www.profamilia.ro /sfinti.asp?paul=4
 
 SFIN?II 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL III
PRIMA CALATORIE MISIONARA

13. Misiunea pe Cipru
Fap 13,1-12

Dupa reîntoarcerea de la Ierusalim la Antiohia, Barnaba si Paul si-au dat prea bine seama de deosebirile care existau între cele doua comunitati. Antiohia era orasul însetat de fapte mari si de dorinta de a le înfaptui. Ierusalimul recunostea fara invidie si cu satisfactie lucrarea Sfântului Duh în comunitatea fiica. Antiohia a început sa se simta tot mai mult ca o capitala a misiunii crestine. Ierusalimul ramânea orasul vechilor traditii, învaluit în stralucirea privilegiilor sale sfinte si al maretelor sale amintiri. Antiohia era orasul deschis pentru toate curentele de idei; Ierusalimul, prin convertirea a numerosi preoti si farisei, va cadea într-un fel de izolare, mostenirea unui iudaism gelos de superioritatea sa.

S-a scurs un an. Suntem în primavara anului 45. De la o vreme, în Biserica din Antiohia domnea o agitatie remarcabila. Era o agitatie asemenea aceleia dintr-un stup înainte de roire. Paul vorbise despre porunca data de Isus de a predica; "trebuie s-o fac, spunea el; caci vai mie de nu voi vesti evanghelia" (1Cor 9,16). Paul a simtit un cutremur al sufletului atunci când a vazut în port corabii si oameni din toate partile lumii, din Iliria, Galia si Spania si l-a facut sa se gândeasca la misiuni straine. Si glasuri profetice rasunau tot mai des în acest sens. Si asa vedem într-o zi Biserica din Antiohia reunita în strada Singon, la o ceremonie deosebita, prima Liturghie misionara pe care o cunoastem. Dupa o consfatuire mai îndelungata, sfatul celor batrâni a orânduit un post general spre a cunoaste vointa lui Dumnezeu. Cinci dintre cei mai de vaza barbati, profeti si învatatori, stau în mijlocul adunarii. Rar a avut ocazia Biserica sa vada într-un timp asa de scurt un amestec asa de ciudat: trei albi si doi negri din Africa. O icoana în miniatura a trimiterii la toate popoarele. Sa-i luam în ordinea rangului lor. Iata-l pe simpaticul Barnaba din Cipru. Lânga dânsul, Simon, poreclit cel Negru. Aceasta nu înseamna ca era negru în întelesul de astazi al cuvântului. Nord-africanii erau o alta rasa, de culoare mai închisa. Mai bine i-am numi mauri. Lânga dânsul, compatriotul sau, Lucius din Cirene. Al patrulea era Manahen, fratele de lapte si prieten din copilarie al tetrarhului Irod Antipa. Al cincilea din acest grup era Saul din Tars.

Cina euharistica s-a sfârsit. E adusa urna pentru a face alegerile. Adunarea se asterne la pamânt în rugaciune. Deodata se ridica un glas impunator si grav, ca din alta lume, vocea unuia înzestrat cu darul profetiei! "Alegeti de o parte pe Saul si Barnaba pentru o lucrare la care i-am chemat!". O a doua, o a treia voce se asociaza acesteia. Comunitatea entuziasmata repeta cu însufletire cuvintele: "Barnaba, Saul!". O alegere era de prisos. Cei alesi în felul acesta pasesc afara din rând, în fata consiliului celor mai batrâni. Conducatorii, profetii si învatatorii "îsi impun mâinile asupra lor".

Si acum începe istoria cea mare a calatoriilor misionare ale sfântului Paul, expeditia în sens invers aceleia a lui Alexandru cel Mare, de la Rasarit pâna la coloanele lui Hercule, pâna la hotarele cele mai îndepartate ale Apusului, asa cum spune Clement Romanul. Cu aceasta calatorie începe o noua pagina în istoria misiunilor crestine. Pâna acum, Biserica se raspândise pe tarmuri si de-a lungul cursului fluviilor. Acum ea patrunde chiar în inima continentelor. Pentru moment, Barnaba e conducatorul misiunii. Trebuie sa fi fost o frumoasa dimineata de primavara pe atunci, în acel anotimp începeau calatoriile pe mare, când Barnaba si Paul, însotiti de preoti si credinciosi, strabatând strada coloanelor, podul Orontelui si trecând printre gradini, au ajuns la portul Seleucia. O ultima îmbratisare si corabia iese în larg pe valurile de un albastru închis, mânata de suflul vântului.

