www.profamilia.ro /sfinti.asp?paul=5
 
 SFIN?II 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL IV
LUPTA PENTRU LIBERTATE

18. Moise sau Cristos
Fap 14,27-28; 15,1-2

Având înca în urechi vuietul pârâurilor furtunoase ale Taurusului, Paul si Barnaba se întorc precum doi capitani victoriosi în cursul anului 48, dupa o absenta de aproximativ 4 ani, în orasul Orontelui. Dupa ce au traversat Seleucia, cei doi pionieri ai evangheliei au fost primiti de catre conducatori si credinciosi. În fata prietenilor au aparut îmbatrâniti si trecuti prin grele suferinte. "Paule, de unde ai cicatricele de pe fata?" Dragostea si întelegerea pentru tot ceea ce ei înfaptuisera le facea bine. În comunitate a fost o sarbatoare rara, o sarbatoare stralucita, misionara, când cei doi apostoli au raportat în fata multimii din strada Singon despre noile asezaminte, despre întâmplarile si suferintele îndurate pentru Cristos. Paul si Barnaba, împreuna cu întreaga comunitate, au rostit o rugaciune de multumire pentru "lucrurile cele mari pe care le-a facut Dumnezeu prin ei, deschizând portile credintei pentru pagâni".

Dupa urarea de bun sosit, apostolii au ramas mult timp de vorba cu conducatorii, aratând cum stau lucrurile la Antiohia. Preotii au povestit ca si aici, la Antiohia, nu s-a stat între timp degeaba. În întreaga Sirie, pâna la Aman, ba chiar în interiorul Ciliciei, înflorea o coroana de comunitati (Fap 15,23) despre care mai înainte nici nu era vorba. "Si, practic, ce ati facut voi cu evreii crestini?" Atunci, preotii s-au privit îngrijorati daca trebuie sa vorbeasca despre acest lucru. "Daca se continua astfel, ne temem ca totul va conduce la o criza. Fratii de la Ierusalim nu înteleg situatia noastra. Ei n-au iesit niciodata afara din tara lor. Ei contesta crestinismul noilor convertiti de la pagânism. Ei sustin mai ales ca acestia n-au voie sa fie botezati pâna când nu primesc legea mozaica".

Asadar, acum problema s-a pus în toata puterea cuvântului. Cu prozelitii desavârsiti nu era nici o greutate. Dar majoritatea consta din pagâni deveniti crestini si semiprozeliti, asa-zisii "tematori de Dumnezeu", care n-au avut relatii asa de strânse cu iudaismul. A conditiona primirea lor în Biserica de taierea împrejur si de legea mozaica însemna a restrânge Biserica la sinagoga si a tagadui universalitatea ei. A-i primi ca semicrestini în Biserica pe lânga crestinii desavârsiti, formati din iudei si prozeliti desavârsiti, înseamna a forma un cerc exterior si unul interior în Biserica, înseamna a recladi zidul despartitor, a face din crestinism o religie rasiala, a carei valoare ar fi legata de sângele iudaic. A-i primi în Biserica si a evita masa comuna cu ei înseamna a-i face niste paria crestini. Asadar, era în acelasi timp o problema religioasa si sociala.

Însa cum era vazuta problema la Ierusalim? În Biserica de acolo traiau înca numerosi ucenici care fusesera martori la maniera în care însusi Domnul, nascut sub lege, observase legea, desi într-un sens spiritual. Îl auzisera spunând cu gura lui ca el n-a venit sa strice legea si ca nimic nu va pieri din ea. Ei considerau prescriptiile cu privire la alimente, poruncile referitoare la sfintirea sâmbetei, paza de necuratia pagâna, simbolizata si realizata prin ritualul circumciziunii, ca cele mai curate traditii de care nu te poti atinge.

