti din nou în iudaism si în saracacioasele sale prescriptii externe? Voi ati pasit în scoala cea înalta a cunoasterii lui Dumnezeu si a cunoasterii lui Cristos si Dumnezeu va cunoaste pe voi; si iata ca voi vreti acum sa va întoarceti iarasi la «primele elemente» si, ca niste copii, sa începeti a silabisi? Vreti voi sa imitati pâraiele voastre de munte, care curg la vale asa de frumos si de cristalin din Sultan-Dagh si apoi se pierd în baltoace aducatoare de friguri si se preling neproductive si saracacioase? Unde e acea perioada minunata a primei voastre iubiri fata de Cristos, a încrederii dintre mine si voi? Când au izbucnit primele furtuni ale prigoanei, iar voi erati asa de mândri de a suferi pentru Cristos, cine v-a dat puterea pentru asa ceva? Oare toate acestea au fost zadarnice?"

Al doilea argument e luat din Biblie, din explicarea tipic alegorica a figurii celei mai mari si pline de credinta din Vechiul Testament, figura preferata a poporului evreu. Abraham era tipul, strabunul spiritual al tuturor celor care cred. Fagaduintele care i-au fost facute nu sunt legate de descendenta dupa trup, de o mostenire sau legatura de sânge. Mântuirea fagaduita lui nu este privilegiul unei rase, ci un bun general, al întregii omeniri, la fel de universal dupa cum este însasi Biserica. În el ni s-a aratat calea mântuirii pentru toate vremurile: credinta. Moise, cu cartile sale de legi, nu a venit decât dupa 430 de ani. El a avut de a face cu un popor devenit pe jumatate salbatic, cu totul înstrainat de Dumnezeu din cauza sederii sale prelungite printre pagâni. Acest popor avea nevoie de o educatie de secole sub frâul aspru al legii. Asadar, la început legea avea un caracter tranzitoriu în planul mântuirii, doar o valoare pedagogica pentru anii minoritatii spirituale. Dar acum a venit plinatatea vremii. Omenirea a parasit scoala elementara si a fost primita în scoala superioara a lui Cristos, în care nu mai exista nici o deosebire între evrei si pagâni, greci si straini, stapâni sau slugi, barbat sau femeie.

Dupa ce Paul, cu armele sale puternice ale argumentarii, si-a zdrobit adversarii, devine iarasi calm ca o mama si da curs liber sentimentelor sale. "Acum as dori ca o mama sa îndur din nou chinurile unei nasteri de dragul vostru si sa-mi schimb vocea, ca sa va vorbesc asa cum o mama se adreseaza copilului sau!" Totusi, e demn de remarcat ce contraste întruneste în sine acest om: o logica tare ca otelul, o vointa de fier, aliata cu o gingasie de mama! Astfel se aseamana cu Învatatorul sau divin. Paul face o scruta pauza în dictare si apoi merge la ultimul atac:

"Voi credeti ca eu poate nu înteleg nimic din legea lui Moise? Ascultati o întâmplare pe care vreau s-o si talmacesc dupa toate regulile interpelarii iudaice. Stiti ca Abraham a avut doi fii. Ismael era fiul servitoarei Agar, rodul impulsului sexual; Isaac era fiul Sarei, al stapânei, rodul fagaduintei divine. Regasim aici o asemanare cu cele doua legaminte ale lui Dumnezeu: cel vechi de pe muntele Sinai, care aduce pe lume copii sclavi, si noul legamânt de pe muntele Sion, care da nastere la copiii lui Dumnezeu! Agar înseamna în limba araba "munte" (hahar) si indica Sinaiul, dar reprezinta totodata Ierusalimul de astazi care este mama noastra de sclavi, prin constrângerea morala pe care o exercita si nu vrea sa stie nimic de libertate. Dimpotriva, Sara cea libera este tipul noului Ierusalim. Eliberat de orice constrângere morala, el este mama noastra spirituala. Cei ce va ademenesc sunt fiii lui Agar, copiii roabei, pe când noi suntem fiii femeii libere si ai fagaduintei. Sub ochii vostri se repeta astazi, ca si odinioara, aceeasi istorie: fiul femeii libere, evanghelia cea adevarata, e prigonit de fiul sclavei, religia legii. Spuneti, asadar, celor ce va ademenesc ca ei sunt fiii roabei; noi suntem cei liberi. Cristos ne-a dobândit aceasta libertate. Poate fi oare o evanghelie mai frumoasa? Însa aceasta libertate nu înseamna o desfrânare, dupa cum ne acuza dusmanii nostri! Prin libertatea lui Cristos, noi am fost scosi din slujba elementelor, a demonilor, a puterilor ursitei si eliberati de prescriptiile omenesti si am intrat în slujba lui Cristos. Dar aici domneste iubirea; si tocmai aceasta porunca a iubirii este calcata în chip rusinos de cei ce va ademenesc. De când au venit ei la voi, e numai cearta si vrajba! Altii au o mie de prescriptii, însa legea noastra crestina spune: lasati-va condusi de Duh! Priviti totul în Cristos si atunci nu vor izbucni faptele trupului, patimile, pe când roadele Duhului se vor coace pe arborele vietii voastre. Cine seamana în ogorul trupului, acela va recolta stricaciune. Cine seamana în Duh va recolta roadele Duhului. Pe acest ogor se maturizeaza recolta fericirii.

Taierea si netaierea împrejur, acestea-s lucruri secundare. Ceea ce conteza e viata cea noua, faptura cea noua în Cristos. Cine respecta aceasta regula, asupra aceluia se revarsa pacea si milostivirea. Însa un barbat care, de dragul lui Cristos, a fost batut cu pietre si care mai poarta si acum în trup cicatricele, ar trebui sa fie lasat în pace!" Ranile primite de Paul la Listra, fiind în slujba lui Cristos, sunt documentul si sigiliul apostolatului sau. Galatenii din sud cunosc originea acestor stigmate. Crucea este marele mister în care Paul rezuma totul si care sta contra lumii.

Cu aceasta magistrala scrisoare, Paul i-a nascut pentru Cristos prin dureri pentru a doua oara pe iubitii sai galateni (4,19). Ne putem închipui scenele miscatoare care s-au strecurat în comunitatile galatene la citirea acestei scrisori, la vederea "literelor mari" (6,11) scrise cu mâna tremurânda. De acum nu vom mai auzi intrigi în aceasta zona a misiunii lui Paul. Dupa câte se pare, dusmanii au luat-o la fuga si, ca un roi de lacuste, au navalit asupra altor comunitati. În curând îi vom vedea ca apar la Corint.

Taranii galateni, care au dus pe valea Meandrului spre Antiohia, metropola Galatiei, scrisoarea iubitului lor apostol, nu presimteau ce comoara pretioasa duceau cu dânsii: un document de libertate, de o valoare istorica universala. În Frigia a rasunat mai întâi cuvântul despre libertatea crestina.

"Fratilor, Cristos ne-a condus la libertate, voi sunteti chemati la libertate". Când a mai trecut vreodata prin lume un astfel de om, care a stiut sa uneasca o asemenea daruire fata de frati cu o atare libertate de spirit, care s-a facut servitorul tuturor, si totusi nu a fost niciodata sclavul oamenilor? Caci acela este cel mai liber dintre cei liberi, care e liber de propriul sau eu si care poate spune cu Paul: "Eu nu mai traiesc propriul meu eu, ci Cristos traieste în mine".

 

42. Întelepciunea lumii si nebunia crucii
1Cor 1-4;

Corint! Noi stim din ce elemente disparate a fost formata aceasta colonie romana, aceasta piata de comert european, acest oras de negustori si marinari. La o suta de ani dupa distrugerea sa, el a fost reînviat prin cuvântul puternic al lui Cezar. Am vazut din ce straturi de populatie, fara aristocratie si fara traditie, se formase comunitatea crestina de aici, cu câta greutate s-a desavârsit unitatea ei. Corint! Acest nume evoca o lume plina de contraste si contradictii. Corintul nu avea o populatie sedentara de tarani ca si Galatia; nici o burghezie respectabila ca Filipi, ci o multime pestrita, fluctuanta, cu o continua revarsare si scurgere de credinciosi din alte tari. Aici nu adia aerul curat si patrunzator de pe Sinai, ci atmosfera înabusitoare a Afroditei de pe Acrocorint. Icoana pe care Paul ne-o schiteaza despre Corint în cele doua scrisori ale sale e putin îmbucuratoare.

Cât timp a stat la Corint, Paul a reusit, cu puterea superioara a spiritului sau, sa mentina comunitatea într-o pozitie morala înalta si sa pastreze ordinea. De atunci trecusera patru ani. Aspectul comunitatii se schimbase. Usuratatea greaca si liberalismul venit din Orient au produs situatii care pâna acum erau straine Bisericii. Nu exista nici un oras grec fara partide si grupari. Chestiunile personale devenisera probleme principale, o betie de libertate în viata morala era consecinta constrângerii politice. Paul stabilise principiul libertatii crestine în locul constrângerii legii iudaice. Lucrul acesta constituia o initiativa importanta. Despre libertatea constiintei întreaga antichitate nu stia nimic; nici evreii si nici pagânii. Paul a preluat în chip genial o idee fundamentala a lui Isus Cristos ("Adevarul va va face liberi") si a introdus-o în învatatura crestina. Prin aceasta a dat nastere spiritului occidental crestin si a devenit marele pedagog al Europei crestine.

Însa ce lupta uriasa a trebuit el sa dea pentru a feri aceasta libertate de toate rastalmacirile! Paul avea de aparat libertatea cea noua, de curând câstigata, împotriva a doi adversari: în Galatia, împotriva iudaismului îngust, la Corint, împotriva fiorosilor apostoli ai unei libertati fara frâu, care se tragea în parte din partidul liberal iudaic, în parte din cercurile cultului dionisiac. La aceasta dorinta aprinsa de libertate s-a mai asociat înca un element care a favorizat formarea de partide: intelectualismul grecesc, care strabate întreaga dezvoltare a spiritului grecesc. Viata spirituala greceasca era strabatuta si de un curent de individualism si grecii nu puteau sa înteleaga de ce Paul intervenise cu atâta pasiune pentru comuniunea si unitatea bisericeasca. În gândirea greaca mai zacea o ispita: etica greaca nu era dominata numai de cunoastere, ci si de dorinta de fericire. Acest eudemonism nu întelegea decât cu greu predica lui Paul despre cruce.

Apolo se întorsese de la Corint si îi prezentase apostolului un raport asupra primejdiei ce ameninta acolo. Alte stiri mai noi îi fusesera comunicate. Scandalurile morale printre neofiti se înmultisera. Astazi luau parte la cina euharistica, în ziua urmatoare erau vazuti în templul Afroditei sau stând la masa în templul lui Serapis. Paul trebuia sa intervina. El a adresat comunitatii prima sa scrisoare, în care le interzice sa aiba legaturi cu desfrânatii, înselatorii, hulitorii de Dumnezeu si betivii (5,9). Aceste doua scrisori care au ajuns pâna la noi nu sunt decât o parte dintr-o corespondenta mai vasta, care s-a purtat între Paul si comunitate. E lucru curios faptul ca aceasta prima scrisoare catre corinteni s-a pierdut. Sau poate a fost deturnata? În antichitate, unii, mai ales grecii, aveau idei ciudate în ceea ce priveste proprietatea literara. La Tesalonic, cu putin înainte, o scrisoare a apostolului a fost falsificata, iar altele se pierd fara urma.

Pe lânga scrisorile apostolului mai existau si mesajele personale. Astfel, înaintea expedierii primei scrisori catre Corinteni, Paul l-a trimis acolo pe tânarul Timotei, ca unul care lucrase cu dânsul la întemeierea acelei comunitati, ca sa le aduca aminte corintenilor adevarurile fundamentale ale credintei si moralei, "regulile de conduita în Cristos" asa cum el le învatase în toate Bisericile, în acord cu ceilalti apostoli" (4,17). Probabil ca Timotei trebuia sa se ocupe si de strângerea unor colete pentru Ierusalim. Se vede ca din acest motiv i s-au alaturat si Erast, trezorierul orasului, si alti câtiva frati. Timotei trebuia sa mearga la Corint prin Troas si Macedonia, probabil ca si de acolo venisera vesti rele. În orice caz, Paul era deja plecat la redactarea scrisorii amintite. Curând dupa aceea, o distinsa doamna crestina, Cloe de la Corint, i-a dat de stire lui Paul printr-un servitor despre dezbinarea comunitatii de la Corint si despre raspândirea desfrâului. Deoarece unii indivizi pierdusera într-o masura asa de mare sensul sfintirii personale si austeritatea moralei, Paul a fost nevoit sa îndeparteze primejdia, recurgând la disciplina emanata de comunitatea bisericeasca. Daca nici aceasta strategie nu dadea rezultat, atunci nu mai era nimic de sperat, fapt ce explica lupta pasionata pentru unitatea si comuniunea bisericeasca.

Se formasera trei partide pe lânga vechiul nucleu de credinciosi care tineau înca la Paul. Din prima grupa a fost luat Apolo drept cap al comunitatii si opozant al lui Paul. Amândoi erau cuprinsi de o mare înflacarare pentru Cristos, dar fiecare avea felul sau deosebit de a predica. Apolo era un spirit speculativ; prelegerile sale straluceau prin profunzimea platonica, prin dictiunea clasica si eleganta retorica. Dimpotriva, Paul era un realist, barbatul care trecuse prin grele încercari, care te fermeca prin puterea realitatii si vapaia pasiunii sale. Ambele feluri de a predica sunt admise de Biserica. Însa, pentru semigrecii superficiali, carora le placeau plasmuirile de idei, felul lui Paul era prea dur. Partizanii lui Apolo, al noului maestru în ale întelepciunii, au folosit numele predicatorului lor ca un strigat de lupta: "Eu sunt al lui Apolo!"

Pe lânga aceasta, grupa iudaica a comunitatii sporise prin venirea oamenilor din Orient, Palestina si Ierusalim. În portul Cancreea debarcasera iudeo-crestini cu multe pretentii, prezentând scrisori de la vechii apostoli, botezati fiind probabil de Petru, de a carui prietenie personala se faleau, iar pe Paul îl socoteau în chip dispretuitor ca fiind un apostol de mâna a doua, deoarece el nu avusese nici o legatura cu Isus. El e "cel mai neînsemnat dintre apostoli" si nu se stie daca l-a vazut pe Cristos cel ceresc. El e mai prejos decât Moise si, cu toate acestea, vrea sa-l înlature pe acesta. Cine a vazut vreodata fata sa stralucind ca aceea a lui Moise? Faptul ca Paul nu se foloseste de privilegiul rezervat în mod obisnuit functiei de apostol, de a fi întretinut pe seama comunitatii, e o dovada ca el nu e sigur de cauza sa. În curând, acesti iudeo-crestini, care strigau: "Eu sunt al lui Chefa (Petru)!", si-au format o grupare însemnata. Paul nu s-a îndoit nici o clipa ca Petru nu stia nimic de acest abuz si nu vorbea decât cu veneratie despre dânsul. El nu condamna efortul de-a aduna comunitatile împrastiate într-o unitate foarte închegata sub autoritatea lui Petru. Însa faptul ca unii puneau în joc, împotriva apostolatului sau, primit direct de la Cristos, autoritatea capului apostolilor, era resimtit de Paul ca o lovitura data chiar lui Cristos, ai carui credinciosi administratori voiau sa fie amândoi.