Ce bucurie în inima celor doi apostoli! Paul si Barnaba erau prieteni intimi si erau destul de tineri ca sa simta farmecul natural al unei aventuri care-i ducea spre necunoscut. În plus, ei aveau siguranta ca îndeplinesc o misiune divina. Pe lânga aceasta, Barnaba mai avea o alta bucurie: nepotul sau, tânarul Ioan Marcu, era si el ca ajutor în misiune. Multe expeditii îndraznete, atât înainte, cât si dupa aceea, au plecat din acel port; regi puternici, generali si mari armate cruciate. Istoria le-a dat uitarii pe toate, iar urmele lor au disparut. A ramas numai acea lucrare pentru care au iesit atunci cei trei sarmani misionari, ca sa cucereasca lumea pentru Cristos.

Coasta de rasarit a Ciprului se ridica din marea de un alb stralucitor, asemenea stâncilor de la Dover din Anglia. Astazi, vapoarele acosteaza la Larnaca. Dar apostolii au debarcat la Salamis, la 50 de kilometri mai la nord. Pe atunci era cel mai mare port comercial al Ciprului; astazi, nu mai e decât un câmp de ruine lânga Famagusta. Aceasta era patria lui Barnaba. Rudele si cunoscutii l-au salutat pe vechiul lor prieten si, din respect fata de el, i-au urat din inima bun sosit si lui Paul, care, prin prigoana împotriva crestinilor, îi determinase pe unii fugari de la Ierusalim sa aduca aici evanghelia (Fap 11,19). S-au scurs mai multe saptamâni pâna ce misionarii nostri au vorbit în numeroase sinagogi ale orasului. Se pare ca evreii din diaspora erau destul de toleranti aici. Nu stim nimic despre existenta vreunui conflict. Întrucât Barnaba avea conducerea, el a evitat orice conflict cu compatriotii sai. Orice predica crestina pentru evrei trebuia cladita pe istorie; Mesia trebuia prezentat ca realizatorul sperantelor iudaice si al celor mai bune traditii profetice. Învierea nu constituia o greutate deosebita pentru farisei. Dificultatea cea mai mare începea de-abia cu atitudinea fata de legea mozaica.

Samânta era aruncata; oamenii aveau la ce medita. La întoarcere puteau sa-si strânga recolta. Misionarii au patruns mai înauntru, în platoul muntos; au urmat cursul râului Pedias, caruia Ciprul îi datoreaza bogatele sale recolte. Deja Irod cel Mare asezase acolo multi evrei ca sa lucreze la minele de cupru, pe care le luase în arenda de la împaratul August. De la est la vest, insula Cipru masoara în linie dreapta 150 de kilometri. Daca Paul si însotitorii sai au vizat toate cele cincisprezece orase mai însemnate despre care vorbeste Plinius si daca au predicat numai o singura data în fiecare, atunci strabaterea insulei a durat cel putin patru luni.

Pretutindeni se formau mici comunitati crestine. Fermentul era bun si începea sa dospeasca. Barnaba va desavârsi lucrarea în calatoriile sale misionare de mai târziu. Misionarii au urmat vechea sosea romana care duce la Pafos. În sfârsit, muntele coboara în trepte pe tarm. De sus ei au vazut asezat lânga mare vechiul si noul Pafos. Acolo, pe înaltimea lui Amathus, astazi Limasol, se afla cel mai frumos sanctuar al Afroditei, care, potrivit mitologiei, a aparut pentru prima data între oamenii de acolo si a fost cinstita ca regina lumii antice sub numele de Venus Amathusia. Nu era Afrodita lui Platon, tipul frumusetii si al gratiei, venerata de catre greci, ci Astarte, zeita cea desfrânata si brutala a fenicienilor, urmasii lui Ham. Era venerata prin mistere obscene, cu sacralizarea fertilitatii si cu brutala glorificare a celor mai josnice instincte; cultul sau atragea la anumite zile nu numai locuitorii insulei, ci si pe delegatii popoarelor straine.