Dupa marturia unanima a Faptelor Apostolilor, vechii apostoli care erau la Ierusalim nu aparau în nici un caz un punct de vedere particular sau meschin. Sarbatoarea Rusaliilor fusese anuntata ca un eveniment ce avea, potrivit profetului Ioel, o însemnatate pentru popoarele lumii întregi. Însa dificultatea era urmatoarea: Cel Înviat, care poruncise sa se predice la toate popoarele, nu daduse nici o îndrumare în ce conditii trebuiau primiti pagânii în Biserica. Conditiile în care trebuia sa se faca misionarea nu erau clare. Nu era limpede daca instructiunea primita de Petru în vedenia de la Iope avea o valoare generala sau particulara. Unii acceptau ultima parere. De aceea, trebuie sa ne ferim de a judeca prea sever comunitatea de la Ierusalim, daca ea ezita sa admita neconditionat credinciosii veniti din pagânism si zabovea sa-i încorporeze ca membri cu drepturi depline în împaratia lui Mesia. Unii voiau sa dea o aplicare problemei la fiecare caz particular, lasându-se calauziti de actiunea lui Dumnezeu în raspândirea evangheliei. Aceasta era parerea apostolilor de la Ierusalim. Personal, ei observau legea, fara o rigoare exagerata, fara a face mult caz, asa cum vazusera ca a facut Învatatorul; dar ei stiau ca mântuirea vine numai de la Cristos.

Numerosi iudeo-crestini veniti din fariseism se îndepartau de aceasta conceptie înteleapta. Greseala lor fundamentala era aceasta: Dumnezeu este, negresit, si Dumnezeul pagânilor; Mesia lor este regele întregii omeniri; pagânii puteau sa faca parte din împaratia sa, dar nu pe picior de egalitate cu evreii; cetatean desavârsit al acestei împaratii putea ajunge numai acela care era urmasul lui Abraham sau prin primirea taierii împrejur si încorporarea în poporul ales. Toate acestea amenintau chiar esenta crestinismului, rascumpararea si transmiterea mântuirii numai prin Cristos.

Aceasta tendinta îsi gasea principalul ei sprijin în personalitatea respectabila a lui Iacob cel Tânar, ruda cea mai apropiata a Domnului; indiscutabil, el era capul sau, daca putem spune astfel, pentru ca pe acea vreme lipsea cuvântul, era episcop de Ierusalim. El a stiut sa uneasca iubirea fata de Isus cu fidelitatea fata de Lege si cu un ascetism sever. Era numit "cel drept" si "zidul de aparare al poporului". Altfel spus, era o figura de patriarh atât pentru Vechiul, cât si pentru Noul Testament. Nici fariseii si nici saduceii nu îndrazneau sa se atinga de persoana sa. Nici chiar Irod Agripa n-a avut curaj s-o faca. Când toti apostolii au parasit orasul, el singur a ramas acolo. Datorita lui, multi farisei s-au facut crestini, ba chiar preoti din diferite clase sociale, care au continuat a functiona ca preoti evrei. În exterior, Biserica din Ierusalim parea o secta pioasa iudaica. Lumea nu stia nimic despre misterele sale launtrice, despre viata sa euharistica. Tendinta liberala a lui Stefan pare ca s-a stins cu totul. Paul era mostenitorul spiritului sau.