Si ca absurditatea sa ajunga la culme, exista si o a treia grupare, formata din predicatori iluminati ai libertatii si din "superapostoli", care refuzau sa se numeasca dupa vreun om. Ei îl puneau în joc chiar pe Cristos împotriva slujitorilor sai, spunând: "Eu sunt al lui Cristos!" Aceasta era culmea prostiei, capii acestor razvratiti erau probabil niste evrei imigranti, care se credeau având o legatura deosebita cu Cristos, deoarece îl cunoscusera în chip omenesc. Acestia erau adversarii cei mai periculosi. Ei nu admiteau ca Cristos vorbea prin Paul, ca acesta este "patruns de Duhul Domnului" (7,40). Aici e ceva mai mult decât o curata copilarie. Oricine, bazându-se pe învatator, se revolta contra slugii sale, se revolta, în general, contra orânduirii bisericesti. Din acest cerc exaltat a lui Cristos vor fi fost aceia care se credeau dezlegati de toate normele morale, prin practicarea unei asceze superioare, refuzând casatoria si tagaduind, ca expresie a unui spiritualism exagerat, învierea trupului. Ei îsi urmau "experienta personala" si considerau crucea, forma durabila a vietii crestine, o "nebunie". De aceea, poti nazui la o situatie stabila în lume, poti lua parte la jertfele zeilor, poti sa recunosti competenta tribunalelor pagâne în discordiile dintre crestini.

Asa stateau lucrurile la Corint. Se impunea o actiune rapida. Înainte de sosirea lui Timotei la Corint, trebuia adresat comunitatii un cuvânt apostolic, spre a-i usura munca. Când Paul se ocupa de o problema, atunci el o duce într-o lumina cuprinzatoare. El se pricepe sa ridice mizeria sufletelor mici la înaltimea ideilor marete. Sostene, conducatorul de odinioara al sinagogii, care fusese cucerit de Apolo pentru Cristos si care îl însotise la Efes, va servi de intermediar între Paul si Biserica de la Corint. El va trebui sa semneze si sa dea marturii împreuna cu Paul despre continutul scrisorii. Aceasta era dovada ca Paul si Apolo erau într-o întelegere deplina. Asta trebuiau s-o stie si corintenii! Paul voia sa-l trimita pâna si pe Apolo ca mijlocitor la Corint, dar în astfel de împrejurari n-a avut curajul. O noapte întreaga s-a zbuciumat Paul în rugaciuni si lacrimi pentru sufletele copiilor sai. Nu este el oare parintele lor? "N-a lucrat oare Cristos prin el în mijlocul lor?" (4,15).

Din nou atelierul lui Acvila este locul sfânt unde duhul lui Dumnezeu atinge cu o usoara lovitura de aripi duhul apostolului. Paul dicteaza, iar Sostene scrie.

În primele patru capitole, Paul vorbeste despre sciziunile din comunitate si motivul adevarat: pretuirea exagerata a ceea ce este curat omenesc si personal, lipsa de judecati supranaturale, aroganta spirituala, setea dupa întelepciunea goala a cuvintelor. Partizanilor lui Apolo, care atribuiau o mai mare valoare botezului personal, deoarece le fusese conferit de Apolo, Paul se vede nevoit sa le explice adevarul crestin, elementar, ca nu exista decât un singur Botez, si care, în mod exclusiv, îsi trage valoarea din moartea pe cruce a lui Cristos. El e bucuros ca, dupa obiceiul sau, nu a dat botezul personal. Ce efect viu produce acest pasaj! De altfel, e un exemplu clasic al corecturilor pe care le aduce redactorul lucrarii sale atunci când scrie sub o inspiratie pentru dânsul inconstienta. "Multumesc lui Dumnezeu ca nu am botezat pe nimeni dintre voi, în afara de Crispus si Gaius; asa ca nimeni nu se poate fali: eu am fost botezat de Paul". "Ah, da, eu i-am botezat si pe cei din casa lui Stefanas". "Oare s-a rastignit Paul pentru voi? Ati fost botezati în numele lui Paul?" întreaba el. Sau poate sa va faca fericiti filozofia si retorica greaca? N-ar fi atunci moartea lui Cristos un lux fara rost? Atunci Cristos i-ar fi chemat, în primul rând, pe filozofi si pe cei mari ai acestei lumi! Însa priviti numai o data spre comunitatea voastra! Nu este ea formata în cea mai mare parte din oameni de rând, fara cultura filozofica, ba chiar sclavi? Ce este altceva aceasta întelepciune greaca, decât un ansamblu de subtilitati care nu conduc la nici un rezultat practic! Cu aceasta rigla falsa vreti voi sa-i masurati pe predicatorii crestini? Aici Paul face aluzie la întâmplarea cu filozofii de la Atena. Nu vedeti voi ca filozofia lor a murit, nu mai stie de unde vine si încotro merge, ca lumea a ajuns la un punct când se spune: "Dumnezeu a aratat drept nebunie întelepciunea lumii si ceea ce lumea socoate drept nebunie, aceea a ales Dumnezeu, ca sa-i rusineze pe cei întelepti". Credeti voi ca religia crestina nu are o întelepciune proprie si ca e nevoita s-o împrumute de la greci? Nu, noi vestim întelepciunea cea ascunsa si tainica a lui Dumnezeu, care e mai adânca decât cea greceasca, pe care nici unul dintre înteleptii greci nu a cunoscut-o, care e incomensurabila si pe care numai Sfântul Duh e capabil sa o patrunda pâna la fund. Paul se serveste de conceptul suprarational al întelepciunii asa cum apare în Vechiul Testament (Isus Sirah, Proverbele) si o opune "întelepciunii" grecesti. Nu mai putin de 16 ori, în expresii mereu noi, Paul vorbeste de incapacitatea întelepciunii acestei lumi de a stabili si a patrunde credinta supranaturala; el stabileste idealul întelepciunii crestine, care se bazeaza pe cunoasterea misterului rascumpararii si pe încorporarea întregii omeniri în unitatea trupului mistic al lui Cristos. Oricine a înteles acest lucru este întelept în sensul crestin, este o "fiinta condusa de duh". Dar eu nu puteam înca sa va initiez în aceste gânduri înalte, deoarece voi nu erati decât niste neofiti si începatori în cele ale credintei. Mai întâi trebuie sa învatati a cunoaste cele elementare. Dovada ca nu le aveti înca pe acestea e faptul ca între voi exista gelozii puerile si dezbinari.

De aceea, nu aveti nici un drept sa faceti vreo deosebire între predicatorii evangheliei. Astfel de comparatii sunt cu totul fara nici o valoare. Toti apostolii au aceeasi misiune, sunt în slujba Domnului, chiar daca fiecare are talentul sau. Într-o icoana minunata, Paul descrie rolul lucratorilor evangheliei în sistemul crestin din decursul veacurilor. Asemenea unui "arhitect prevazator", Paul a desenat planul si a pus temelia. Aceasta este doctrina economiei mântuirii, în chip deosebit înteleasa de dânsul, misterul ascuns, evanghelia trupului mistic al lui Cristos. Pe aceste principii trebuie sa cladeasca mai departe toti teologii crestini. Dar constructia trebuie sa fie armonioasa si unitara. Paul deosebeste doua feluri de constructori în teologie: pe de o parte, arhitecti iscusiti, care pe principiile date construiesc mai departe si cu cel mai bun material înalta o constructie vrednica de Dumnezeu, si cârpacii care construiesc pe stânca sau pe marmura cu pamânt, paie si cherestea usoara si îmbraca aceasta cârpeala cu o fatada înselatoare. "Ziua Domnului", conflagratia universala si judecata de pe urma, marea catastrofa o va scoate la iveala. Lucrarea arhitectului prevazator va rezista la foc, asa dupa cum vechile temple de marmura de la Corint au înfruntat distrugerea lui Mummius. Din contra, lucrarea cârpaciului se va prabusi si el va trebui sa fie bucuros daca "scapa cu câteva arsuri". Paul a împrumutat aceste imagini de la teofaniile Vechiului Testament, în care focul înconjura carul Domnului atunci când vine la judecata. Este focul lui Dumnezeu care cerceteaza si dezvaluie gândurile si simtamintele oamenilor. Biserica a vazut în acest text clasic o aluzie la învatatura despre purgatoriu.

Valoarea judecatii corintenilor îngâmfati asupra lui Paul e cu totul lipsita de sens. În aceasta materie nici un tribunal omenesc nu este competent, ci numai Dumnezeu. Ce ridicole apar aceste grupari formate în jurul unui nume sonor, când nici marele Paul nu si-a permis vreodata o judecata asupra persoanei sale! "Aceasta trebuie sa o tina minte mai ales aceia pentru care Biblia nu e destul de profunda, care vor sa fie mai biblici decât Biblia si care zic: Noi vrem sa trecem dincolo de ceea ce este scris!" (4,6). Cât de neînsemnata este aceasta discutie saracacioasa, aceasta apreciere a persoanelor când ai în fata ochilor maretia! Paul vede în fata lui cosmosul întreg; el îl concepe ca o piramida în al carei vârf este însusi Dumnezeu: "Paul, Apolo si Chefa, lumea, viata si moartea, prezentul si viitorul; toate sunt ale voastre; voi sunteti ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu" (3,23). Fiecare individ este un nimic, întregul univers e nimic, daca nu e încorporat în Cristos; chiar Cristos ar fi nimic, daca el n-ar culmina în Dumnezeu, care e totul în toate.

Dar Paul detine o arma si mai taioasa! Îi combate pe greci cu propria lor arma, cu ironia socratica, în care el este maestru, si arata prin aceasta ca e "întelept" chiar si în întelesul grecesc al cuvântului. Ignoranta cea înteleapta a lui Socrate apare aici în haina crestina. "Cine se crede întelept sa se faca mai întâi smintit, ca sa devina apoi întelept". Cu un umor delicios, el îi atinge pe unii noi convertiti care purtau de ici-colo spoiala gnozei grecesti, care în betia lor intelectuala priveau de sus credinta simpla a oamenilor de rând. "Abia ati fost botezati si deja sunteti satui si îndopati cu întelepciune si har mesianic si va credeti regi, sus pe cai, fiind partasi la stapânirea regeasca a lui Cristos, fara ca noi sa va fi ajutat sa va urcati pe cai. O, daca as fi si eu acolo ca sa ma pot juca un pic de-a regele! Totusi, noi, apostolii, suntem ca niste interpreti în spectacolul lumii; voi, însa, din loja regala, priviti în jos spre noi. Noi, apostolii, suntem numai niste «nebuni în Cristos», iar voi sunteti «cei întelepti în Cristos». Noi suntem slabi, iar voi sunteti tari. Noi suntem dispretuiti, iar voi sunteti onorati!" Si deodata ironia se schimba într-o seriozitate adânca. E strigatul inimii pline de amaraciune, povestirea suferintelor care încadreaza viata sa: "Pâna în ceasul acesta suferim de foame si sete, suntem goi, batjocoriti si alungati, fara adapost... Am ajuns ca lepadatura lumii si drojdia tuturor". Din adâncul inimii sale parintesti, el le aduce aminte de timpul când ei, ca niste copii mici, stateau în jurul sau, parintele lor sufletesc, si-i sorbeau cuvintele iesite de pe buze. "Chiar de ati avea mii de învatatori în Cristos, totusi nu aveti mai multi parinti, caci eu am devenit parintele vostru prin evanghelie în Isus Cristos".

Paul nu se regasea în fata adevaratei filozofii grecesti, în fata acelei "recta ratio" despre care Conciliul Vatican împreuna cu principele scolasticii spun ca arata elementele rationale ale credintei ("fundamenta fidei demonstrat"), ci în fata reprezentantilor acelei filozofii populare care-si batuse joc de dânsul în Areopag. În Scrisoarea catre Filipeni (4,8), el împinge asa de departe idealul întelepciunii crestine pâna la a scrie: "În sfârsit, fratilor, ceea ce este mereu adevarat, tot ceea ce este mereu cinstit, tot ceea ce este mereu drept, sfânt, vrednic de iubire, de lauda si virtuos, acestea sa va fie în gând!" Paul nu respingea metoda lui Apolo, care obisnuia sa cladeasca adevarul evanghelic pe motive filozofice, însa nu-i placea exgerarea. El nu voia sa-i lase lui Dumnezeu judecata asupra acestui fapt. El însusi a pus pietrele cunoasterii credintei crestine pe unicul fundament care este Cristos. Desi Paul era un gânditor adânc si cultivat, totusi el stia din propria experienta ca realitatea cea mai de pret se afla dincolo de ratiunea noastra si ca patrunderea lumii divine, care ni s-a deschis noua prin Cristos, cere o atitudine cu totul noua, diferita de aceea care a fost pâna acum. Aceasta e starea de spirit recunoscuta de catre Augustin în cuvântul profetului Isaia si care constituie esenta atitudinii crestine: "Nisi credideritis, non intelligetis" (daca nu veti crede mai întâi, nu veti ajunge la adevarata cunoastere).

 

43. "Multe daruri, dar un singur Duh"
Scrisoarea întâi catre Corinteni, continuare

Paul ajunsese departe cu scrisoarea lui când cineva a batut cu putere la usa lui Acvila. Afara erau trei barbati din Corint: Stefanas, Fortunatus si Ahaicus. Ei aduceau o scrisoare din partea comunitatii din Corint. Deoarece trimisii faceau parte din grupul cel mai vechi al comunitatii, scrisoarea venea negresit de la conducatori si era scrisa din numele partidului atasat de Paul. Paul a rasuflat usurat. Asadar, se pare ca si Corintul vrea sa-si revina. "Frate Stefanas, citeste-ne scrisoarea!" Chipul apostolului s-a întunecat. Vestile nu erau îmbucuratoare. Paul si-a dat seama ca la Corint exista tendinta de a i se critica poruncile si de a le rastalmaci. În aceasta scrisoare corintenii îi cer apostolului directive asupra problemelor mai de seama care îi agitau si dezbinau. Falsii predicatori ai libertatii vestisera libertatea absoluta în relatiile sexuale si-si întemeiau aceasta doctrina pe noua libertate crestina, care nu admite nici o restrictie: "Totul e permis; totul sta în puterea mea (exousia)". Din punct de vedere moral, relatiile sexuale erau socotite ca o satisfacere indiferenta a unei necesitati naturale, asa cum e mâncarea si bautura. Un membru de seama al comunitatii traia într-o legatura incestuoasa cu soacra sa. O atare legatura era oprita chiar si de legea romana. Fara a se sinchisi de aceasta interdictie, unii o încalcau dupa bunul lor plac, acceptând casatoria între rude, care nu era una adevarata. Atmosfera erotica a pagânismului a condus treptat la dispretul fata de casatorie. Paralel cu acest dispret s-a dezvoltat prostitutia în clasele de jos si moda curtezanelor la clasele de sus. La Corint se predica descompunerea casatoriei, atât de dusmanoasa vietii, chiar în numele principiilor crestinismului. Altii, dimpotriva, respingeau orice relatie sexuala, chiar si cele într-o casatorie legitima, afirmând ca ele erau nedemne de om si ca îi patau. Aceasta parere îsi avea originea în conceptia dualista, foarte raspândita în lumea greaca, dintr-o dusmanie între trup si suflet. Sectele iudaice raspândeau idei asemanatoare. Asadar, corintenii întrebau daca orice legatura sexuala e oprita; daca e mai bine a se casatori sau nu, având în vedere apropiata venire a lui Cristos; ce pozitie sa aiba fata de divort; daca au voie sa mearga sa se judece la tribunalele pagâne; daca au voie sa manânce carnea ce provenea de la jertfele pagânilor; daca aveau voie sa ia parte la ospetele de jertfa ale pagânilor. Ei aveau tot felul de îndoieli cu privire la sarbatorile religioase. Femeile din Corint râvneau la aceeasi pozitie cu barbatii la serviciile religioase, vorbeau în adunari si apareau fara val pe cap. Agapele degenerasera în benchetuieli unde deosebirea dintre bogati si saraci se facea simtita în mod neplacut. Unii întrebau ce e de preferat: darul limbilor sau al profetiilor? Un crestin care avea darul limbilor ar fi strigat: "Blestemat sa fie Isus!" Apoi si învierea mortilor dadea mari batai de cap grecilor.