Guvernatorul roman îsi avea resedinta în noul Pafos. Acesta, numit Sergius Paulus, era din familie nobila si ne e prezentat de Plinius ca un om cult, un personaj important, cu autoritate în stiintele naturale, un membru al comisiei imperiale pentru regularizarea Tibrului, preocupat de chestiuni filozofice si religioase. El nu avea nimic din scepticismul blazat al lui Pilat. Luca îl numeste "om cu judecata", fiindca în mod vadit el cauta o cale spre cele supranaturale. Guvernarea sa e adeverita de o inscriptie la Soloi, pe coasta de nord a Ciprului. Preocuparile administrative de pe aceasta mica insula îi ofereau mult timp spre a se ocupa cu cele intelectuale. În calitate de proconsul, el avea în jurul sau o curte princiara, formata din tineri patricieni romani, care doreau sa se perfectioneze pentru cariera de mai târziu, guvernarea provinciilor. Spre a schimba monotonia vietii de provincie, Sergius pare sa fi adunat în jurul lui o pleiada de savanti, poeti si teozofi, printre care cel mai învatat era un iudeu numit Bar-Isus, un mag sau "elymas", adica întelept.

Predica celor doi misionari ajunsese noutatea zilei. Guvernatorul i-a invitat la dânsul, în resedinta sa, la o discutie religioasa. Era pentru prima data când evanghelia patrundea în societatea aristocratica; de la sine înteles ca în aceasta împrejurare Barnaba si Saul si-au schimbat rolurile. Cetateanul roman, si nu cipriotul, trebuia sa actioneze în aceasta împrejurare. Cunoastem metoda de predicare a lui Paul la pagâni din modul cum s-a prezentat la Listra, la Tesalonic (1Tes 1,9) si la Atena. În fata unui auditoriu pagân, el pornea de la cunoasterea naturala a lui Dumnezeu, de la monoteism, de la Dumnezeu imanent în care ne miscam, traim si suntem, de la Dumnezeu din noi spre a ajunge la Dumnezeu de deasupra noastra, la Dumnezeul creator, deosebit de lume si la relatiile lui Dumnezeu. El deduce urmarile practice ale cinstirii lui Dumnezeu. Pâna aici Paul vorbise cu un calm filozofic. Apoi a trecut la mesajul lui Cristos. Aici s-a înflacarat si a început sa verse foc despre Înviere si despre vedenia de la Damasc, despre Domnul care singur este "Kyrios", în care se afla mântuirea lumii întregi. Personalitatea apostolului, cu totul patrunsa si transfigurata de ideile sale bogate si arzatoare, trebuie sa fi facut o adânca impresie guvernatorului. Cu toate acestea, ca om inteligent si jurist roman, el voia sa asculte si partea adversa si i-a dat cuvântul lui Elimas. Atunci a început lupta între împaratia luminii si cea a întunericului într-un mod atât de dramatic, cum noi abia putem sa ne închipuim. Ca evreu, si Elimas era versat în Scriptura. Dar romanul a trebuit sa-si dea seama ca religia lui Isus nu e un palid sistem de gândire, ci o putere divina, superioara oricarei magii. Purtarea jalnica a magului, care sub privirea patrunzatoare a lui Paul s-a clatinat si orb a parasit adunarea, a deschis ochii guvernatorului si l-a facut sa înteleaga desertaciunea magiei, care, în fond, nu e decât o iluzie si o nebunie. Convertirea proconsulului era cel dintâi triumf al crestinismului în clasele înalte ale societatii romane.

De la caderea lui Simon Magul, pentru a doua oara crestinismul se ciocnea de magia Orientului si a iesit biruitor. Demascarea magicianului trebuie sa fi facut o enorma impresie asupra guvernatorului. Un om din antichitate ca Sergius Paulus a putut foarte bine sa se convinga de veracitatea religiei crestine. Desigur ca niciodata crestinismul n-ar fi cucerit cultura lumii vechi daca nu si-ar fi dovedit superioritatea asupra magiei si asupra misterelor. Începând de acum, nu mai e Barnaba figura principala, ci Paul. Aceasta se vede si din faptul ca pe viitor numele sau e pus înaintea numelui prietenului sau. Barnaba se retrage treptat, pentru ca mai apoi sa dispara cu totul. Dupa traditie, Paul a condus de-acum înainte la un sfârsit fericit misiunea din Cipru.