Se formase, asadar, în Biserica noua si în jurul lui Iacob (Gal 2,12) un partid conservator hotarât sa-si pastreze programul pâna la capat. Abuzând de numele lui Iacob, acest partid a trimis la Antiohia câtiva dintre reprezentantii sai cei mai extremisti, când la Ierusalim a venit vestea ca Paul si Barnaba s-au întors, ca au format o mare Biserica, compusa, mai ales, din crestini veniti de la pagânism si ca ideile lor au fost primite în comunitatea din Antiohia. Trimisii au fost primiti cu veneratie de catre cei mari, caci în urma lor se profila umbra unui personaj si mai mare. Însa s-au simtit cuprinsi de fiori când noii veniti, dupa fiecare atingere întâmplatoare de un pagân crestin, îsi spalau mâinile si n-au acceptat nici o invitatie din partea acestora. Nu era permis sa stai la masa cu un netaiat împrejur, cu atât mai putin sa manânci din aceeasi farfurie, asa cum era obiceiul în Rasarit. Dar când ei s-au separat la o agapa de sâmbata seara, când s-au asezat la masa deoparte si când au declarat laconic antiohenilor: "Daca nu va veti taia împrejur, nu veti putea fi fericiti!", atunci a izbucnit furtuna. Trebuie sa se fi petrecut ceva rau, daca Luca vorbeste în acest loc despre o "rascoala" (Fap 15,2). Paul si Barnaba întotdeauna îi numisera pe acesti crestini veniti de la pagâni "sfinti, alesi si copii ai lui Dumnezeu", "concetateni si colocatari", însa piosii veniti de la Ierusalim îi tratau ca pe niste "necurati", "pacatosi" si "straini". În zadar cei doi apostoli obiectau ca prin aceasta reglementare tiranica, ce mergea pâna la a prescrie amanuntele meniului si a se amesteca în intimitatea vietii de familie, lumea greceasca, dornica de libertate, nu va putea fi niciodata câstigata si ca circumciziunea, considerata ca ridicola si socanta, i-ar îndeparta pe barbati. Apoi legile referitoare la alimente dadeau nastere la multe cazuri de constiinta. Pe scurt, te gaseai despartit de restul lumii printr-un zid social. Crestinismul s-ar fi înjosit la nivelul unei secte si niciodata n-ar fi devenit o religie universala. Cu toate acestea, cel mai rau era ca acesti oameni nu creasera numai un abis social, ci si unul dogmatic. Caci în cele din urma, era vorba daca mântuirea vine de la lege sau prin harul lui Cristos.

Dar Sfântul Duh a suflat si zidul a cazut. Dumnezeu le-a daruit apostolilor întelepciune si tarie si, prin harul sau, Paul a devenit instrumentul ales pentru a desavârsi o lucrare ce era necesara la formarea unei Biserici cu adevarat catolice, adica universale. Autoritatea cea mai înalta de la Ierusalim trebuia sa ia o hotarâre rapida si principala. Paul nu s-a decis sa ia parte la aceasta calatorie decât în urma unei revelatii particulare (Gal 2,1). Pentru dânsul, prin aceasta calatorie decisa cu rapiditate era vorba de a atinge doua scopuri: victoria libertatii crestine si recunoasterea demnitatii sale de apostol de catre Biserica mama. Le-a dobândit pe amândoua.

 

19. Conciliul apostolilor
Fap 15,1-34; cf. Gal 2,1-10.

În compania lui Paul gasim un trimis pe care nu l-am întâlnit pâna acum. E un antiohian cu numele de Titus, pe care Paul îl câstigase în ultima vreme pentru crestinism. Paul îsi punea mari sperante în el. Acesta va deveni unul dintre cei mai buni elevi si cei mai buni colaboratori de care se va folosi în misiunile sale delicate (2Cor 7,15). El îl numeste odata "iubitul meu fiu în credinta comuna" (Tit 1,4). Paul îl luase cu sine pe acest tânar ca pe un trofeu al biruintei, ca pe o dovada vie a roadelor ce au crescut deja pe copacul Bisericii formate din pagâni. La Ierusalim cu greu ar fi rezistat cineva farmecului pe care îl avea acest tânar pagân încrestinat. Dar Paul se însela în aceasta privinta.

Calatoria la Ierusalim (cam prin toamna anului 48) s-a transformat într-un adevarat triumf. Au debarcat în Fenicia, au vizitat comunitatile locale de la Sidon si Tir, Ptolemaida si Cezareea, apoi au mers spre interiorul tarii prin Samaria si Iudeea. Pretutindeni toti ascultau cu mare însufletire povestirile lor despre intrarea triumfala a lui Cristos printre pagâni. În sfârsit, dupa mai multe saptamâni, Paul si însotitorii sai ajung la Ierusalim.