Desigur, aceasta scrisoare n-a fost o lectura placuta pentru Paul. Însa pentru noi ea este o binefacere, deoarece ea l-a constrâns pe apostol sa ia pozitie fata de toate aceste probleme si prin aceasta ne facem o idee despre viata Bisericii primare, pe care altfel n-am fi putut s-o cunoastem. Astfel, Scrisoarea întâi catre Corinteni a devenit cea mai bogata si cea mai interesanta dintre toate scrisorile pauline. În luarea de pozitii de catre Paul fata de fiecare problema apare clar caracterul particular al dublei existente a crestinului care, potrivit apostolului, traieste în doua lumi. Paul nu împartaseste parerea dupa care crestinul ar fi liber de orice greseala. Crestinul se afla mereu într-o mare încordare morala, într-o dubla forma de existenta: el traieste "în Cristos", dar traieste si în aceasta lume. Paul descrie starea crestinului care, cufundat în moartea lui Cristos si îngropat, a înviat cu el la o viata noua si e "îmbracat în Cristos". El a murit pentru pacat, iar pacatul nu mai are nici un drept asupra lui. Însa în fata acestei trairi mistico-pneumatice, Paul nu închide niciodata ochii fata de realitatile crude. El nu se îngrozeste pentru faptul ca pacatul e mereu prezent. Asadar, crestinul traieste într-o mare tensiune, într-o polaritate ce nu poate fi suprimata aici, pe pamânt.

Aceasta conceptie de viata crestina, plasata într-o stare de tensiune, potrivit cu raspunsul apostolului, actioneaza în directii diferite: 1. în sfera sexuala, în atitudinea crestinului fata de viata sexuala, fata de casatorie si celibat; aici Paul pune temelia moralei crestine cu privire la casatorie; 2. în chestiunea dreptului privat, în discutiile juridice cu privire la dreptul de a poseda bani si bunuri; 3. în problema sociala, care în antichitate privea în esenta situatia femeii si a sclavilor; 4. în problema relatiilor cu pagânii, care se referea mai întâi la participarea la jertfe, la ospetele de jertfa si la cultul împaratilor. În toate aceste directii, Paul a pus temelia unei orânduiri sociale crestine. Aici se vad primele începuturi ale dreptului bisericesc de mai târziu.

Fruntasii comunitatii se facusera si ei vinovati de tolerarea unui incest public. Acum Paul le da porunca stricta: "Îndepartati-l pe raufacator din mijlocul nostru!" Paul cunoaste o pedeapsa si mai aspra decât excomunicarea, care însemna excluderea respectivului din comuniunea Bisericii: este vorba de a-l da Satanei. Comunitatea trebuia sa se adune, el fiind prezent cu spiritul, sa-l blesteme în mod solemn pe cel vinovat si sa-l lase astfel un timp în puterea razbunatoare a dusmanului vesnic. Prin acest mijloc, sufletul sau trebuia sa fie îndrumat spre pocainta si mântuit. Dreptul penal al Bisericii trebuie sa tinda mereu la îndreptarea si la mântuirea sufletului. La Paul motivul era adânc religios: trupul nu-i mai apartine crestinului, el nu poate dispune dupa plac de dânsul; el este un membru al trupului lui Cristos; deci, nu poate fi profanat în contact cu prostituatele.

Chiar si problema dreptului privat îl preocupa în egala masura pe Paul. El nu voia ca cineva sa apeleze la tribunalele pagâne în litigiile cu privire la proprietate si onoare. Chiar si evreii din diaspora aveau tribunalele lor proprii. Paul îsi întemeiaza interdictia nu numai pe consideratia de care trebuia sa se bucure Biserica, ci si pe demnitatea superioara a crestinului care îi vine de la comuniunea mistica cu Cristos. Acest principiu al jurisdictiei interne a Bisericii, chiar în cazul proceselor particulare, se va impune în mod progresiv. Au fost cazuri rare de crestini acuzându-se în fata judecatorilor pagâni. Abia dupa Constantin, statul a devenit crestin si s-a schimbat situatia.

Problema casatoriei era rezolvata de Paul nu numai din punct de vedere natural, dar si etic, tinându-se cont de consideratiile mistice si spirituale. Paul masoara toate lucrurile în relatie cu trupul mistic al lui Cristos si cu viata religioasa a comunitatii. Pentru el, casatoria si fecioria nu sunt în contradictie. Respectul fata de ambele stari de viata se degaja din acelasi fond: misterul lui Cristos. Casatoria ca atare nu este mai prejos decât celibatul, ci numai fata de feciorie. Si numai atunci când decizia este înteleasa si traita ca o ofranda de iubire facuta Binelui suprem, izvorât dintr-o vointa curata. Scopul vesnic al personalitatii este acelasi atât în stare de feciorie, ca si în cea de casatorie. Numai atunci casatoria trece pe planul al doilea, când e depasita de o valoare mai înalta, si aceasta se petrece într-o daruire totala lui Dumnezeu, acel "vacare Deo" (a te ocupa de Dumnezeu). Fiind o exceptie, ea nu poate fi decât privilegiul unor alesi, cuprinsi de har, si care urmeaza o cale superioara. În aceasta nu exista nici o subapreciere a casatoriei. Din cele spuse rezulta ca renuntarea temporara la legaturile casatoriei spre a se putea dedica mai mult lui Dumnezeu e ceva bun. Ar însemna sa fortam textul daca am încerca sa tagaduim ca dezvoltarile apostolatului si-ar scoate o forta particulara din credinta sa în transformarea apropiata a lucrurilor: "Timpul este scurt, trece figura acestei lumi". Dar nu poate fi vorba de ostilitate fata de casatorie, daca ne gândim ca acelasi om a scris si versetul 5,28 din Scrisoarea catre Efeseni, în care lauda casatoria ca un mister al lui Cristos. Asadar, pretuirea fecioriei de catre Paul nu vine din anumite consideratii de utilitate sau dintr-o raceala a sentimentelor. Adevaratul motiv este gradul superior de libertate a spiritului si a inimii.

Dupa Paul, chemarea la crestinism nu schimba cu nimic starea sociala a crestinului. În interiorul sau, acesta e liber fata de lucrurile exterioare. Crestinismul nu vrea sa schimbe situatia personala, ci numai starea de spirit a credinciosilor sai. Schimbarea conditiilor sociale urmeaza de la sine. Apostolatul aplica acest principiu la diferite categorii de viata. Esti sclav? Nu lua botezul ca un pretext pentru eliberare, ci spre a-ti îndeplini în mod mai constiincios îndatoririle, presupunând mereu ca starea ta de crestin nu e în primejdie. Esti evreu? Cauta sa nu ascunzi urmele taierii împrejur, lucru ce se practica foarte des spre a se putea sustrage batjocurilor din baile publice. Esti netaiat împrejur? Nu te mai taia! Circumstantele externe nu joaca nici un rol, "în Cristos" ceea ce valoreaza e numai omul cel nou. Traiesti într-o casatorie mixta cu un sot pagân? În acest caz, legatura trebuie desfacuta doar când credinta sotului crestin ar fi în primejdie. Aici Paul nu se bazeaza pe o traditie apostolica, ci pe propria sa parere dedusa din Spiritul lui Cristos. Facând lucrul acesta, el nu strica legea lui Cristos, deoarece acest caz nu este prevazut în evanghelie. Pe viitor se vor mai ivi asemenea cazuri. Condusa de Spiritul Domnului, Biserica trebuie sa aiba posibilitatea de a solutiona noi cazuri prin Duhul lui Cristos. Aici nu este vorba de nici o casatorie sacramentala, întarita prin misterul unirii mistice cu Cristos. În acest caz, crestinul nu trebuie sa aiba mai putina libertate decât pagânul. În virtutea inspiratiei sale, Apostolul îl declara liber. Acesta este vestitul "privilegiu paulin" care are însemnatate înca si astazi în tarile de misiune.

O alta întrebare delicata, supusa judecatii lui Paul, a fost aceea a carnii jertfite idolilor. Pozitia clara si bine cugetata pe care a luat-o este si aici foarte semnificativa. Era vorba de un lucru care în viata de toate zilele, în relatiile sociale, implica aproape fiecare familie. Toate ocaziile posibile din familie sau evenimentele publice erau prilejul unei jertfe si al unui ospat. Carnea ramasa neconsumata la jertfe era folosita în familie sau vânduta la un pret rezonabil macelarilor. Cu ocazia sarbatorilor publice, aveau loc banchete populare. Lucrul acesta era un izvor continuu de griji si îndoieli pentru sufletele scrupuloase. Erau ei obligati sa renunte la cei ce livrau carnea? Trebuiau sa refuze invitatiile rudelor si ale prietenilor? Aveau ei voie sa ia parte la un ospat de jertfa? Paul gaseste o portita de iesire din aceasta situatie grea. El manifesta indiferenta morala atunci când e vorba de mâncare si bautura. Aici, crestinul e cu totul liber. El poate mânca tot ceea ce se vinde la macelarie, poate primi fara grija invitatia unui prieten pagân la o cina în familie, deoarece zeii carora le-a fost jertfita carnea nu sunt dumnezei, ci numai idoli. Dar deîndata ce aceste fapte au intrat în domeniul constiintei, în constiinta proprie sau a altora, ele capata un caracter moral. De îndata ce eu cred în aceste fantome sau altcineva se scandalizeaza când ma vede mâncând aceste carnuri, atunci nu-mi este permis sa fac acest lucru, deoarece credinta fata de propria constiinta sau luarea în consideratie a constiintei aproapelui sunt ranite. Cu totul altceva e situatia de participare la ospatul de jertfa sub forma unui cult în templu. Niciodata ea nu poate fi o actiune muta, ci ar fi o expresie a credintei în demonii pe care Paul îi vede ca lucreaza în spatele acestui cult al zeilor.

În capitolul al noualea, Paul întrerupse brusc sirul ideilor pentru a relua firul parasit. Se contesta titlul sau de apostol, obiectându-se ca el nu este apostol din primele ore, ca el nu l-a vazut pe Cristos si pentru acest motiv el evita sa primeasca o recompensa din partea comunitatilor. Aici Paul se simte lovit în punctul cel mai sensibil. Asadar, evenimentul de la Damasc este egal cu zero? Renuntarea benevola la recompensa si munca manuala îi rapeau demnitatea de apostol? Din contra, dupa evenimentul de la Damasc, el este trimis direct de Cristos spre a-l sluji într-o maniera cu totul noua. A fi apostol, pentru Paul nu înseamna a fi slujit si flatat de catre comunitati; si mai putin a ascunde comorile lui Cristos; a pazi cu gelozie descoperirile sale si a te bucura în taina de propria mântuire; din contra, a fi apostol înseamna a vesti si a predica bogatia mare a cunoasterii lui Cristos. Chemarea la apostolat l-a surprins fara ca macar sa o fi cautat, ba chiar împotriva vointei sale, atunci când la Damasc a fost "rapit" de Cristos. O mâna s-a lasat asupra lui si vai de el daca ar fi încercat sa se descotoroseasca, asemenea lui Iona, profetul! "Ma apasa o obligatie: vai mie daca nu predic evanghelia!" Dar aceasta obligatie îi este, în acelasi timp, nesfârsit de dulce si, în ciuda tuturor suferintelor, un sentiment de fericire îi inunda sufletul. De aici izvorasc cutezanta si constiinta valorii apostolului. Cine îl ataca în aceasta privinta îl loveste în pupila ochilor. "Mai bine mor decât sa ma despoaie cineva de aceasta cinste!" De aici se degaja si noul sau concept crestin despre libertate: "Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (2Cor 3,17). Paul nu are pretentia de a exercita o "tiranie spirituala": "Noi n-am voit sa punem stapânire pe credinta voastra, ci sa contribuim la bucuria voastra!" (2Cor 1,24). Evanghelia nu e o camasa de forta. Fiecare sa se dezvolte dupa felul sau de a fi sub legea cea dulce a harului. Ca madular al trupului mistic al lui Cristos, adevaratul crestin se afla sub impulsul Duhului lui Cristos, al Pneumei sfinte; prin urmare, el nu are de cautat vointa lui Dumnezeu în cartea Legii, el poarta în sine legea lui Cristos; el este un "ennomos Christu", un supus al lui Cristos (1Cor 9,21).

Ca latura care lasa de dorit la corinteni era si lipsa de ordine, aceasta reiese clar din dojana apostolului pentru caracterul zgomotos al adunarilor religioase. Trebuie sa fi fost ceva urât când femeile, netinând cont de ierarhia sexelor, au îndepartat orice consideratie asupra aspectului exterior, a carui expresie era valul capului, au luat cuvântul, sau când una, având darul carismelor, a putut sa strige: "Anathema Iesus!" O femeie fara val îsi tagaduia sexul, situatia sociala; ea îsi arata lipsa de respect fata de sfintii îngeri care sunt aparatorii si paznicii bunelor moravuri, ea dispretuia ierarhia sexelor voita de Dumnezeu, a cercurilor de functiuni pe care le atribuia femeilor constitutia lor fiziologica sau spirituala. Biserica, excluzând femeia de la functiile preotesti si de la ierarhie, era constienta ca actioneaza potrivit cu spiritul lui Cristos. Însa, în relatiile supreme si personale ale sufletului cu Dumnezeu, nu exista nici barbat si nici femeie.

Biserica primara a gasit expresia cea mai frumoasa a iubirii fratesti în agape; dar foarte curând ea a devenit la Corint ocazia de a arata o stare de spirit antisociala. Paul ajunge aici la inima crestinismului primar, la izvorul unitatii sale sociale si al puterii, la izvorul tineretii din care Biserica se reînnoieste mereu si de unde spiritul de apostolat se revarsa în toate membrele corpului mistic. Euharistia le dadea credinciosilor chezasia ca Stapânul ceresc e mereu prezent între ei ca un conducator nevazut. Ea era si sursa curatiei lor.