De-acum înainte, Luca îl numeste pe apostol cu numele sau de cetatean: Paul. La întrebarea guvernatorului asupra numelui si originii sale, el însusi s-a recomandat în felul acesta. El si-a schimbat acum un nume cu caracter sacru, care amintea în felul grecesc apartenenta rasiala la poporul lui Israel, cu un nume roman în care vibra o noua armonie; întreaga imensitate a imperiului roman si chemarea sa de apostol al neamurilor. În felul acesta, el se prezinta în fata lumii greco-romane ca un membru al ei nascut liber.

Oare Sergius a fost într-adevar botezat în aceasta epoca? Faptele Apostolilor nu pomenesc nimic despre asta. Probabil, frica de razbunare din partea lui Elimas, ce se bucura de multa influenta, si din partea partizanilor sai, i-a silit pe apostoli la o plecare grabnica. Dar mai probabil e ca anotimpul înaintase si ei voiau sa mearga peste Taurus mai înainte de întreruperea navigatiei si de venirea sezonului rece. Paul n-a mai vizitat Ciprul niciodata. El considera aceasta insula o ctitorie si câmp de lucru al lui Barnaba si nu voia sa cladeasca "pe un teren strain".

 

14. În tara galatenilor
Fap 13,13; cf. 2Cor 6,4-10; 11,23-28; 2Tim 3,11

Autoritatea lui Paul crescuse considerabil odata cu demascarea magicianului. El îsi realiza acum planul pe care-l nutrise de multa vreme, acela de a merge în Asia Mica. I-ar fi placut sa se duca si la Efes, caci el prefera orasele de coasta si marile centre comerciale. Dar într-acolo nu era nici o legatura regulata de navigatie, ci numai spre tarmul de sud, spre portul Atalia. Acest fapt putea sa determine directia calatoriei apostolului. Paul nu avea niciodata proiectul de calatorie gata facut în buzunar, ci adesea se lasa condus de dificultatile drumului si recunostea în asta un semn de la Dumnezeu. Pe atunci nimeni nu lua calea atât de periculoasa si lunga peste Taurus, prin Pamfilia, mereu bântuita de malarie, fara a avea un motiv serios, si acest motiv putea fi doar pentru negustori setea de câstig, pentru soldati datoria, iar pentru misionari chemarea lui Dumnezeu. Ca unul ce era din Tars, Paul avea din tinerete o oarecare simpatie, o legatura sufleteasca fata de aceste popoare necunoscute si inculte de dincolo de munte. Acolo locuiau numerosi evrei care se tinusera scai de colonistii romani. Cipru întretinea relatii strânse cu Asia Mica si se vedea ca tinerele comunitati din Cipru i-au rugat pe apostoli sa duca evanghelia si la fratii lor de dincolo de mare.

Era pe la sfârsitul toamnei anului 45, când cei trei prieteni, parasind Pafosul, se îndreptau spre Asia Mica. În drumul lor au vazut în fata lantul muntilor Taurus, ca pe un perete amenintator de gheata. El avea pe vârf o calota de nori si aceasta îl facea si mai înfiorator. Paul era un bun tovaras de drum si un povestitor de spirit. Marcu astazi nu e bine dispus. Nu mai poate scoate nici un cuvânt. Se vede ca e putin indispus si de faptul ca unchiul sau Barnaba a cedat conducerea misiunii în favoarea acestui Paul teribil, care, în îndrazneala sa nemasurata, nu se da înapoi de la nimic, nici chiar în fata planului de a se duce la barbarii care se gasesc dincolo de acest zid de gheata. Auzise vorbindu-se de mai multe ori despre banditii din Isauria, care jefuiesc calatorii singuratici si fac sa dispara cadavrele în pâraiele repezi de munte. Marcu înca nu era capabil sa patrunda spiritul superior al învatatorului sau. Va veni odata timpul când îl va întelege (Col 4,10).

Asia Mica, pe lânga al carei tarm sudic îsi urma corabia drumul, era pe atunci un conglomerat de vechi principate indigene, de triburi, de dialecte si obiceiuri superstitioase si culte ciudate. Chiar daca elenismul patrunsese deja de multa vreme, totusi, fiecare oras îsi avea zeul sau propriu, care sub denumirea greaca sau latina nu-si putea tagadui obârsia asiatica. Era un furnicar de locuri sfinte, mistere ciudate si colegii de preoti.