Biserica de la Ierusalim era formata din trei grupuri: apostoli, sfatul celor mai batrâni si din frati. Printre apostoli, trei se distingeau ca niste "coloane": Petru, Iacob cel Tânar si Ioan. E de presupus ca un serviciu religios cu agapa si cu cina euharistica a avut loc înainte de discutii. Într-o tacere desavârsita, adunarea a ascultat darea de seama a misionarilor. Dupa ce au sfârsit, un strigat general de aprobare a strabatut sala. Întoarcerea pagânilor trecea într-adevar drept semnul cel mai evident al împaratiei mesianice. Cu toate acestea, grupul cel mai influent al iudaizantilor si al fariseilor a consimtit cu greu la aceasta aprobare generala. De îndata ce comunitatea a rostit rugaciunea de multumire si lauda lui Dumnezeu, ei au început controversele si aici s-a aratat discordia în profunzimea ei de neîmpacat. Nici macar faptul ca Sfântul Duh hotarâse în favoarea pagânilor n-a reusit sa înfrânga încapatânarea iudaizantilor. Ei replicau numai atât: "trebuie sa se taie împrejur si sa tina întreaga lege a lui Moise". Ei au considerat drept o provocare faptul ca Paul a îndraznit sa îl aduca cu sine pe acest Titus în adunarea sfintilor si pretindeau ca trebuie sa i se savârseasca ritualul dureros. Titus se gasea într-o situatie extrem de delicata. Toti îsi dadeau seama ca era nevoie de multa rugaciune si de reflectie mai înainte de a se putea lua o hotarâre. Adunarea, care începuse într-un mod asa de solemn, a degenerat într-o scena furtunoasa. Solutia trebuia gasita într-un cerc mai restrâns.

Paul scrie în Scrisoarea catre Galateni (2,5) ca el n-a cedat nici o clipa ca Titus sa fie circumcis. Pentru Paul problema se pune astfel: chestiunea de principiu, daca taierea împrejur era necesara pentru mântuire si daca metoda sa misionara era dreapta, atunci totul trebuia rezolvat dogmatic. Aceasta era numai o parte dintr-o întrebare cu mult mai mare: daca mântuirea vine numai prin harul lui Cristos. Daca aceasta chestiune era rezolvata, Paul putea sa permita în anumite cazuri particulare circumciziunea, daca aceasta ar fi folosit unui scop mai înalt, ca, de exemplu, buna întelegere. Prin aceste idei, el nu se opunea principiilor sale si evangheliei. Mai târziu, el va proceda în acest fel cu Titus.

Între timp, Paul a discutat în particular cu cele trei coloane apostolice. Vechii apostoli trebuiau sa-si dea seama ca el e, ca si dânsii, pe terenul evangheliei. Ei nu puteau nici sa scoata, nici sa adauge ceva. Titlul de Apostol al pagânilor, la care Paul avea dreptul acum, i-a fost confirmat în mod oficial. În felul acesta, se punea pe acelasi plan chemarea sa catre Cristos pe drumul Damascului cu chemarea vechilor apostoli; practic, se acorda aceeasi valoare aparitiei lui Cristos cel înviat ca si aceleia a Învatatorului, facuta lui Paul. Unitatea de vederi a fost realizata cu privire la împartirea domeniilor misionare între el si Petru; ea se traduce prin aceasta formula clasica: "Tu vei predica evanghelia iudeilor, iar eu între pagâni". Ei erau cu totul de aceeasi parere ca mântuirea vine numai prin harul lui Cristos.

În sfârsit, a venit ziua decisiva. Dupa ce partidele si-au expus punctul lor de vedere, s-a ridicat Petru. Discursul sau este o capodopera. El nu se refera la Paul, ci la propria sa experienta si întelegere, pe care o are despre planul lui Dumnezeu. În trei puncte, în mod clar si vadit, el expune problema: 1. Însusi Domnul a luat initiativa în aceasta privinta, când mi-a poruncit sa-l botez pe pagânul Corneliu. 2. Având în vedere slabiciunea morala a omului, legea veche nu poate fi îndeplinita în ansamblul ei. 3. Mântuirea e rodul harului care actioneaza liber în noi. Prin acest discurs întelept si judicios calea era netezita, iar inimile erau pregatite sa primeasca punctul de vedere al lui Paul si Barnaba. Procedând cu tact, Paul l-a lasat pe Barnaba sa vorbeasca primul, deoarece el era omul de încredere al Bisericii din Ierusalim. De fapt, ei trebuiau sa lase sa vorbeasca numai faptele: ca Duhul Sfânt n-a facut nici o deosebire în împartirea darurilor, a profetiilor si a carismelor sale. Oamenii n-au voie sa închida o usa pe care a deschis-o însusi Dumnezeu.