Noi stim cum stima si pretuia Paul carismele, care înflacarau pe acea vreme inimile uscate de catre iudaism si împietrite de pagânism, sub impulsul asteptarii înflacarate a venirii lui Cristos. Ele erau "dovezi ale duhului si ale puterii" si serveau în chip deosebit la extinderea crestinismului. "În ce ati fost voi mai prejos decât celelalte comunitati?", îi întreba el pe corinteni. "Oare semnele apostolilor nu au fost savârsite în mijlocul vostru prin minuni si demonstratii ale puterii?" Cu toate acestea, multi corinteni împingeau exaltarea religioasa pâna la o adevarata betie, considerându-se ca niste supraoameni spirituali si cautau în extravagantele darului vorbirii culmea perfectiunii. Paul deosebeste clar adevarata carisma a "limbilor", asa cum a aparut pentru prima data la Rusalii ca expresie a unei puternice emotii religioase produse de Duhul Sfânt, de acea deviatie a "vorbirii în limbi" care îsi are obârsia în domeniul obscur al subconstientului si al irationalului, primejdie în care cad asa de usor naturile slabe. Paul se pronunta cu claritate împotriva acestei pretuiri exagerate a elementului sentimental, a carui obârsie cu greu poate fi controlata, venind din adâncul subconstientului si provocând usor stari de suflet bolnavicioase. De aceea, el le-a aratat corintenilor "o cale excelenta", o cale si mai buna decât credinta, nadejdea si cunoasterea. În maretul sau imn dedicat iubirii lui Dumnezeu, probabil un ecou al unei cuvântari pe care a tinut-o în timpul serviciului religios si într-un moment de profunda emotie spirituala, Paul ne ofera un model clasic de cuvântare profetica. Acest discurs reprezinta culmea cea mai înalta a scrierilor Noului Testament. În Paul ardea un foc ce nu era din lumea aceasta, pe care însusi Fiul lui Dumnezeu l-a aprins din oceanul de flacari ale vietii trinitare (Lc 12,49). Pasiunea sa cea mai puternica, ce umplea întreaga-i fiinta, îl îndemna sa vesteasca la toti oamenii iubirea universala si mântuitoare a lui Cristos si sa aprinda lumea cu acest foc al iubirii lui Cristos. Probabil ca în anii tineretii a fost si el cuprins de dorinta de a fi un om pentru sine, sa aiba interese, treburi si bucurii particulare. Însa atari apucaturi omenesti de mult se prefacusera în cenusa în focul de la Damasc. Comparata cu iubirea lui Cristos, care l-a îmboldit sa-i ofere jertfa totala a vietii sale, orice alta fapta îi apare lipsita de valoare, un joc al intereselor egoiste, asemanate cu o gramada de gunoi. Daca ar vorbi limbile oamenilor si ale îngerilor si n-ar avea aceasta iubire, el n-ar fi decât o arma rasunatoare si un chimval zanganitor, asemanându-se cu acei preoti ai Cibelei, a caror ocupatie era de a utiliza acele instrumente. Chiar daca ar avea o credinta mare ca sa mute muntii si chiar daca si-ar darui toate bunurile sale, averea, pergamentele si cartile sfinte, care-i erau atât de dragi, ba chiar de s-ar lasa ars de viu în circul lui Nero ca o torta vie, urcând liber pe rug ca Peregrinus Proteus, cinicul, si ar face toate acestea numai dintr-un interes egoist, toate acestea nu i-ar sluji la nimic. Pentru el exista numai un singur lucru demn de viata si care trebuie sa fie tinta lumii întregi: a te dedica si a te mistui în slujba iubirii supreme, a carui simbol e crucea si inima strapunsa a Fiului lui Dumnezeu. O astfel de iubire nu cauta ce este al sau, e cu totul deosebita de orice alta iubire care vrea numai sa se bucure. Aceasta iubire are diferite forme. Ea absoarbe, transforma si patrunde individual.

Asadar, în jurul acestor doi poli se învârte gândirea apostolului: Cina Domnului si iubirea supranaturala a lui Dumnezeu, care se adapa din acest izvor. Toate celelalte apar a fi ca un preludiu sau ca o consecinta. Pentru acest motiv, Scrisoarea întâi catre Corinteni s-ar putea numi documentul euharistic al secolului apostolic. Cu toate acestea, Paul n-a ajuns la subiectul cel mai adânc sau cel de pe urma. Când un om ca Paul vorbeste fie despre lucrurile cele mai obisnuite, fie despre cele mai extraordinare, el vorbeste cu totul natural despre secretul sau cel mai ascuns, despre sfânta Pneuma. Când Paul vorbeste despre Euharistie, carisme, iubire, atunci totul scânteiaza în lumina acestui "Spirit". "Dumnezeu este spirit" spune Paul. "Dumnezeu este iubire" spune sfântul Ioan. Si, în fond, amândoi au spus acelasi lucru. Nici extazele, nici rapirile, nici chiar cuvintele spirituale ale profetilor nu sunt lucrul de baza în crestinism, ci a-l avea pe Sfântul Duh. Sfântul Duh este acela care da nastere credintei: "Nimeni nu poate spune «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt". El este principiul care ordoneaza acest organism asa de complex care este Biserica; el este legatura de unitate în diversitatea serviciilor sale. Si pentru ca acest spirit sa nu fie confundat cu duhurile de jos, Paul indica un semn distinctiv foarte clar: Sfântul Duh este Duhul lui Isus, este inseparabil de Isus si nu poate niciodata sa-l contrazica. Spre a deosebi duhurile, Paul fixeaza aceasta regula: tot ceea ce se face în acord cu Isus, toate care sunt cerute de cunoasterea lui Isus si de iubirea lui Isus, toate acestea vin de la Sfântul Duh. Dar tot ceea ce duce departe de Isus, tot ceea ce îl blestema sau tagaduieste nu vine de la el. Si deoarece Cristos si Biserica formeaza o unitate inseparabila, este valabil urmatorul principiu: tot ceea ce face sa progreseze spiritul de comunitate este actiunea Sfântului Duh. Iar tot ce duce la dezbinare, discordie, gelozie, cultul persoanei si, mai ales, are efecte negative, este opera duhului rau.

Dogma pe care grecii o admiteau cel mai greu era aceea a învierii mortilor. Paul a a aflat acest lucru înca la Atena, atunci când, la auzul cuvântului în cauza, adunarea a început sa râda. Trebuie s-o mai auda înca o data în fata procuratorului Festus. Pentru acest motiv, el lamureste la urma marea sa tema teologica: învierea. Dupa dânsul, economia mântuirii graviteaza în jurul a trei evenimente, istoria omenirii se învârte în jurul a trei puncte de sprijin: moartea, învierea si revenirea lui Cristos. El repeta înca o data dovezile principale, scoase din predica sa orala. Cristos a actionat în toate pentru mântuirea noastra. Învierea a fost savârsita ca un complement si încoronare a mortii sale aducatoare de mântuire. Fara dânsa, crucea si moartea lui Isus ar fi ramas fara efect si incomplete. Puterea pe care Tatal a dat-o Fiului sau este pentru Paul dovada de netagaduit ca Isus este aducatorul si regele împaratiei lui Dumnezeu, ca puterea noului eon a început sa lucreze si ca ea e deja activa. Dovada, pe care o va aduce mai târziu în Scrisoarea catre Romani (cap. 6 si 8), are iarasi un caracter mistico-paulin. Principiul care da viata este Pneuma divina. Avându-l pe Sfântul Duh, toti crestinii iau parte la moartea, la învierea si la stralucirea viitoare a lui Cristos. Prin încorporarea în trupul mistic, fiecare crestin e asigurat de învierea viitoare. Învierea lui Cristos este începutul erei celei noi, parusia lui Cristos este desavârsirea ei. Moartea si învierea nu sunt numai realitati pe care trebuie sa le credem, ci si puteri de mântuire care lucreaza în viata fiecarui crestin. Fiecare crestin este antrenat într-un chip imaterial la moartea si învierea lui Cristos. În cele din urma, în maniera corintenilor liberali, si totusi superstitiosi, Paul recurge la un argument "ad hominem" în realitate izbitor. La Corint se întâmplase ca unii sa se boteze a doua oara în locul parintilor si rudelor, morti în pagânism. A tagadui învierea si a consacra acest corp prin botez pentru nemurire, cum se împaca oare aceste doua lucruri? Oricine tagaduieste învierea nu cunoaste puterea Sfântului Duh si însemnatatea botezului; îi rapeste credintei crestine tot continutul ei, face ca speranta crestina sa fie zadarnica, iar pe apostoli îi prezinta ca pe niste martori mincinosi. Daca aceasta credinta nu este decât o fantezie a unor oameni smintiti, nu mai are rost sa te înfrânezi; avântul inimii e zadarnic, viata apostolilor, care este o moarte continua, nu are nici un sens, si atunci are valoare îndemnul: "Sa mâncam si sa bem, caci mâine vom muri". Asadar, învierea o poate tagadui numai acela care "nu are nici o cunostinta despre Dumnezeu".

Paul risipeste ultima obiectiune a corintenilor referitoare la imposibilitatea de a-si reprezenta trupul înviat. Trupul nostru pamântesc va suferi o schimbare adânca, în sensul semintei a carei viata ascunsa se va arata atunci când învelisul se va sfarâma, va muri si va putrezi. Samânta supranaturala, depusa în noi prin botez, se va dezvolta si va fi conforma cu trupul glorios al lui Cristos, potrivit cu valoarea spirituala a fiecarui botezat.

Cu acest strigat puternic de biruinta el îsi încheie argumentarea: "Moartea a fost înghitita de biruinta! O, moarte, unde este biruinta ta? O, moarte, unde este imboldul tau?"

În acest timp, Timotei trebuie sa fi ajuns la Corint. Paul se teme ca nu cumva el sa fie expus batjocurilor din cauza tineretii si misiunii sale asa de delicate. De aceea, el cere pentru Timotei o primire prietenoasa si o însotire sigura. El însusi vrea sa mai ramâna la Efes pâna la Rusalii si asteapta întoarcerea ucenicului. Pentru marea sarbatoare din luna mai în cinstea lui Artemis, el a planuit o intensa propaganda crestina împotriva pagânismului. "O larga poarta mi s-a deschis, dar sunt multi dusmani".

Puternica scrisoare este gata. Paul cere sa i se mai citeasca o data. Apoi ia pana din mâna lui Sostene: "Acest salut vi-l scriu eu, Paul, cu propria-mi mâna. Daca cineva nu-l iubeste pe Domnul Isus, sa fie afurisit (Sa fie judecat de Dumnezeu). Maranatha!" Asa va striga comunitatea când, dupa sarutul fratesc, va fi citita scrisoarea.

 

44. "Mare este Diana a efesenilor"
Fap 19,23-40

Era în luna mai a anului 57. Dupa cum presupun unii, Paul tocmai se întorsese dintr-o scurta calatorie la Corint. Pe cât se pare, reîntoarcerea sa a coincis cu marile sarbatori din luna mai de la Efes, care transformau orasul o data la patru ani într-un bâlci urias si într-un balamuc fara seaman. Sarbatorile se desfasurau în jurul templului minunat al lui Artemis. Luna mai era închinata acestei zeite. Întreaga regiune, precum si gradinile mahalalelor, pâna sus pe înaltimile Pionului si ale Coressusului, se scaldau într-o mare de flori. Lume multa, din toate orasele de pe coasta, din insulele si din interiorul Asiei Mici se îmbulzeau ca sa o cinsteasca pe marea zeita si sa dea frâu liber patimilor.

Paul stia din experienta ca afluenta maselor la sarbatoarea din luna mai favoriza raspândirea ideilor sale si el voia sa se slujeasca de aceasta pentru a propaga crestinismul. În idealismul sau, care uneori l-a facut sa tina prea putin seama de realitate si de interesele profane ale multimii, el nu a întrevazut ca cei care renunta la templul lui Artemis, la preotimea cea depravata si la toti eunucii, la prostituatele din templu, magicieni, comercianti, cântareti din flaut, ghicitori si astrologi nu erau dusmanii sai cei mai vizati, el nu si-a dat seama ca dusmanii sai cei mai periculosi erau mai curând din lumea comerciantilor si negustorilor orasului, în special fabricantii de obiecte de arta si argintarii, micii negustori de maruntisuri si devotionale, a caror punga era în joc si carora, de altfel, nu prea le pasa de Artemis. Furtuna s-a iscat de unde Paul se astepta cel mai putin.

Autodafeul pe care Paul nu demult îl provocase, sau cel putin îl favorizase si în cursul caruia au fost arse în piata cartile de magie, nu ramasese fara urmari în vânzarea acestei literaturi josnice aici, la Efes. Iar daca ne gândim ca în toate orasele de pe tarmul Asiei Mici si din arhipelag, prin activitatea fara ragaz a apostolului si a colaboratorilor sai, se formasera comunitati crestine, care acum nu mai veneau la sarbatoarea lui Artemis si pe cât se poate i-au retinut si pe altii de la asa ceva, e de la sine înteles ca în acest an sarbatoarea n-a avut atâtia straini, iar negotul s-a bucurat de putine realizari. Lucrul acesta s-a simtit cel mai mult în rândul argintarilor. Calatorii care se întorceau de la Efes aveau grija sa ia pentru dânsii si pentru ai lor câte o amintire, o statuie aurita sau argintata de-a Artemisei, o imagine a templului ei, care se purtau ca amulete împotriva tuturor primejdiilor. În felul acesta, zeita asigura pâinea mestesugarilor orasului. Îndata s-a facut legatura între mersul prost al afacerilor si prozelitismul lui Paul. Demetrius, care probabil avea în atelierele sale multi desenatori si cizelatori ce fabricau din lut, argint, plumb si aur statuete, mici temple si nise cu chipul zeitei cazut din ceruri, s-a facut purtatorul de cuvânt al muncitorilor si asociatilor corporatiei sale. Trebuie de stiut ca înca de atunci Efesul era un târg public în care îsi facusera deja aparitia unele idei socialiste. Din cauza ca afacerile au început sa mearga prost, întreprinzatorii au fost siliti sa concedieze multi muncitori sau sa le scada salariile. Asemenea unui sef de sindicat modern, Demetrius i-a chemat pe muncitori la greva, însa stia foarte bine sa atâte si furia multimii împotriva lui Paul si a crestinismului ce se înfiripa.

Miile de muncitori ce umblau încoace si încolo fara de lucru, zecile de mii de straini curiosi si doritori de scandal erau o prada usoara pentru intrigile vicleanului Demetrius. În curând, cartierul vechiului oras din jurul Artemisionului, cu numeroasele sale pravalioare, a devenit un furnicar agitat. Demetrius s-a urcat pe scara cea mare a templului, de unde se vedea scânteind înfiorator relicvariul cu chipul de aur al idolului gigant, si a vorbit multimii: "Barbati, dupa cum stiti, din aceasta ocupatie decurge bunastarea noastra. Însa acum vedeti si ascultati cum acest Paul, prin învatatura sa, potrivit careia nu exista zei facuti de mâinile oamenilor, a convertit si înstrainat mult popor nu numai în Efes, ci în toata provincia Asiei". Cuvântarea a fost o împletire foarte abila de sete de câstig si instincte religioase, de patriotism local si superstitie. "Si e de temut ca nu numai corporatia noastra sa fie amenintata, ba chiar si templul marii zeite Artemis sa fie facut de batjocura si ea sa fie deposedata de maretia sa, pe care o venereaza Asia si lumea întreaga".

Grija argintarilor era întemeiata. Numai metoda lor de lupta n-a fost potrivita. Ce rost avea faptul ca ei, ca niste nebuni, bateau cu picioarele în pamânt, faceau galagie si ore întregi umblau strigând: "Mare este Artemis a efesenilor!" În cele din urma, s-a gasit solutia: "La teatru! La teatru! Paul sa fie dus înaintea tribunalului poporului! Paul sa fie dat leilor!" Ca la un semnal, gloata salbatica s-a napustit din preajma templului în cartierul evreiesc, unde locuia Acvila si Paul, spre a se duce apoi la teatrul din centrul orasului. Semicercul acestui teatru, ale carui trepte urcau pe pantele Pion-ului, cu privirea deschisa spre mare, cuprindea cam douazeci si cinci de mii de locuri. Oameni dezinteresati ce se plimbau, pelerini ce nu stiau despre ce e vorba, personalul pravaliilor, al hotelurilor si al bancilor de pe Agora se alaturara gloatei; barbati seriosi din biblioteca lui Celsus, tineri din stadion, din gimnazii, bai si terenurile de sport, toti erau mânati cu forta si împinsi spre marele semicerc de piatra din fata imensei scene. Statuile albe, stralucitoare, de zei si zeite, eroi si împarati, priveau tacute în jos aceasta multime galagioasa. Pe scena acuzatii, ca niste criminali, palizi si tremurând, cu ranile sângerânde, Gaius si Aristarh, cei doi prieteni macedoneni ai lui Paul, pe care lumea îi recunoscuse pe drum si-i luase cu sine. E posibil ca si casa lui Acvila si Priscila sa fi fost devastata, iar bunii oameni batuti si purtati cu ei. E mai probabil ca cei doi s-au oferit de bunavoie si au mers ca sa calmeze furia poporului. Paul da despre ei aceasta marturie plina de recunostinta: "Saluta pe Acvila si Priscila, colaboratorii mei în Cristos, care si-au pus capul pentru viata mea".