Caracterul particular al populatiei din Asia Mica era acela de-a avea un sentiment religios înnascut, cu o puternica aplecare spre superstitie si religiile cu mistere în forma lor cu totul primitiva. Cam în acel timp ducea acolo o activitate pagubitoare un oarecare Apollonius din Tyana, ca taumaturg pagân, si nu la mult timp dupa aceea, Peregrinus Proteus si Alexandru de Abonoteichos, ca niste profeti mincinosi; ei au reusit sa exercite o puternica influenta nefasta asupra acestei populatii excesiv de credule.

Apostolii nostri calatori au debarcat în portul Atalia (astazi Adalia), la varsarea fluviului Cestru. Orasul, protejat cu o coroana de întarituri, privea cu mândrie în jos, de pe soclul sau de piatra, si îsi scalda în soarele auriu livezile de lamâi si portocali. Cu ajutorul unei barci, ei au urcat pe fluviu pentru a ajunge la Perge, situat la câteva ore mai la nord. De aici începe trecatoarea prin vagaunile muntelui Taurus. La poalele muntelui, maracinisuri tepoase de cactusi salbatici si opulenti, înalte cât o casa, încadrau drumul; mai sus, povârnisurile erau acoperite cu paduri de pini, de brazi si tufe de grozama, iar sus de tot se leganau în vânt cedri maiestuosi. Drumul devine din ce în ce mai salbatic, iar dinspre munte sufla un vânt tot mai rece. Barnaba s-a lasat târât de zelul prietenului sau, dar Marcu a început a protesta cu violenta. Ce cautau ei acolo pe munte? Nici o sinagoga, nici un ghetou protector, poteci aproape impracticabile, chiar lânga prapastii; poduri si trecatori distruse si tâlhari la pânda. El nu-si închipuia lucrurile chiar asa. Acest copil al unui oras mare, care niciodata nu se luptase cu natura cea salbatica, si-a pierdut curajul. El nu putea si nici nu voia sa mearga mai departe. Entuziasmul violent al unei firi razbunatoare ca a lui Paul era ceva prea greu pentru dânsul. El nu se simtea în stare sa învinga greutatile si primejdiile despre care, probabil, hangiul de la Perge îl prevenise si îi descopera unchiului sau hotarârea de a se întoarce cu prima corabie acasa la Cezareea. Barnaba nu putea aproba aceasta decizie. El trebuia acum sa aleaga: sa-l paraseasca pe Paul si misiunea, sau sa se desparta de nepotul sau. Cu inima îndurerata, el s-a hotarât pentru ultima. O cerea datoria de apostol.

Dezertarea tânarului Marcu l-a ranit adânc pe Paul. Chiar dupa ani de zile a simtit aceasta durere. În vietile sfintilor se gasesc, desigur, dezacorduri trecatoare, dar ele sunt învinse si dispar în spatele marilor solicitari ale împaratiei lui Dumnezeu. Asa si Marcu, a învins aceste slabiciuni ale tineretii si a devenit un colaborator pretios pentru Paul pe timpul captivitatii sale de la Roma.

Acum, cei doi prieteni erau nevoiti sa-si continue singuri drumul. O lume noua îi primea, de un caracter alpin, care si astazi e necunoscuta si neexplorata. Oricine întelege ce pretioasa era calatoria în acele tinuturi în ceea ce priveste puterea fizica a apostolilor nostri, daca ne gândim la mijloacele primitive de comunicatie si la deosebirile de clima. Ca loc de dormit le slujea pamântul cel tare sau un perete de stânca mai ridicat.

Trei zile au urcat mereu, urmând cursul râului Cestru. Acum atinsesera culmea trecatorii si trebuiau sa coboare pe partea nordica, în podisul Pisidiei, când prin paduri de pin, când prin pasuni de munte cu turme de oi, capre si cirezi de bivoli periculosi.

Iata cum s-au legat sufleteste în aceasta lunga calatorie cei doi prieteni! De fapt, nimic nu uneste asa de mult în lumea cea sublima a lui Dumnezeu decât o calatorie facuta în mai multe zile, cu bucuriile traite si cu primejdiile înfruntate împreuna. De câte ori, privind stâncile sfarâmate, auzind vuietul si fosnetul padurilor seculare, înfiorati de apropierea sensibila a lui Dumnezeu, nu s-au gândit la înfioratoarea descoperire de pe Sinai, l-au laudat pe Iahve, stânca cea sfânta, si au intonat maretii psalmi ai lui David? "Stânca" era pentru israelitii piosi un nume dat lui Dumnezeu, simbolul puterii divine. Astfel, aceasta calatorie a contribuit la aprofundarea si ilustrarea cunostintelor crestinesti ale celor doi calatori.