Cuvântarea lui Petru a fost o grea lovitura pentru partida iudaizanta; acestia aveau în mâna un ultim atu, în care îsi puneau toata încrederea, "împaratul lor tainic", Iacob. Figura sa ascetica impunea respect. Pur si simplu, el se declara de partea lui Petru; mântuirea e neconditionata si se extinde la toti oamenii. Cu toate acestea, spre deosebire de Petru, ca un autentic descendent al lui David, el se refera la Vechiul Testament; face apel la marturiile profetilor, în special la Amos, care prezice o împaratie mesianica universala iesita din neamul lui David. Legitimitatea convertirii pagânilor e voita de Dumnezeu. Prin aceasta, legea mozaica, al carei element principal era circumciziunea, e lipsita de dreptul si autoritatea sa. Pentru a-i mai calma pe iudaizanti, le spune ca legea nu e amenintata. Spre a îngadui o întelegere frateasca între cele doua partide, el propune o cale de mijloc pe care puteau sa-l primeasca si antiohenii. El propune ca pagânii încrestinati sa tina seama cu dragoste de sentimentele iudeilor crestini, mai ales în trei puncte. 1. Nici o participare la ospetele rituale ale pagânilor, situatii care se puteau ivi usor în relatiile cu rudele si prietenii pagâni. 2. Abtinerea de la desfrâul sexual, în floare la pagâni, uneori aprobat de religiile lor sub o forma de prostitutie rituala. 3. Respectarea unor legi privitoare la mâncare, adica întrebuintarea exclusiva a carnii cuser, obtinuta din carnea animalelor ce au fost taiate dupa regula, si evitarea consumarii sângelui. Dupa o lunga discutie, propunerea de compromis a fost acceptata. Textul nu spune clar daca Paul si-a dat asentimentul formal. Fapt curios, niciodata el nu va mentiona în scrisorile sale decretul apostolic si nici în învatatura sa despre carnea jertfita (1Cor 8).

Apostolii au înteles sa ridice discutia de pe sesul micimii de suflet omenesti pe un plan mai înalt, unde poate actiona Sfântul Duh. Sentimentul acestei directiuni superioare era foarte puternic si reiese clar din textul scrisorii trimise catre Biserica din Antiohia. "I-a placut Sfântului Duh si noua!"

Hotarârile sinodului au fost comunicate Bisericii din Antiohia printr-o scrisoare apostolica, prin doi delegati, care, dupa obiceiul orientalilor, erau însotiti de mai multe persoane, Paul, Barnaba si Titus. Unitatea de curând întarita îsi gasi expresia si în alegerea celor doi delegati, Iuda, supranumit Barsaba, originar din Ierusalim, un crestin din prima ora, probabil un frate de-al lui Iosif Barsaba, asadar, un membru al unei familii care a fost în relatie cu Isus si Sila sau Silvan, un element din diaspora, purtând ca si Paul un nume evreiesc si unul latin. Amândoi erau înzestrati cu darul profetiei. Ca aparatori impartiali ai Bisericii de la Ierusalim, ei trebuiau sa explice oral însemnatatea secretului. În adunarea din Antiohia domnea o bucurie de nedescris când scrisoarea transmisa în mod solemn a fost citita si explicata. Iuda s-a întors la Ierusalim, pe când Sila l-a imitat pe Barnaba; el s-a lasat vrajit de farmecul acestei comunitati misionare asa de viguroase si pline de entuziasm.