Paul a scapat de la moarte numai datorita Providentei. În acel moment nu era acasa. Desigur ca el se afla în sala de curs a lui Tyrannus. Câtiva discipoli de-ai sai i-au adus vestea ca multimea cere o judecata populara împotriva lui si ca Gaius si Aristarh sunt în primejdie de moarte. Paul, bazat pe dreptul sau de cetatean roman, voia sa mearga la teatru ca sa se prezinte în fata poporului si sa-i scape pe colaboratorii sai. Dar stia prea bine ca dreptul sau de cetatean nu-l va proteja deloc în fata furiei populare. În acea clipa nu mai judeca, ci dadea glas inimii sale doritoare de martiriu. Ucenicii l-au retinut si i-au barat iesirea. Iata ca vine o noua veste. Unii dintre asiarhi, care-i erau prieteni, i-au trimis vorba ca ar face mai bine sa nu vina (v. 31), caci sosirea sa la teatru ar complica si mai mult lucrurile.

Între timp, la teatru era o mare învalmaseala. Demetrius nu mai era stapân pe situatie. Plebea îi târâse cu dânsa din cartierul evreiesc si pe câtiva evrei pe care-i ura. Sefii sinagogilor se temeau sa nu fie amestecati în miscarea de rascoala contra crestinilor si venisera si ei la teatru. Ei îl împingeau înainte pe unul dintre ai lor, cu numele de Alexandru, un dusman înversunat al lui Paul. Acesta trebuia sa explice multimii ca Paul nu numai ca nu era unul dintre ai lor, dar ca era un apostat si un excomunicat. El statea la îndoiala, dar coreligionarii sai l-au împins sus pe scena; acum trebuie sa vorbeasca. El face un semn cu mâna. Atunci, unul din multime striga: "Un evreu, un evreu!" Întregul teatru se ia dupa dânsul si strigatul frenetic al maselor vuieste în fata balustradelor de marmura de la avanscena: "Mare este Artemis din Efes!" Luca pomeneste cu o usoara ironie o trasatura caracteristica a maselor: "Cea mai mare parte din multime nu stia pentru ce se adunase".

Guvernatorul, cel dintâi functionar al orasului, despre care ni se face mentiune în decrete si inscriptii si pe monede, este un bun psiholog si cunoscator de oameni. Din fericire, nu e un demagog, ci un functionar constient de responsabilitatea sa. El cunoaste fenomenul de lupta cu fiarele; când fiara e obosita, atunci trebuie sa i se dea lovitura de gratie. El lasa poporul sa se oboseasca, strigând timp de doua ore. Când puterea vocilor a slabit, el paseste pe una dintre portile proscenei si priveste calm si cu fermitate aceasta masa umana obosita, ca un experimentat conducator în adunari. Calmul sau se impune. Constiinta adunarii umane revine progresiv. A urmat o tacere de mai multe minute, care a actionat ca o pauza de gândire asupra lui însusi. Patima multimii ricoseaza de pozitia ferma a guvernatorului orasului: "Religia nu e ceva de discutat. Stima fata de Artemis e ceva de netagaduit. Nu exista nici sacrilegiu si nici hula. Asadar, e vorba numai de o chestiune economica, de o problema civila, din cauza unei pagube în afaceri. Daca Demetrius si tovarasii sai pot sa-si motiveze plângerea, sa se adreseze tribunalului competent. Daca voi aveti de formulat o plângere publica, aveti pentru aceasta adunarea poporului. Însa, prin asemenea incidente, pe care le-am trait astazi, puneti în primejdie onoarea, stima si prerogativele orasului nostru". Acestea au fost niste cuvinte întelepte. Poporul s-a trezit din starea-i de betie si s-a rusinat de sine însusi. A fost suficienta o miscare de mâna din partea guvernatorului si adunarea era dizolvata.

Unde este astazi Artemis? Unde este templul sau? Slava ei s-a stins si, o data cu dânsa, o întreaga orânduire sociala si o civilizatie cu totul depasita. Isus a repurtat o victorie asupra lui Artemis, a cultului cezarilor si asupra acelei pietati mercantile a pagânismului. Efesul îsi va schimba gloria ce-i venea de la Artemis prin una mai înalta si dubla: gloria comunitatii sale crestine, întemeiata de marele ucenic al lui Cristos, si cealalta glorie, deasupra mormântului unui apostol nu mai putin celebru. La Efes, mai târziu, pe o straduta din cartierul crestin, Ioan si-a scris Evanghelia si scrisorile sale: "Aceasta e victoria care biruie lumea, credinta noastra"!

 

45. Fuga din Efes. Scrisoarea a doua catre Corinteni
Fap 20,1-2

Nu se pot deslusi usor evenimentele dintre prima si a doua scrisoare catre corinteni. Aluziile facute în Scrisoarea a doua catre Corinteni ne determina sa presupunem urmatorul curs al lucrurilor: între Pastele si Rusaliile anului 57, Timotei se reîntoarcea de la Corint, dar el nu aducea nici o veste îmbucuratoare despre purtarea intrigatorilor. Mareata scrisoare a apostolului lovise puternic, însa nu-i redusese la tacere pe adversarii sai. Faptul acesta l-a silit sa-l trimita pe Titus cu noi împuterniciri la Corint. Un corintean sau un instigator strain faptuise un lucru care, ramânând nepedepsit, ar fi zdruncinat autoritatea apostolului, facând imposibila reîntoarcerea sa la Corint (2Cor 7,12). Paul nu descrie fapta cu amanunte, ci vorbeste doar de "un ofensator si un ofensat". Poate chiar Timotei în persoana sa fi fost contestat si insultat în fata comunitatii reunite? Desigur, textul: "Va place când altul se faleste si va loveste în fata" (11,12) face aluzie la fapte brutale, violente. Paul nu dorea ca situatia sa devina mai încordata. În aceasta împrejurare, el s-a adresat lui Titus si l-a rugat sa faca drumul la Ahaia în locul lui. Pentru a-l convinge sa se duca, Paul a trebuit sa puna în lumina partile bune ale corintenilor (7,13). Titus întreprinde calatoria, având împuterniciri scrise si ducând o scrisoare catre comunitate, în care Paul, pe un ton grav, cerea întoarcerea comunitatii la sentimente mai bune. De aceea, se vorbeste despre o adevarata "scrisoare a lacrimilor". Ea s-a "pierdut", deoarece trata o chestiune personala foarte penibila pentru corinteni: "Cu multa mâhnire si neliniste a inimii v-am scris" (2,4). Pedepsirea vinovatului trebuia sa aiba loc printr-un procedeu judiciar, în care sa se vada în ce masura conducatorii erau responsabili de acest incident.

Titus a plecat în ideea ca prin Macedonia sa se întoarca la Troas, unde trebuia sa se întâlneasca cu Paul. Între timp, a venit pe neasteptate catastrofa de la Efes si Paul a fost nevoit sa plece mai devreme. Într-o dimineata de mai anul 57, însotit de Timotei, Gaius, Aristarh, Secundus, Tihic si Trofim, el a plecat spre Troas. Un oarecare Carpus (2Tim 4,13) era gazda sa si capul comunitatii. Când, cu sapte ani în urma, fusese aici întâia oara, Sfântul Duh îl oprise de a predica, dar acum "i s-a deschis o poarta larga" (2Cor 2,12). Cu toate acestea, inima sa era lipsita de mângâiere si plina de amaraciune. Cuvintele-i erau fara avânt, vocea lipsita de ton, ca un clopot dogit. Chiar si sfintii au asemenea momente de uscaciune sufleteasca. În ceasurile de oboseala morala, Paul suferea de acele migrene dureroase, pe care le exprima prin cuvintele "imboldul carnii". El nu era omul care sa astepte prea mult. Cu cea mai apropiata ocazie, s-a îmbarcat pentru Macedonia, sa mearga înaintea lui Titus. Prima vizita o face la Filipi, unde l-a întâlnit, dupa ani de despartire, pe prietenul sau Luca. Tulburarea fiintei sale, nelinistea exterioara si mâhnirea launtrica n-au scapat privirii agere a medicului, nici privirii iubitoare a prietenilor sai (7,5). Sinceritatea cordiala cu care l-au înconjurat filipenii i-au facut bine. Într-o zi, cineva bate la usa. Servitoarea Lidiei îi aduce vestea: "A venit Titus!" Vederea prietenului îl înveseleste iarasi pe Paul. Titus aducea vesti bune. Întarit deplin cu autoritatea apostolului, el fusese primit la Corint "cu frica si cutremur", datorita puterii extraordinare ce-i fusese acordata de Paul. Scrisoarea emotionase comunitatea pâna la lacrimi si produsese un mare efect. Incestuosul a fost exclus prin hotarârea majoritatii; era evitat de toti, ceea ce îl facea sa sufere cumplit în sufletul sau. El s-a îndreptat si a cerut iertare comunitatii. Aceasta era gata sa i-o acorde, dar a cerut consimtamântul lui Paul. Chiar si vinovatul care facuse o "nedreptate" a fost aspru pedepsit. Ancheta a dovedit ca însasi comunitatea n-a avut nici o vina în aceasta cauza. Dezbinarile au disparut, însa instigatorii ambulanti au ramas în continuare în comunitate. Ei îl socoteau pe Paul sovaielnic si nestatornic, deoarece îsi schimba mereu planurile de calatorie si urma mereu numai imboldurile capriciilor sale impetuoase. Altii spuneau ca el

nu are curajul sa vina la Corint, ca e tare numai în scrisori, atunci când e departe. Cu toate acestea, majoritatea era de partea lui si dorea ca el sa-i viziteze si sa obtina de la el mângâiere si iertare (7,7-12). Acesta era continutul raportului dat de Titus.

Paul era nemângâiat; s-a ridicat, a întins bratele si a rostit o rugaciune arzatoare, plina de recunostinta. "Dumnezeu, care îi mângâie pe cei mâhniti, ne-a mângâiat prin venirea lui Titus". De multa vreme nimeni nu-l mai vazuse pe Paul asa de vesel. Ochii sai si-au recapatat stralucirea de mai înainte, iar vocea a devenit puternica. "Vezi tu, frate Titus, s-a întâmplat asa cum ti-am spus: corintenii mei nu m-au dezamagit; elogiul pe care l-am facut s-a confirmat (7,15). Eu vreau sa merg la Corint atunci când se vor fi risipit toti norii, când «nu va mai trebui sa ma supar». Totusi, vreau sa le scriu corintenilor înca o data, iar tu, frate Timotei, trebuie sa semnezi scrisoarea împreuna cu mine si sa pledezi cauza mea, astfel încât corintenii sa vada ca suntem întru totul de aceeasi parere si, ca întemeietori ai Bisericii lor, avem aceeasi pozitie fata de dânsii, ca orice insulta ce ti se aduce tie ma atinge si pe mine, iar iertarea mea este si a ta".

Niciodata nu scrie si nu vorbeste omul mai usor si mai frumos decât atunci când e animat de o mare pasiune, iar sufletul sau sporeste în iubire si bucurie. Daca Scrisoarea întâi catre Corinteni, datorita bogatiei ideatice, e cea mai interesanta, a doua e cea mai pasionanta dintre toate. Unii critici sustin ca ar fi vorba de mai multe scrisori, care mai târziu au fost combinate într-un mod artificial: "o scrisoare de mângâiere si împacare" (cap. 1-7), o scrisoare pentru colecte (cap. 8-9), în sfârsit, scrisoarea celor patru capitole (cap. 10-13). E adevarat ca scrisoarea consta din parti deosebite, chiar daca acestea n-au fost scrise "deodata", ele au fost consemnate la perioade destul de apropiate una de alta, în aceeasi dispozitie sufleteasca, si au fost transmise ca o scrisoare unitara. Schimbarea de ton se explica prin faptul ca scrisoarea e adresata unor grupuri diferite. În prima parte, Paul le vorbeste celor care îi erau credinciosi, iar tonul sau e conciliant. Cu toate acestea, adversarii iudaizanti erau înca prezenti în comunitate. Atacurile lor contra persoanei si a apostolatului sau erau înca violente. Prin urmare, scopul principal al scrisorii este dovedirea autoritatii sale apostolice. Armele principale de care se foloseau dusmanii erau: suferintele, prigonirile si saracia sa. Paul a facut tocmai din suferintele sale o confirmare si glorificare a muncii sale apostolice. De aceea vorbeste asa de mult despre suferintele sale. Acesta e firul rosu ce strabate întreaga scrisoare si o caracterizeaza ca fiind o scrisoare a patimirii si ca o importanta marturie a martiriului sau.

Dupa o rugaciune de multumire, Paul le aminteste lectorilor sai evenimentele îngrozitoare pe care le-a trait la Efes. Pentru prima data, el a crezut ca paharul s-a umplut, ca a ajuns la capatul puterilor si ca moartea e aproape. El cere sa se faca în comunitate rugaciuni publice de multumire pentru faptul ca a scapat de la moarte (1,11). El e revoltat împotriva logicii de avocatura perfida prin care unii explicau ca lipsa de caracter schimbarea bine motivata a planurilor sale de calatorie. "Ca îmi iau deciziile dupa propriile capricii, asa încât la mine însemneaza da, da si nu, nu!" Paul face aluzie la cuvântul lui Isus: "Vorba voastra sa fie limpede, da sau nu!" Daca reprosul l-ar lovi pe dânsul, care traieste cu totul în Cristos, atunci acest repros ar cadea si asupra lui Cristos. "Însa Cristos nu a fost «da» si «nu» în acelasi timp; la el nu a existat decât un «da» si toate fagaduintele lui Dumnezeu si-au gasit un «da» în el. El este cel mai mare «da» si «Amin»". Daca Paul si-a amânat vizita, motivul nu a fost capriciul sau teama, ci numai consideratia fata de corinteni. "Sunt acuzat ca-s însetat de putere, ca as voi sa fiu stapân pe credinta voastra, sa tiranizez constiinta voastra. O, voi nu ma cunoasteti bine! Felul functiei apostolice nu este de a domni, ci de a sluji si a aduce bucurie!" Si în acest loc Paul vorbeste dupa duhul lui Cristos. "Fiul Omului n-a venit ca sa porunceasca, ci ca sa slujeasca... pentru ca bucuria voastra sa fie deplina". Scopul pedepsei bisericesti nu este întristarea, ci cainta mântuitoare, care aduce nu moartea, ci viata. Aceasta este etica crestina a pedepsei pe care Paul o aplica în cazul incestuosului. În toate scrisorile sale, Paul presupune ca Dumnezeu e întotdeauna dispus sa ierte. La fel e cazul si aici, când el îl asigura pe incestuos de iertarea sa si invita comunitatea sa faca la fel.