Un strigat plin de bucurie a izbucnit din piepturile lor când în ziua a patra au iesit din regiunea muntoasa, iar jos au zarit ochiul de apa albastra al unui lac alpin, si în spate masivul pietros al imensului Sultan-Dagh. Era Egerdir-Göl-ul de astazi. Daca Paul si Barnaba n-au ales calatoria pe apa, atunci au fost nevoiti sa traverseze muntii despicati care formeaza în partea de est a lacului un zid foarte abrupt. Drumul permite sa arunci din când în când o privire spre lac sau spre soseaua romana care ducea de la Efes la Tars prin Antiohia.

În ziua a cincea, Paul si Barnaba lasasera în urma lor Egerdir, iar în ziua a sasea ei zareau tinta calatoriei lor, Antiohia Pisidiei, asezata la poalele impozantului masiv Sultan-Degh. Deja întâlneau primele arcade puternice ale apeductului roman. Regiunea Pisidiei era partea cea mai de sud din regatul de odinioara al regelui galatenilor, Amintas, iar acum facea parte din provincia romana a Galatiei. Spre a stavili activitatea tâlharilor, împaratii August si Claudiu au recurs la un mijloc foarte eficace. Pretutindeni ei au întemeiat colonii de veterani romani. O atare colonie cu drepturi italice era si Antiohia. Cei mai multi colonisti veneau din legiunea celtica "Alauda", recrutati în Galia. Ea purta pe drapel o ciocârlie. În tot orasul se simtea mirosul de tanin. Evreii, atrasi aici de comertul cu piei, se bucurau, ca si în alte parti, de numeroase privilegii de pe vremea lui Cezar, marele lor binefacator si debitor.

Antiohia era si un oras sfânt, consacrat cinstirii unei zeitati indigene barbatesti, a lunii, numita Men sau Lunus, cum îi spuneau romanii. Paul i-a zarit statuia deasupra portii orasului; pe cap purta o boneta frigiana, pe umeri avea crescute doua coarne, iar mâna si-o sprijinea pe o lance.

Acest zeu Men nu era desigur altceva decât vechiul zeu persan al luminii, Mitras, din religia lui Mazda, coborât din muntii salbatici ai Iranului. Cultul lui Men si al lui Mitras era, în fond, o religie universala unitara, de origine iranica, pentru care galatenii cei nestatornici, care migrasera aici de pe malurile Rinului, au sacrificat propriul cult al druizilor. Cultul frigian al Cibelei, mama zeilor, nu trezea uimire la galateni, obisnuiti cu zeitele mame ale religiei celtice. La acestea face aluzie Paul în Scrisoarea catre Galateni, când spune: "slujeati celor ce din fire nu erau dumnezei si erati robii stihiilor slabe si saracacioase" (Gal 4,8). Paul si Barnaba s-au interesat de compatriotii lor si au fost condusi în cartierul evreiesc, unde au fost primiti cu amabilitate de un membru al corporatiei, în sânul unei familii de tesatori de covoare si de corturi.

Aici este locul sa spunem câteva cuvinte despre metoda exterioara de apostolat a sfântului Paul. De obicei, Paul mergea pe calea trasata de multa vreme de emigratia evreiasca. Evreii grecizati din diaspora acoperisera Imperiul Roman cu o retea de sinagogi. Apoi Paul îsi alegea cu bucurie locurile unde putea sa-si exercite meseria. Fara îndoiala, avea nevoie de mult timp, dar i se oferea totodata ocazia de a cunoaste mai bine oamenii si de a ramâne independent din punct de vedere financiar, desi a aparut principiul ca predicatorul are dreptul de a trai din evanghelie. Însa el se simtea mândru de a nu fi o povara pentru comunitati. La fel gândea si Barnaba. Aceasta metoda imprima o oarecare regularitate si uniformitate vietii sfântului Paul: el vine într-un oras, merge în cartierul evreiesc, cauta un loc de munca, unde, dupa obiceiul oriental, e primit în comunitatea familiala, si îndata începe lucrul la razboiul de tesut. În prima sâmbata merge la sinagoga, se prezinta ca un învatat al legii si-si primeste locul de cinste aratat. Dupa citirea Scripturii vine spre el "hazzan" (sacristanul), în numele sefului sinagogii, si-l roaga sa spuna un cuvânt adunarii.