 

20. Conflictul de la Antiohia
Gal 2,11-21; Fap 15,35;

Decretul apostolic de la Ierusalim, cu acel compromis de împacare a celor doua tendinte, n-adusese o clarificare deplina. El n-avea decât valoarea unei solutii tranzitorii. Nu se insistase cu destula vigoare asupra punctului de vedere teologic si religios, ca mântuirea se datoreaza numai harului, fara faptele legii. De asemenea, problema sociala a meselor comune si a felului de a trai în general nu fusese rezolvata pe deplin. La fel se omisese a se da o solutie la problema extinderii dispensei de la Legea rituala: evreii crestini puteau sa profite împreuna cu pagânii convertiti de libertatea crestina sau erau obligati în continuare a suporta întreaga povara a Legii? În caz afirmativ, reprezentau doua categorii de crestini. Din cauza atmosferei furtunoase ce domnise în sinod, toate aceste probleme practice nu fusesera rezolvate la Ierusalim.

De câtva timp, Petru se gasea la Antiohia. El facea un turneu de vizite apostolice, însotit de ucenicul favorit Ioan Marcu. El a fost încântat de încrederea pe care i-o aratau crestinii proveniti dintre pagâni si de spiritul cel nou care însufletea noua comunitate. Fara a sta mult pe gânduri, Petru s-a adaptat cu obiceiurile antiohenilor. Acestia erau mândri de a-l vedea printre ei pe capul Bisericii, cel venerat de toti. Linistit, Petru mergea printre familii, lua parte la agapele de sâmbata seara, care prin spiritul lor de fratietate formau cea mai buna pregatire pentru cina euharistica. El nu întreba daca bucatele sunt conform Legii iudaice sau nu. Însa iudaizantii de la Ierusalim au trimis spioni pe urmele lui. Ce-i drept, ei n-au îndraznit sa atace hotarârile de la Ierusalim, însa prin purtarea lor plina de mândrie fata de pagânii crestini au creat o situatie foarte neplacuta. Paul vedea cu durere cum prietenul sau Petru devenea nehotarât din cauza acestor exaltati; intimidat de catre ei, Petru se retragea din ce în ce mai mult din viata sociala, refuzând invitatiile în momentul agapelor, se izola la o masa particulara cu noii veniti si cu ceilalti iudeo-crestini. Paul era si mai îndurerat de atitudinea lui Barnaba, care imita dublul joc al lui Petru. Atitudinea ciudata a lui Petru îi jignea pe ceilalti membri ai comunitatii în sentimentele lor crestine; ei se simteau jigniti si tratati ca niste crestini de mâna a doua.

Asadar, vechea furtuna cauta din nou sa ia viata si sa ameninte întreaga opera a lui Paul. Ce era de facut? Era greu sa-l convinga pe Petru cel fricos sa se întoarca la felul de viata de mai înainte. Jenat, el refuza zâmbind orice invitatie. Paul s-a rugat mult mai înainte de a se hotarî sa recurga la solutia suprema, care risca sa-i jigneasca pe cei mai buni prieteni ai sai. Într-adevar, el dovedise mereu ca nu ia în consideratie nici carnea, nici sângele, atunci când e vorba de Cristos. Bineînteles ca aceasta îndrazneala o putea avea numai un Paul si ca el se baza pe un glas interior, dumnezeiesc. El era convins ca duce la îndeplinire o misiune trasata de Cristos cel ceresc, care, în viata pamânteasca, de mai multe ori a trebuit sa-l sprijine pe Petru care oscila. În cursul unei adunari publice, conflictul a izbucnit. Tinând cont de caracterul patimas al orientalilor, se crede c-au fost scene destul de violente. Petru cauta sa-si justifice comportarea. Acum vine ceasul lui Paul. El si-a îndeplinit înalta sa misiune cu demnitate. "I-am stat împotriva", adica deschis, fata în fata, nu pe ascuns, pe la spate! Seriozitatea si claritatea argumentelor sale au repurtat si de data aceasta victoria.