Bucuria triumfului de odinioara si nadejdea îl însufletesc iarasi pe apostol, când priveste înapoi asupra operei sale. "Multumita sa fie lui Dumnezeu, care în Cristos ne conduce din triumf în triumf si care prin noi raspândeste în toate partile parfumul cunoasterii sale. El se foloseste de mine ca de un trofeu". Paul se bucura de rolul sau modest în cortegiul triumfal al lui Cristos; a sluji ca trofeu de biruinta Învatatorului sau, ca turiferar, de a raspândi pretutindeni "mireasma cunoasterii lui Cristos". Dupa cum mirosul de tamâie, ridicându-se de pe altar, umple treptat întregul sanctuar, tot asa el vede cum întregul spatiu mediteranean din jurul Marii Egee este patruns de mireasma placuta a evangheliei, care se ridica din inima sa aprinsa de Cristos, chiar daca, asemenea unui carbune aprins, puterea-i de viata se consuma. Întregul pamânt respira acest parfum; pentru unii este miros de viata, pentru altii, miros de moarte.

Aceasta glorificare a apostolatului sau îi inspira mereu noi idei. El nu are nevoie de scrisori de recomandare scrise pe hârtie, ca adversarii sai. "Voi, corintenilor, sunteti scrisoarea mea de recomandare, o scrisoare a lui Cristos scrisa cu caractere stralucitoare, asa încât toata lumea poate s-o înteleaga; nu e scrisa pe table de piatra ca Legea veche, ci pe tablele cele vii ale inimii. Nici nu-i scrisa cu tocul de metal în caractere ebraice, ci cu tocul de fier al spiritului. Litera ucide, dar Spiritul e acela care da viata". Dusmanii sai i-l opun pe Moise! Cine a vazut fata sa stralucind? "Seducatorii vostri se bazeaza pe Moise! Foarte bine! Prin aceasta, ei singuri se fac de râs. Moise îsi punea un val pe fata când vorbea poporului nepriceput. Chiar si în zilele noastre, la citirea în sinagogi, se desfasoara legea într-un acoperamânt pestrit brodat. Acesta este un simbol pentru învelisul pe care îl poarta în jurul inimii lor. Pentru acest motiv, nici nu baga de seama ca vechea alianta a disparut în Cristos. Predicarea crestina nu are nevoie de un atare val. Noi nu ne predicam pe noi însine, ci numai pe Cristos; noi nu suntem decât slujitori de dragul lui Cristos". Concluzia acestui mare pasaj exprima temeiul cel mai adânc al constiintei chemarii sale apostolice, iluminarea inimii sale prin lumina glorioasa a lui Cristos la Damasc.

"Poate voi îmi veti obiecta: însa înfatisarea ta nu arata asa ceva!" Acest lucru i-a dat apostolului ocazia sa dovedeasca, printr-o puternica antiteza, contrastul dintre exteriorul sau slabit de boala si suferinta si interiorul sau plin de spirit. Iar acum trece la marea marturisire a vietii sale. Dupa cum viata lui Isus a fost mereu o viata de jertfa, de ascultare pâna la moartea pe cruce, tot asa se arata asemanarea cu Cristos a apostolului, mai ales în descrierile sale impresionante despre muncile mizerabile, periculoase si apasatoare. Sa citim cel putin o data catalogul zguduitor al suferintelor sale în scrisorile catre corinteni: 1Cor 4,9-13; 2Cor 1,8-11; 4,7-12; 6,4-10, si cel mai miscator dintre toate: 11,21-33. Pentru Paul, suferinta este, ca sa spunem asa, sacramentul prin care se realizeaza viata sa de comuniune mistica, asemanarea sa cu Cristos. El îsi trage întreaga sa forta din aceasta unire cu "Christus passus et redivivus". Cu cât sufera mai mult, cu atât are mai multa forta si autoritate; cu cât sufera mai mult în Cristos, cu atât este mai aproape de Cristos; deoarece el stie ca are de suferit mai mult decât toti ceilalti, el mai stie ca are de îndeplinit o functie speciala în Biserica si fata de Biserica. Prigonirilor li se adauga suferintele sale cronice. De trei ori s-a rugat sa fie eliberat de împunsatura carnii si de loviturile de pumni din partea îngerului Satanei. Cu aceste "suferinte în Cristos" se prezinta el în fata corintenilor. Ele îi acorda o imensa superioritate. În sfârsit, el simte farmecul, demnitatea acelui "sacerdos alter Christus". Prin aceasta a reusit sa-i puna pe fuga pe adversarii sai cei mai aprigi si sa-i lipseasca de argumentul ca el ar fi un lovit de nenorociri si schimbându-l, în felul acesta, într-un triumf al lui Cristos.

Din unirea sa în suferinta cu Cristos decurge comuniunea sa de suferinta cu Biserica. Este o idee de suferinta ispasitoare, cu rezonanta înca din cap. 1: "Daca suferim mâhniri, aceasta este pentru mântuirea si mângâierea voastra... astfel, în noi lucreaza moartea, iar în voi, viata". Când el sufera, comunitatea si credinta ei dobândesc o mare întarire. "Dupa cum Cristos, prin saracia sa, ne-a facut pe toti bogati"; aceasta antiteza strabate întreaga sa viata apostolica! "Noi suntem cei care murim, voi, cei care traiti; noi suntem cei saraci, ca sa-i îmbogatim pe multi; noi suntem victimele lumii, lepadatura tuturor pâna în ziua de astazi". Mereu mai puternic si mai maret, din an în an strabate acest motiv al suplinirii: pentru voi. Pasajul din cap. 12 se încheie astfel: "Însa eu, bucuros, vreau sa aduc jertfa pentru sufletele voastre, ba chiar sa ma jertfesc cu totul pe mine însumi!"

Între cele doua parti principale ale scrisorii sale este introdus un capitol despre colectele pentru Ierusalim. Aceasta mare opera de caritate îi statea la inima lui Paul; el nu voia sa rupa legaturile cu Biserica mama, ce se gasea în mare strâmtorare, si sa îngaduie astfel o sciziune în Biserica. Aceste colecte trebuiau sa fie omagiul solemn al comunitatilor raspândite în toata lumea pentru Biserica mama; el avea de gând ca, în persoana, însotit de colaboratorii sai, sa duca produsul acestor colecte la Ierusalim. Felul în care Paul face si motiveaza aceste colecte e o dovada a tactului sau fin. Nu se cuvenea sa aiba rolul unui colector de bani. El stia cu ce ochi vicleni îi observau dusmanii orice pas si raspândeau zvonuri urâte pe seama sa. De aceea, el pretinde ca orice comunitate sa sigileze darurile sale si sa-i fie înmânate prin mesageri alesi în acest scop. Pentru a feri aceste colecte de orice aparenta de comercializare, el le-a denumit cu termeni religiosi: "opere de binefacere", "opere de caritate", "ajutoare destinate sfintilor", "serviciu sacru". Scrisoarea referitoare la colecte este un model de predica despre Caritas. Ce fina delicatete spre a nu aparea inoportun! Chiar si motivele pentru care Paul lucreaza sunt supranaturale. Dupa dânsul, cel mai frumos rod al daruirii e faptul ca noi crestem în simtamântul caritatii, atragem asupra noastra binecuvântarea divina împartasita prin Euharistie si dovedim sustinerea noastra fata de evanghelia lui Cristos. În felul acesta, participarea la operele de caritate e un fel de liturghie, "un dar de nespus".

Între redactarea capitolelor 9 si 12 pare sa fi trecut câtva timp si sa fi avut loc un eveniment mai deosebit, deoarece, fara un motiv plauzibil, Paul trece deodata de la tonul împaciuitor de pâna atunci la cel vehement, "appasionato", desi el se împacase deja cu comunitatea. Probabil ca între timp au venit alte vesti de la Corint, ca cei care tulbura pacea comunitatii primisera iarasi întariri de la Ierusalim, fara ca pentru aceasta sa fie autorizati de Iacob si Petru. Ei îl acuzau pe Paul ca e un arogant, ca scrisorile sale ar fi obraznice, ca ar fi un nebun ahtiat de glorie, ca acea colecta facuta de el ar fi o manevra vicleana, lezând "drepturile" comunitatii. Sub masca ironiei grecesti, Paul joaca rolul unui ahtiat de glorie, de care era acuzat. Lovituri de maciuca se abat asupra dusmanilor sai.

Titus si doi frati, probabil Luca si Aristarh, au dus scrisoarea la Corint. Se pare ca impresia produsa de ea a fost decisiva. Acesta a fost testamentul pe care apostolul l-a lasat corintenilor, Bisericii sale, pentru care si-a varsat tot sângele din inima.

 

46. Iarna la Corint. Scrisoarea catre Romani
Fap 20,3

Primirea calduroasa a macedonienilor i-a readus lui Paul bucuria de a trai, astfel încât el putea sa se gândeasca la noi terenuri misionare. O aluzie din Scrisoarea catre Romani (15,19) ne da de înteles ca el si-a extins calatoriile pâna în Iliria (Dyrrhachium, astazi Durazzo, în Albania). Pe acea vreme, toponimul Iliria avea un înteles mai larg si cuprindea întreaga coasta din Dalmatia pâna în Epir. Se pare ca el a întemeiat o comunitate si la Nicopole, în Epir; zece ani mai târziu, el si-a petrecut acolo ultima iarna. La începutul iernii anului 57, Paul se apropie din nou de arhipelag, unde îl asteptau delegatii comunitatilor ca sa-l însoteasca, prin Corint, la Ierusalim: Sopatros din Bereea, Aristarh si Secundus din Tesalonic, Tihic si Trofim din Efes, Gaius din Derbe, Timotei, Lucius si Iason. La Corint îl astepta un alt grup de prieteni.

Era iarna. Era imposibil de a face calatorii mai lungi. Paul a avut ragazul necesar ca sa consolideze viata comunitatii si s-o asigure împotriva unor tulburari viitoare, stabilind o ierarhie bine întemeiata.

Acum, Paul era din nou la Corint, în casa ospitaliera a prietenului sau Gaius, si avea timp sa mediteze asupra activitatii sale misionare din ultimii 20 de ani, asupra cailor minunate ale lui Dumnezeu, asupra "experientelor celor mai intime ale sufletului sau" si asupra destinului poporului sau. Aici, la Corint, punct de intersectie al Orientului cu Occidentul, în mod involuntar privirea i-a fost atrasa de un oras care fusese ani de zile tinta dorintelor sale: Roma. Avea sentimentul ca misiunea sa în Orient era încheiata. Crestinismul pusese piciorul în toate centrele mari. Extinderea sa ulterioara spre interior nu era decât o problema de timp. "De la Ierusalim în jur pâna la Iliria am dus la bun sfârsit predicarea evangheliei... În aceste regiuni eu nu mai am nici un câmp de lucru". Spre a întelege aceste cuvinte, trebuie sa ne gândim la spatiul nepopulat al Imperiului roman cu politica sa populara absurda, care, în ciuda întinderii sale înzecite, nu numara mai multi locuitori decât Germania actuala. Iata, asadar, ca Paul îsi faureste planul de a muta spre vest centrul de gravitatie al activitatii sale. Roma, stapâna lumii, îi inspira grandioasa conceptie a unei Biserici mondiale, universale si catolice. Numai un gând îl retine, ramânând credincios principiului sau; el se fereste de a cladi pe temelia pusa de altii. El stie ca un personaj apostolic a pus deja temeliile crestinismului în Roma. Desigur, nu poate fi vorba decât de Petru. Deoarece Claudius, autorul decretului de expulzare a evreilor din Roma, a murit în anul 54, Petru, însotit de sotia sa (numita în limbajul primilor crestini "sora" sa, 1Cor 9,5) si de talmaciul sau Marcu, a putut veni, pe la mijlocul anului 55, la Roma. Împartirea teritoriilor misionare nu era exclusiva. Aceasta ar contrazice trimiterea universala a apostolilor.

Paul avea nevoie de Roma ca punct de sprijin pentru activitatea sa ulterioara din Italia si Spania: "Caci asa nadajduiesc, când voi merge în Spania, sa va vad în trecere si sa fiu însotit de voi într-acolo". Ce munca de Hercule pentru un om îmbatrânit! Sa poarte întregul glob pamântesc pe umerii sai! El nu astepta decât reluarea navigatiei; atunci voia sa-i încredinteze credincioasei diaconese Febe, care trebuia sa mearga în primavara la Roma, o scrisoare adresata comunitatii de acolo, scrisoare care trebuia sa stabileasca legatura spirituala si relatii de prietenie cu aceasta comunitate asa de însemnata a Occidentului. Dar în fata ochilor lui Paul mai aparuse o idee si mai mare. El se simtea responsabil pentru unitatea catolica. La orizontul rasaritean se afla comunitatea neîncrezatoare de la Ierusalim, grupata în jurul templului; la orizontul occidental, comunitatea romana cu tendinta ei puternica iudeo-crestina, ba chiar esenieni, care se abtineau de la anumite alimente. Asadar, Paul a hotarât ca printr-o calatorie la Ierusalim sa restabileasca pacea cu comunitatea de acolo, iar printr-o scrisoare sa ofere "ramura de maslin a pacii" iudeo-crestinilor din Biserica romana, spre a le dovedi ca el nu este un renegat al poporului sau, ca el nu vrea sa-i rapeasca fagaduintele sale, ca despartirea de Lege nu este un act de necredinta, ca zi si noapte el este cuprins de o adânca durere pentru soarta fratilor sai. La aceasta se mai adauga un al treilea motiv. Paul îsi da seama ca îmbatrâneste. Uneori avea presimtirea dureroasa ca darurile sale pentru Ierusalim nu vor fi primite ca atare de catre sfintii de acolo si ca el alerga de-a dreptul în gura leului (Rom 15,31). Era de acum timpul sa lase crestinismului, într-o forma clara, testamentul sau spiritual si sa strânga recolta bogata a stradaniilor sale, pe care viata-i furtunoasa le maturizase: evanghelia sa despre caile întretesute ale mântuirii lui Dumnezeu. De aceea, Scrisoarea catre Romani e mai curând un tratat de teologie asupra chestiunii esentiale a crestinismului: situatia nou creata prin Cristos a omenirii fata de Dumnezeu.

Paul îsi adunase în jurul lui cercul de prieteni apropiati. Ei trebuiau sa fie martori la redactarea scrisorii, pe masura ce izvora din inima sa. De data aceasta, sclavul crestin Tertius a avut cinstea deosebita de a sluji ca scrib al apostolului. El noteaza cu placere aceasta la sfârsitul scrisorii. Dupa o introducere solemna, conform normelor, Paul îsi anunta tema: "Nu ma rusinez de evanghelie, caci ea este puterea divina mântuitoare pentru cel ce crede". Dupa cum apostolul îsi vede propria-i viata despartita în doua parti, timpul fara Cristos si cel cu Cristos, la fel vede el si istoria omenirii desfasurându-se în doua mari perioade, care se grupeaza în jurul a doua modele tipice si a doua capetenii spirituale ale omenirii: omenirea decazuta si nemântuita înainte de Cristos, grupata în jurul lui Adam, si omenirea reabilitata prin Cristos. Acesta este cadrul sobru al puternicei conceptii pauline asupra istoriei omenirii si mântuirii.

1. Care este situatia religioasa a omenirii înainte de Cristos? Gasim noi undeva realizata, în mod ideal, legatura dintre om si Dumnezeu (= dreptate)? Întreaga omenire dinainte de Cristos se gasea, dupa Paul, sub "mânia lui Dumnezeu", atât pagânii, cât si evreii. El o demonstreaza mai întâi prin dezvoltarea istorico-religioasa a lumii pagâne; înalta sa civilizatie spirituala si artistica, filozofia si cultura, prosperitatea sociala si politica fusesera incapabile de a împiedica decadenta morala. Rechizitoriul sau e de o putere si coeziune demne de un Tacitus. Pagânii se gaseau în posesia cunoasterii lui Dumnezeu si a legii morale naturale, cu toate acestea, ei împiedica adevarul sa actioneze, îl tin prizonier în cusca speculatiilor lor desarte, ei taie aripile vulturului mândru al ratiunii date de Dumnezeu, încât acesta trebuie sa se târâie pe pamânt. Prin ratiune si constiinta, omul a primit un organ spre a-l cunoaste pe Dumnezeu. În oglinda creatiei, el poate cunoaste puterea lui Dumnezeu; din legea care este în noi, sa deduca existenta unui legislator care este deasupra noastra; din idealul moral înnascut în noi, sfintenia lui Dumnezeu. Paul cunoaste din Cartea Întelepciunii (13,5) eforturile filozofilor în vederea descoperirii existentei lui Dumnezeu si a atributelor sale: atotputernicia, vesnicia si transcendenta. Însa aceasta cunoastere teoretica a lui Dumnezeu aduce cu sine si o datorie. Dumnezeu nu vrea sa fie numai cunoscut, ci si recunoscut; el nu vrea sa-i cunoastem doar existenta, ci el cere credinta, adoratia si iubirea noastra. Ratacirea de care s-a facut vinovata lumea pagâna consta în aceea ca ea a zeificat fapturile ca si puterile naturii, constelatiile, animalele, operele de arta si ale geniului, statul si personificarea sa în împarat. În loc sa se lase condusa spre Dumnezeu de catre aceste realitati, ea s-a aruncat în genunchi înaintea lor. Acesta e motivul pentru care Dumnezeu i-a lipsit de harul sau. Iar omul lasat de capul lui n-a mai putut sa-si pastreze nici macar demnitatea sa de om. Omul care îl divinizeaza pe om nu pierde numai sensul divin, ci si pe cel uman. În felul acesta, întelepciunea lumii a devenit o nebunie. Paul cunostea toate acestea, le avea zilnic înaintea ochilor sai. Idolatria nascuta din pacat dadea mereu nastere la pacate, ducea pas cu pas la întunecarea mintii si la tocirea sentimentului moral. Paul vede trei linii ale mortii înscrise pe fata pagânismului: perfidia si minciuna, nestatornicia launtrica si decadenta sociala, lipsa de iubire si de mila. În doua cuvinte caracterizeaza Paul pagânismul: "sine affectione, sine misericordia!" Lumea antica s-a ruinat din cauza lipsei de iubire si a despotismului asiatic, în timp ce o minoritate de oameni brutali domnea cu forta asupra majoritatii de sclavi. Din acest motiv, bunatatea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu care a aparut în Fiul lui Dumnezeu (Tit 3,4) este cea mai neasteptata noutate.

Pâna aici, cititorii sai iudeo-crestini puteau sa aplaude pe ascuns. Paul simte acest lucru si acum îsi îndreapta acuzatia împotriva iudaismului. Evreii, pe lânga ratiune si constiinta, mai aveau înca o calauza spre Dumnezeu: revelatia, legea, profetii, Cartile sfinte, fagaduintele mesianice. Cu toate acestea, Paul trebuia sa faca acum cea mai penibila constatare: ceea ce în mod normal trebuia sa contribuie la mântuirea lor a fost pentru ei o cauza de osânda, deoarece considerau cu trufie ca acesta este un privilegiu al rasei lor, legat de carne si sânge. În problema mântuirii, în ciuda fagaduintelor lor mesianice, Paul nu le acorda evreilor nici un privilegiu. Legea nu era un mijloc de mântuire, ci numai un mijloc de educare ce purta în sine propria-i desfiintare. Aceasta a fost tragedia iudaismului de a se însela asupra sensului legii si de a urmari himera unei mântuiri realizate prin propriile sale mijloace.

Vina cea mai mare a pagânismului, ca si a iudaismului, e motivata prin aceea ca ei nu voiesc sa admita ca adevarate pacatele lor, nu se simt si nu vor sa se recunoasca a fi pacatosi; sau chiar daca o fac, ei îsi cauta mântuirea si curatarea prin fapte personale, prin purificari automate, prin abtinerea de la vin si carne (Pitagora, esenienii), prin formule magice (ca în mistere) sau pe baza unui contract juridic încheiat cu Dumnezeu. Acesta este cel de pe urma motiv al pacatului: mândria omeneasca, autonomia religioasa si morala în care vechiul sarpe îsi ridica capul.

2. Noua situatie creata prin Cristos. Prin Cristos si jertfa sa sângeroasa de ispasire, Dumnezeu a condamnat toate încercarile omenesti de auto-mântuire. Tot ceea ce e maret si frumos în orânduirea naturala a lucrurilor, slava în razboi si operele de pace, operele stiintei, ale artei, ale culturii tehnice, ale orânduirii sociale, puterea si dominatia asupra lumii, toate acestea trebuie sa fie meritate prin eforturi personale si mereu recucerite. Cu toate acestea, omul are dreptul sa se faleasca. Dar în domeniul supranatural nu exista nici o actiune pur personala. Legatura ideala cu Dumnezeu, filiatiunea divina, nu poate sa fie decât un dar al harului. Elementul original al crestinismului e tocmai aceasta gratuitate a harului si a mântuirii. Cristos a murit numai din dragoste fata de noi. Printr-un act de iubire nemaiauzit, Dumnezeu cel sfânt a intervenit în istoria mântuirii, pentru ca oamenii sa poata ajunge la sfintenie. Iubirea este un dar, altfel n-ar fi iubire (5,1-11). Dar când Dumnezeu lucreaza, actiunea sa e creatoare, astfel ca sufletul credincios se afla reînnoit si transformat; gratie unei renasteri facute de Duh, el devine "o faptura noua".

În fata acestei economii a mântuirii facute de Dumnezeu, nici o critica n-are valoare, nimeni nu se poate fali cu originea sau sa se bazeze pe relatia sa contractuala între munca depusa si recompensa, nici o alta atitudine nu e posibila decât aceea a unei credinte totale, aceea a unui "da" sau "amin" adresat lui Cristos si lucrarii sale mântuitoare, aceea a unei iubiri recunoscatoare ce inspira daruirea întregii persoane, aceea a dispozitiei de a primi viata noua în Cristos si a se lasa cuprins de dânsa. În persoana lui Cristos, orice mândrie omeneasca e zdrobita. Cu toate acestea, credinta care mântuieste si de unde rasare viata cea noua ca dintr-o radacina nu este un "sacrificium intellectus" (sacrificare a intelectului) orb si nedemn de om, ci o "slujire rationala adusa lui Dumnezeu", un omagiu al omului care se gândeste si voieste, bazat pe motive rationale. Si totusi, nimeni nu se poate fali cu aceasta, deoarece credinta, în fondul ei esential, nu este o actiune omeneasca, un produs de silogisme, ci ea vine de la Dumnezeu si e o gratificatie a Sfântului Duh. În esenta sa cea mai intima, ea este un mister a carui cheie zace ascunsa în adâncurile alegerii dinainte de timp si ale predestinatiei.

Nimeni nu-si poate da viata siesi, ci trebuie s-o primeasca ca un dar. Însa, odata ce a fost daruita, ea trebuie sa se dezvolte mai departe în armonie cu fortele daruite de natura. La fel e si cu cele supranaturale. Nimeni nu e în stare sa-si merite, sa-si dobândeasca si sa-si câstige prin lupte viata cea noua (9,16). Însa din moment ce el este "o noua faptura", atunci cel renascut trebuie sa se îngrijeasca de unirea cu Cristos, nu mai are voie sa se calauzeasca dupa fortele carnii, ci trebuie sa asculte de impulsul Duhului lui Dumnezeu, sa caute a dobândi zilnic, cu ajutorul harului, ce-l însoteste, aceasta viata noua, pentru a o extinde, a o largi, a o aprofunda. În felul acesta, procesul de transfigurare progresiva a celui renascut conduce din treapta în treapta drept în sus, pâna ce se revarsa în viata cea deplina si vesnica a lui Dumnezeu, din ale carui adâncuri ascunse izvoraste viata cea noua. Lucrarea lui Dumnezeu în noi ar fi ciudata si s-ar asemana cu un trunchi fara cap, daca el n-ar desavârsi-o, daca ar îngadui ca moartea sa distruga în noi urmele acestor puternice interventii care sunt moartea si învierea lui Cristos, venirea Sfântului Duh si sanctificarea; daca el si-ar parasi opera de eliberare în mâinile acestor tirani care sunt moartea, Satana si pacatul. Prin "sigiliul Duhului" primit la Botez si la Mir, Dumnezeu ne-a dat ca "amanet" Duhul sau, garantându-ne ca ultimul cuvânt în istoria oamenilor nu va fi moartea, ci transfigurarea.

Dupa cum în economia mântuirii lui Dumnezeu nu exista nici un loc pentru ambitie si autonomie omeneasca, la fel nu exista în ea nici o întâmplare si nici o lacuna, bineînteles având mereu presupunerea ca vointa omului nu se abate de la orânduirea harului si nu se pune sub stapânirea mortii si a Satanei. De la alegerea, predestinarea si chemarea, concepute înainte de timp în gândul plin de iubire al lui Dumnezeu, pâna la încorporarea în trupul mistic al lui Cristos, pâna la desavârsirea în lumina transfiguranta a vietii beatifice, totul se dezvolta organic dupa un plan de mântuire bine stabilit. Istoria mântuirii fiecarui om si a întregii omeniri nu este decât un scurt episod în marea drama a vesniciei si tot tragicul existentei omenesti e numai un scurt oftat dupa transfigurare si spre armonie vesnica, unde întreaga creatie, "unita în Cristos", îi cânta lui Dumnezeu imnul mântuirii. Asa rasuna învatatura paulina în cântul triumfal al sperantei crestine (8,31-35).

Paul îsi transpune meditatia pe plan cosmic. El vede pacatul originar în efectele sale cosmice: o ruptura s-a produs în întregul univers. Caderea din lumea spiritelor e legata oarecum cu aceea a caderii omului. În Scrisoarea catre Coloseni (1,20), Paul da de înteles, în mod enigmatic, ca Cristos a savârsit o lucrare de mântuire în întreaga creatie, deci si în lumea duhurilor. Istoria omenirii si a creatiei este un mister si nu poate fi explicat prin sine însusi. Nici rascumpararea si nici revelatia n-au ridicat acest val al ursitei. Însa ele ne-au dat asigurarea spiritului ca toate disonantele stridente se vor reabsorbi într-o zi în armonie. Daca Vergiliu a auzit plângând lucrurile neînsufletite ("sunt lacrimae rerum"), tot asa vede apostolul creaturile cum ridica rugatoare mâinile lor în sus spre Creator, pentru a fi scoase din slujba raului, din "robia depravarii". În afara de aceasta rugaciune tacuta a creaturilor fara viata, mai exista o alta rugaciune la care fidelitatea lui Dumnezeu va raspunde în ziua când "se va descoperi stralucirea fiilor lui Dumnezeu". Este rugaciunea mistica a Sfântului Duh, care, "în suspine negraite, vorbeste în inima noastra". Biserica a primit "pârga Duhului". Însa noi suntem înca, în sânul Bisericii, asemenea copilului în sânul mamei sale, ce urmeaza a se naste: "Înca n-a aparut ceea ce vom fi". Privirea plina de speranta e îndreptata spre acea stare îndepartata, unde întreaga "creatie care geme si suspina în durerile unei nasteri va putea sa scape din robia stricaciunii spre libertatea radioasa a fiilor lui Dumnezeu".

În mijlocul acestui mare tratat asupra legii si a harului, în cap. 7, este intercalata celebra "marturisire". Negresit ca nu este la mijloc stiinta, ci experienta în tot ceea ce spune Paul despre cei doi oameni din el, despre dezbinarea launtrica si discordia omului nemântuit. Folosind o veche figura retorica, Paul vorbeste la persoana întâi si se considera reprezentant al poporului sau traitor sub lege, cum traise si el în perioada fara de Cristos, dinainte de convertirea sa. Paul gaseste dezlegarea în actiunea Sfântului Duh si în aceea cu totul obiectiva a libertatii crestine.

În scrisoarea sa împaciuitoare, Paul vrea sa aduca împacarea taberei iudeo-crestine cu aceea de origine pagâna si se apara împotriva reprosului ca ar urmari sa-i rapeasca poporului sau binecuvântarea fagaduintelor în favoarea pagânilor. Iubirea fata de propriul sau popor erupe cu o violenta elementara. Soarta enigmatica a poporului sau, care timp de milenii a fost purtatorul fagaduintelor si care l-a pierdut pe Mesia, îi sfâsie sufletul. Este înduiosator sa-i urmaresti lupta pentru a dezlega misterul în lumina învataturii sale asupra predestinatiei si de a plasa discutia dintre cele doua partide pe un plan mai înalt. Dumnezeu nu îngaduie sa i se ceara socoteala de catre fapturile sale si nici nu permite sa se faca abuz de dânsul în scopuri nationaliste înguste. Fluviul harului divin nu poate fi silit sa curga într-un canal nationalist. Fagaduintele n-au fost destinate pentru Israel dupa trup, ci pentru "Israelul lui Dumnezeu". Refuzul poporului evreu este într-un sens oarecare o "felix culpa"; el va sluji la mântuirea lumii. Cugetul îi este linistit, dar el sufera în inima sa. Paul arunca astfel o privire în abisul ametitor al predestinatiei vesnice si, coplesit de aceasta viziune, izbucneste intrigat de mirare: "O, abis al bogatiei întelepciunii si cunoasterii lui Dumnezeu!"

În calitate de scriitor genial, sensibil la cadenta solemna a cuvântului si a gândirii, Paul termina partea dogmatica a puternicului sau mesaj printr-o doxologie liturgica: "Din el, prin el si pentru el sunt toate aceste lucruri".

În recomandarile morale ale scrisorii, Paul arata cu ce consecventa, pentru el, purtarea morala izvoraste din spiritul cel nou al credintei. Paul interpreteaza cuvântul Învatatorului sau cu privire la "adorarea lui Dumnezeu în spirit si adevar" (In 4,23), când vorbeste despre "cultul spiritual" al crestinului (12,2). Moralitatea unui act e determinata de constiinta. Totul depinde de atitudinea sufletului, de sentimentul cel nou al iubirii. Plecând de la acest principiu, etica crestina e foarte simpla. Din conceptia crestina, care plaseaza în sânul acestui eon, pe lânga împaratia acestei lumi, o alta împaratie autonoma a spiritului, decurge în egala masura atitudinea fundamentala a crestinului fata de stat si fata de politica. Paul este cel dintâi care, în spiritul Învatatorului sau în toata atitudinea sa fata de lucrurile acestei lumi, în mod pozitiv a facut dreptate statului roman. Autoritatea de stat este pentru dânsul un "diacon al lui Dumnezeu", al carui loctiitor si mandatar este spre a împiedica raspândirea raului. Când Paul scria aceste rânduri binevoitoare fata de stat, lumea se gasea în al 4-lea an al domniei lui Nero. Puterea imperiala se arata în toata splendoarea sa. Era renumitul "quinquennium" (primii cinci ani) al tânarului împarat, ale carui porniri mintale bolnavicioase înca nu izbucnisera, deoarece erau contracarate de influenta a doi perceptori: bunul Seneca si nobilul Burrus. Paul ramâne credincios învataturii sale în ce priveste statul, chiar si dupa ce monstrul din Nero se dezlantuie, iar statul îsi schimba atitudinea fata de Biserica (1Tim 2,1; Tit 3,1).