În Scrisoarea catre Galateni, Paul ne-a schitat cuprinsul cuvântarii pe care el a tinut-o atunci si a îndreptat-o împotriva iudaizantilor. În descrierea prescurtata, cu o constructie de fraza incorecta, cu niste propozitii mai mult izbucnite decât vorbite, pe care e greu sa le întelegi si sa le traduci, simti sufletul fierbinte al unor pasiuni sfinte si al unor emotii interioare.

1) Noi toti, spune el, si tu, si eu, si Barnaba si toti ceilalti care eram obisnuiti sa-i consideram pe pagâni pacatosi din fire, suntem iudei prin origine. Dar, în constiinta interioara a credintei noastre, noi stim ca omul nici prin îndeplinirea morala a legii naturale, nici prin faptele Legii (jertfa, prescriptiile de curatie, circumcizia) si, mai ales, nici printr-o povara omeneasca nu poate sta înaintea lui Dumnezeu, nu poate dobândi harul sau. Cu aceasta convingere, noi am crescut în Cristos si am renuntat la observarea Legii. Acum, a ne întoarce iarasi si a-i sili pe altii s-o faca e o contradictie.

2) Tot mai încrezatori în harul mântuirii ce se revarsa din Cristos, ne-am despartit de Lege si, în consecinta, pâna acum ne-am purtat asa. Daca noi devenim pacatosi renuntând la Lege, atunci pacatul i-ar reveni lui Cristos, autorul credintei noastre. Daca noi am deveni pacatosi prin renuntarea la Lege, atunci ar avea un temei reprosul vostru împotriva mea, ca eu îl fac pe Cristos complicele pacatului. Dimpotriva, voi îl faceti pe Cristos adeptul pacatului când, prin restabilirea Legii, caracterizati drept pacat calcarea ei. Aici se aplica principiul: "Reconstruind ceva darâmat, prin aceasta arat ca am comis o greseala".

3) Legea e moarta, abrogata, deposedata de drepturile si autoritatea sa prin moartea lui Cristos. Pe baza Legii lui Moise, Cristos a fost osândit la moartea pe cruce. Prin aceasta, Legea s-a desfiintat pe sine, a condus la absurd, s-a dovedit ineficace si fara înteles, s-a biruit pe sine. Deoarece de acum înainte crestinul este într-o legatura de viata si de moarte cu Cristos, la fel, el este mort pentru Lege si Legea este abrogata pentru dânsul. Aceasta moarte în unire cu Cristos da nastere la o noua viata si Cristos este aceasta viata noua, viata noastra. Nici legea si nici îndeplinirea ei nu mai sunt principiul modelator al vietii crestine, ci însusi Cristos, adica salasluirea mistica, misterioasa a lui Cristos în noi.

Este meritul nemuritor al lui Paul de a fi patruns problema pâna în temeliile cele mai profunde cu toate urmarile sale. Petru si Barnaba au fost destul de umili si au avut marinimia sufleteasca de a-si recunoaste greseala si situatia a fost salvata. În Antiohia, nimeni nu a considerat aceasta întâmplare ca o jignire a autoritatii lui Petru. Pe atunci, gândirea era mai putin complicata si mult mai naturala. Toti se simteau ca facând parte din aceeasi familie. Umilinta lui Petru, felul sau miscator în care, poate cu ochii plini de lacrimi, i-a întins mâna lui Paul, i-a dezarmat pe toti aceia care rostisera vreun cuvânt amar despre purtarea sa. Petru si-a dat seama ca Isus a vorbit prin Paul si atunci lacrimile au curs din belsug: a primit cu umilinta, cu sinceritate, fara gând ascuns, adevarul de la un confrate, din adevarata iubire fata de Isus.

Nu exista în sensul exclusiv al conceptului o Biserica a lui Petru sau o Biserica a lui Paul sau chiar o depasire a celor doua prin Biserica ioanica a vremurilor viitoare. Caci Petru, Paul si Ioan sunt toti trei ucenicii Domnului, iar Duhul lui Cristos îmbratiseaza totul.