O privire retrospectiva ne permite afirmatia ca în Scrisoarea catre Romani este exprimata aproape întreaga teologie paulina sau tot ceea ce e în acord cu ea. Nici o alta scrisoare de-a lui Paul n-a jucat un rol asa de hotarâtor în istoria omenirii din Occident. Ar fi o neîntelegere de o însemnatate considerabila sa scoti din contextul viu un fragment izolat, învatatura despre credinta mântuitoare si sa faci din ea centrul învataturii pauline, ba chiar obiectul principal al întregii religii.

Paul ar fi trait o "mare întristare si o durere neîncetata a sufletului", daca ar fi trebuit sa vada cum cuvintele sale despre "credinta care justifica" vor face sa sângereze trupul lui Cristos peste 1500 de ani. Pentru el, justificarea nu era decât o trecere, o etapa în procesul spiritual, în urma careia se întindea un imens peisaj însorit "în Cristos", stropit de curentul harului euharistic, fecundat de energiile creatoare ale Celui Înviat, sub clima cea dulce a Sfântului Duh.

 

47. Ultima calatorie la Ierusalim
Fap 20,3-21,16; Rom 15,25-32;

Iarna trecuse. La 5 martie, Roma anuntase în mod solemn, sub egida religioasa, reluarea navigatiei pe mare. Paul s-a pregatit pentru plecarea la Ierusalim, pentru ca de acolo sa se duca la Roma. El a ajuns la tinta printr-un mod pe care nici nu-l visase. Era constient de riscul pe care si-l asumase, de-a duce el însusi la Ierusalim ajutoarele pe care le adunase cu atâtea eforturi. Însa pentru dânsul, unitatea cea mare, catolica, trecea mai presus de toate. Pentru Paul, drumul spre Roma trecea prin Ierusalim; el voia sa fie la Roma alaturi de Petru. În interesul înfratirii oficiale a celor doua parti ale Bisericii, era nevoie ca reprezentantii tuturor cercurilor misionare sa li se alature.

Daca pâna acum viata itineranta si plina de primejdii a apostolului a fost o icoana a vietii de peregrin a lui Isus, de-acum înainte ea capata asemanari tot mai clare cu aceea a Maestrului sau. Ultima sa calatorie la Ierusalim reproduce sub mai multe aspecte (de exemplu, presimtirea mortii sale, eroismul cu care îsi fixeaza privirea asupra Ierusalimului ucigator de profeti, ultimele recomandari date prietenilor sai) ultima calatorie a lui Isus, când acesta vedea cu ochii deschisi catastrofa spre care se îndrepta, dar asculta de cuvântul Tatalui sau ceresc (Mc 10,32). E curios cum acest oras îl atragea în cercul vrajei sale. Dar mai presus de toate era un sacrificiu al inimii, care îl unea pe învatator cu credinciosul sau: si unul, si altul erau socotiti ca niste dezradacinati, dusmani ai natiunii lor, tocmai pentru ca au trait o forma superioara de fidelitate fata de poporul lor.

Pentru a aprecia curajul apostolului, e cazul sa ne amintim de agitatia salbatica a partidei zelotilor. Fanatismul acestor oameni astepta împaratia mesianica ca pe o zi a razbunarii fata de pagâni si, prin bande de teroristi, organizau razboiul sfânt. Din cauza pumnalelor lor în forma de secera, ei erau numiti "sicari" sau cutitari. Ei incendiau sate întregi ce nu erau de partea lor, participau la Ierusalim la toate sarbatorile si se amestecau printre credinciosi în templu, ascunzându-si sub haine pumnalele pe care le înfigeau cu repeziciunea fulgerului în spatele victimelor si tot asa de repede dispareau în îmbulzeala cea mare (Iosif Flaviu, Ant. iud., 20, 8, 10). Cristos i-a avertizat în zadar pe preoti sa nu abuzeze de religia si de speranta lor mesianica în scopuri politice. Marilor preoti le-a scapat din mâna conducerea spirituala si politica a poporului.

În perioada Pastelui, toate caile pe mare si pe uscat erau invadate de pelerini. Barbati cu priviri fanatice si fulgeratoare, femei ghemuite pe pamânt cu copiii pe spate si cu cosuri cu provizii de drum asteptau plecarea cu simplitatea omului oriental. Priviri dusmanoase si înjuraturi mormaite îl saluta pe "renegat". Era usor sa-l cumperi pe un capitan fara scrupule si pe marinarii îndrazneti ca sa organizezi un complot. Însa serviciul de informatii al fratilor si-a îndeplinit de minune misiunea. Complotul a fost spionat, iar planul de calatorie, schimbat la iuteala. Dupa cum da de înteles textul unor manuscrise, Paul, însotit de Luca, a luat drumul pe uscat spre Macedonia, pe când ceilalti, spre a-i pacali pe dusmanii urmaritori, s-au dus la Efes si de acolo la Troas, unde trebuiau sa se întâlneasca. Planul initial de a sarbatori Pastile la Ierusalim nu mai putea fi realizat. Paul s-a hotarât sa sarbatoreasca Pastile la Filipi, în cercul prietenilor sai intimi. Începând de aici, îl aflam din nou pe Luca în suita apostolului. Cunostintele sale medicale si nautice l-au desemnat ca un însotitor ideal pentru calatoria în Occident. De aceea, apare din nou în Faptele Apostolilor pronumele "noi" (20,6) si, începând din acest loc, itinerarul si faptele sunt relatate sub forma clasica a unui jurnal, ceea ce confera acestei descrieri o precizie extraordinara si, în acelasi timp, o atractie incomparabila.

În anul 58, Pastile a cazut în ziua de marti, 28 martie (F.K. Ginzel, Handbuch der mathematischen und technischen Chronologie, Leipzig 1914). În martea de dupa Pasti, la 4 aprilie, Paul si-a luat ramas bun de la filipeni, iar în portul Neapolis, ei au gasit o corabie de marfuri gata de plecare spre Troas. "Noi ne-am îmbarcat". În acest "noi" se ascunde o plenitudine de sentimente si o întreaga istorie a inimii omenesti! Paul nu avea nici sotie si nici copii si nu cunostea nici o legatura de familie, dar Dumnezeu i-a dat prieteni. Si înca ce prieteni!

Din cauza vântului potrivnic, ei au ajuns la Troas abia duminica, 9 aprilie. Sederea lor acolo timp de sapte zile s-a încheiat cu un eveniment dramatic. Cu toate parerile contrare ale altor exegeti, am putea admite ca în fraza: "Noi eram adunati pentru frângerea pâinii" Luca a vrut sa descrie o celebrare euharistica duminicala. Sabatul era pe sfârsite. Soarele apusese ca un glob de foc în spatele insulei Tenedos. Prin partea exterioara a unei mari case burgheze, barbati si femei cu val urcau spre o sala care se afla pe terasa catului al doilea. În noaptea calda de primavara ferestrele erau larg deschise ca sa intre aerul racoros ce venea dinspre mare. Luca este un observator minutios. Vedem cum adunarea asculta cu încordare, cum lampile cu ulei atârna de plafon, vedem perdelele ce adie în vântul de seara. Agapa s-a sfârsit. Paul vorbeste despre misterul pascal al Celui ce a biruit moartea: "Eu sunt învierea si viata". Asezat pe marginea ferestrei, tânarul Eutich se lupta cu somnul. Deodata se aude un tipat strident! Baiatul a cazut de la etajul al treilea în curtea interioara. Paul coboara repede; asemenea lui Ilie si Elizeu, el s-a aplecat asupra tânarului mort (1Rg 17,17; 2Rg 4,18) si l-a rechemat la viata. "Eu sunt învierea si viata": ne putem închipui cu ce dispozitie si fervoare a putut cânta comunitatea aceste cuvinte dupa o asemenea întâmplare traita! Paul n-a facut caz de aceasta minune, a vorbit linistit mai departe si a frânt pâinea vietii.

Nimeni nu se mai putea gândi la somn. Corabia ce trebuia sa-i duca pe prietenii sai la Assos pleca în zori. (Textul lui Beza noteaza ca tânarul Eutich, complet sanatos, a asistat la plecare). Paul a strabatut drumul de aproximativ douazeci si cinci de kilometri pe jos, probabil pentru a vizita câtiva crestini. Totodata, el avea nevoie de liniste pentru a-si urma firul gândurilor si spre a se întretine cu Dumnezeu. Pe treptele taiate în stânca, Paul coboara spre port, unde i-a gasit pe tovarasii sai. Avem motive sa spunem ca ei au închiriat o mica ambarcatiune de coasta pentru a nu pierde vremea cu încarcarea si descarcarea. Era cea dintâi corabie cu pelerini crestini ce mergea la Ierusalim. Pe timp de noapte, corabia era trasa la tarm si se astepta la bord sau într-o coliba de pescari. Asa au petrecut la Mitilene, pe Lesbos, insula lui Safo, unde pescarii au facut sa rasune melodiile lor eolice. În ziua urmatoare, au acostat pe insula Chios, cea parfumata de florile primaverii. În cealalta zi, a aparut la orizont templul lui Artemis de la Efes. Paul si-a adus aminte cu înfiorare de sarbatoarea lui Artemis de anul trecut. Dupa o escala pe Samos, au ajuns la Milet joi, 20 aprilie. Paul a trimis mesageri la Efes, probabil la Tihic si Trofim, ca sa-i cheme pe batrânii comunitatii la cea din urma întâlnire cu apostolul lor. Scena despartirii de la Milet face parte din tablourile cele mai înduiosatoare din memoriile lui Luca. În cuvântarea sa, Paul descrie grijile apostolice cu o elocventa ce izvoraste din inima. Fiecare cuvânt reflecta constiinta sa de apostol si fidelitatea fata de datoria pe care o avea. Stiind bine ca o soarta grea îl asteapta la Ierusalim, Paul îsi continua drumul "împins de duh", având în fata ochilor sai o tinta de neclintit: Ierusalim, Roma! "Eu nu pun nici un pret pe viata mea". Paul poseda o scara de evaluare supranaturala: sângele lui Cristos - Biserica - sufletele - chemarea sa - si de abia la urma propria viata. Paul si-a întins mâinile pentru binecuvântarea de adio! O, aceste mâini ale lui Paul! Câte binecuvântari s-au revarsat din ele; ele erau mereu întinse spre a da, niciodata pentru a lua. Fie mereu binecuvântate aceste mâini care ne-au transmis deseori, tremurând si cu gesturi stângace, salutari asa de cordiale. Bataturile si cicatricele acestor mâini erau ca niste stigmate. Ne dam seama ca ucenicii sai cu greu s-au putut dezlipi de dânsul. El nu cautase iubirea, dar ea i-a venit de la sine.

Era 25 aprilie când un vânt puternic i-a mânat spre Rodos, fermecatoarea "insula a trandafirilor". La Patara au avut norocul sa gaseasca o corabie în drum spre Fenicia. Calatoria a durat cinci zile. Au trecut pe lânga coasta de vest a Ciprului, patria vechiului sau prieten Barnaba. În Tir au ramas sapte zile. Comunitatea din acest oras îsi datora întemeierea prigoanei pe care Paul o dezlantuise cu 20 de ani în urma. Când au pasit pe pamântul Palestinei, atmosfera a devenit tot mai apasatoare, prevenirile profetice s-au înmultit. De la Ptolemais (Accon), caravana si-a continuat drumul pe jos. Cu 14 zile înainte de Rusalii, au ajuns la Cezareea, care nu era departe de Ierusalim, cel mult trei zile de mers (102 kilometri). Aici, Paul a vrut sa petreaca vreo câteva zile în liniste si reculegere în casa prietenului sau Filip, un om dupa inima sa si cu vederi foarte largi. El îsi spunea cu umilinta "evanghelist", adica un apostol de rangul al doilea, însa purta titlul foarte stimat de "unul dintre cei sapte" si mostenise ceva din spiritul lui Stefan. Si el trebuise sa fuga acum 20 de ani din cauza prigoanei dezlantuite de Paul împotriva crestinilor. Filip evanghelizase Samaria si litoralul din împrejurimile orasului Iope si, în sfârsit, se stabilise la Cezareea. Între timp, el îsi însusise vederile largi ale lui Paul. Ce pretioase ore de seara au petrecut pe terasa casei cu privirea îndreptata spre mare! Câte amintiri le treceau prin minte! O, cum a calauzit Domnul totul spre bine! Paul a fost profund impresionat de atmosfera adânc crestina din acea casa. Asupra fiicelor lui Filip trecusera carismele tatalui lor, darurile "edificarii, sfatului si mângâierii", pe care Paul le pretuia nespus de mult. Aceste patru fecioare, primele dintre acele suflete care în sânul Bisericii se vor consacra lui Dumnezeu, erau asezate la picioarele renumitului maestru, caruia, în curând, îi vor putea oferi serviciile lor pe timpul captivitatii la Cezareea. Profetul Agab, pe care Paul îl cunostea de la Antiohia, mânat de Sfântul Duh, a venit de la Ierusalim ca sa-l împiedice pe Paul sa mearga mai departe. În mijlocul serviciului divin, el a mers la Paul, i-a luat cingatoarea, si-a legat cu ea propriile mâini si picioare si a strigat: "Asa vorbeste Sfântul Duh: pe barbatul caruia îi apartine aceasta cingatoare asa îl vor lega iudeii la Ierusalim si-l vor da pe mâna pagânilor!" Aceasta era limba simbolica a vechilor profeti, care facea întotdeauna impresie (Is 20,3; Ier 13,1; 27,2; Ez 4,1-3; 5,1-4). Acum, prietenii lui Paul si-au pierdut cumpatul. Ei l-au rugat pe Paul sa nu mearga mai departe. Dar hotarârea apostolului a ramas neclintita. "Pentru ce plângeti si-mi întristati inima? Eu sunt gata ca pentru numele Domnului Isus nu numai sa fiu legat la Ierusalim, dar sa sufar chiar moartea".

Miercuri, înainte de Rusalii, caravana a parcurs calare ultima etapa a calatoriei. Câtiva ucenici din Cezareea i-au însotit pâna la Ierusalim. Au trecut prin Antipatris si prin câmpia roditoare a Saronului, unde taranii secerau deja primii snopi de grâu, si apoi prin platoul pietros al Iudeii. În ajunul marelui Sabat, s-au apropiat de Orasul sfânt. Pe toate drumurile mergeau grupuri de pelerini, îmbracati de sarbatoare, cu haine colorate si valuri pe cap, taranii cu turme de oi si de vitei, ce purtau flori si coroane de spice pe fruntile lor late. Tot asa mersese cu peste 40 de ani în urma pentru prima oara la Ierusalim, cântând si jubilând, fiul negustorului din Tars, însotit de tatal sau. Orasul era ticsit cu oaspeti veniti la sarbatoare din toate partile, majoritatea petrecându-si noaptea în corturi. Paul a gasit adapost în casa unui vechi ucenic al Domnului, numit Mnason. Biserica oficiala de la Ierusalim n-a avut loc de adapost pentru cel mai mare dintre apostoli.

© Editura Sapientia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?paul=7
Vă rugăm să respectați drepturile de autor