 

21. Ruptura unei prietenii
Fap 15,35-39

Dupa ce bucuria libertatii dobândite asa de greu s-a mai potolit în comunitatea din Antiohia, se spune foarte semnificativ: "Paul si Barnaba au ramas la Antiohia, învatând si predicând împreuna cu multi altii cuvântul Domnului". Parea ca niciodata nu va trebui sa apuna soarele peste armonia de netulburat a acestor doi oameni, care ani de zile luptasera si suferisera împreuna cu Cristos. Ei nu presimteau ca înainte de sfârsitul anului va interveni o ruptura în prietenia lor, ca se vor desparti fara ca activitatea misionara sa-i mai uneasca vreodata.

Era la câtva timp de la incidentul de la Antiohia. Impulsul misionarilor îl mâna pe Paul în larg; el dorea sa consolideze cuceririle din prima sa calatorie si sa cuprinda cercuri tot mai largi. El nu era suparat pe prietenul sau Barnaba din cauza atitudinii sale fata de Lege; el putea sa uite repede lucrurile neplacute. Dovada e invitatia pe care i-o face de a-l însoti în vizita la fratii convertiti din acele orase unde predicase cuvântul Domnului. Dorea în felul acesta sa retraiasca bucuriile si suferintele pe care le împartasisera împreuna. Barnaba a primit cu bucurie, însa el dorea sa-l ia cu sine si pe tânarul Marcu, nepotul sau. Însa Paul, în calitatea sa de conducator al misiunii, a socotit ca trebuie sa refuze aceasta cerere. El îl credea pe Marcu înca necopt pentru sarcina dificila de misionar, îl socotea înca incapabil de cel mai mare devotament. Nu-l judeca el pe Marcu cu prea mare severitate? Din acest punct de vedere, Barnaba era mai îngaduitor, si totusi amândoi erau oameni sfinti si întelepti, cu mult bun simt si cu o mare experienta. Barnaba se încapatineaza în parerea sa si cearta dintre cei doi apostoli a devenit foarte aprinsa; Faptele Apostolilor folosesc aici expresia "paroxism", adica amaraciune, adica cei doi s-au despartit; si-au fixat câmpul de misiune si au mers pe viitor pe cai diferite. Barnaba a ales drept câmp de misiune insula Cipru, patria sa, si, cu o corabie, împreuna cu Marcu, a plecat într-acolo.

Din punct de vedere uman, purtarea lui Barnaba ne-ar parea mai simpatica. Paul l-a judecat prea sever pe tânarul Marcu. Chiar fata de Barnaba, Paul ne apare prea aspru, ba chiar nedrept. În cazul de fata, Barnaba ne apare mai uman si mai simpatic; totusi, nici purtarea lui Paul nu e lipsita de maretie. El se dedicase cu totul maretei opere pe care o întreprindea. El era omul de actiune si împartasea soarta acelora care se vedeau nevoiti în anumite împrejurari sa lucreze împotriva inimii.

Cu trecerea anilor, toate au intrat în ordine. În 1Cor 9,6, Paul aminteste ca el, asemenea lui Barnaba, în calatoriile misionare a trait din munca, fara a primi ajutor din partea comunitatilor. Iar cât priveste parerea asupra lui Marcu, faptele de mai târziu îi vor da dreptate lui Barnaba. Marcu a devenit un om curajos si dezinteresat, care s-a aratat un colaborator de valoare al lui Petru, ca si al lui Paul, al carui nume a devenit celebru în toata lumea, devenind autorul celei de-a doua Evanghelii. Chiar si un sfânt se poate însela. Paul n-a întârziat sa-si repare singur greseala. Din închisoarea de la Roma, el scrie mai târziu colosenilor: "Va spune sanatate Marcu, nepotul lui Barnaba, în privinta caruia ati primit porunci; daca va veni la voi, primiti-l bine" (Col 4,11). Iar în ultima sa captivitate are iarasi în fata chipul lui Marcu si îi scrie lui Timotei: "Adu-l pe Marcu. El îmi este de folos în munca" (2Tim 4,4). Aceasta dovedeste ca orice motiv de neîncredere disparuse dintre ei.

© Editura Sapientia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?paul=5
Vă rugăm să respectați drepturile de autor