Paul nu avea alta cale de urmat. Sa predice în imperiu o noua religie ce nu voia sa se contopeasca cu religia statului era oprit printr-o lege imperiala, "religie illicita". Numai sinagoga avea dreptul de a face prozeliti. Decenii de-a rândul pagânii n-au putut deosebi crestinismul de iudaism. Atât crestinii, cât si evreii aveau uneori de suferit din aceasta confuzie (Fap 18,2; 19,33).

Asadar, totul era pregatit pentru ca recolta, deja coapta pe câmpii (In 4,35), sa fie strânsa pentru Cristos: Imperiul Roman, ce avea un comert international; elenismul, cu o limba si o cultura internationala si cu o dorinta de mântuire; iudaismul, care prin credinta sa într-un singur Dumnezeu, cu legea sa morala si multimea de prozeliti, fara sa vrea, ajunsese un educator ce îndruma lumea spre Cristos si anticamera crestinismului.

 

15. La Antiohia Pisidiei
Fap 13,14; cf. 2Cor 6,4-10; 11,23-25;
2Tim 3,11; Gal 4,13-14

În cartierul evreiesc din Antiohia e mare sarbatoare. Toate bazarele sunt închise. În haine de sarbatoare, grupuri de evrei, ca si multi pagâni tematori de Dumnezeu, merg la sinagoga. Aceasta e asezata pe malul râului Anthios, spre a se putea mai usor procura apa pentru curatarile rituale. Pe usa sunt asezate doua ramuri de maslin si inscriptia "Templu evreiesc". La subsol sunt amenajate încaperile de baie. Cine a atins carnea oprita, un cadavru sau un mormânt, trebuie mai întâi sa se spele. O scara larga de piatra duce la sala de rugaciune. O perdea verde ascunde o nisa în care sunt asezate sulurile Bibliei. În primul plan se ridica candelabrul cu 7 brate. La mijloc, pe un loc mai ridicat, e pupitrul pentru citit. De tavan atârna lampile. Femeile stau într-o parte, dupa grilajul de lemn. Se raspândise deja vestea sosirii celor doi învatati ai Legii. Paul si Barnaba aveau salul (= talith) vargat în alb si brun, spre a se deosebi de prozeliti. Ochii tuturor sunt îndreptati asupra lor. Paul se recomanda ca învatat al Legii, iar Barnaba ca levit. Dupa rugaciune, servitorul aduce de dupa perdea un sul, scoate învelitoarea pestrita si-l desface pâna la locul unde s-a oprit lectura sâmbata trecuta. Dupa citire, seful sinagogii îl trimite pe servitor la Paul ca sa-l invite sa ia cuvântul. Paul paseste înainte si-si întinde bratul. Acesta era gestul distinctiv al oratorului antic.

Paul a început cu o scurta mentionare a felului cum l-a condus Dumnezeu pe Israel prin Legea veche, al carui cuprins tainic era Mesia. De la primele fraze oamenii au aclamat cu bucurie. "Ascultati o predica mesianica!" Treptat, le-a vorbit despre fagaduintele ce privesc lumea întreaga, care se îndreptau spre Cristos. Când a ajuns la David, pe nesimtite si-a îndreptat firul ideilor spre Cristos, fara a parasi terenul profetic. Cristos trebuia sa vina din neamul lui David. Apoi a facut ca auditoriul sa traiasca acea miscare ce a zguduit toata Palestina cu 15 ani mai înainte: botezurile din Iordan, figura de profet a lui Ioan. Aceasta miscare îsi gasise ecoul pâna în Asia Mica.

În partea a doua a expunerii sale, Paul si-a marturisit cu fraze puternice tinta: sensul istoriei n-a fost Abraham si nici descinderea de la dânsul, ci împaratia lui Dumnezeu. Dumnezeu l-a trimis într-adevar pe Acela spre care se îndreapta toate fagaduintele, asa cum se îndreapta râurile spre ocean. Acesta este Isus. Acum a iesit marele cuvânt, a fost rostit numele care sta ca o despartitura între vremuri si popoare. Si acum Paul, în felul sau caracteristic, arata cum prin orbirea capilor lui Israel s-a împlinit profetia cu privire la moartea ispasitoare a lui Mesia. Noi stim ca pe acea vreme evreii citeau sâmbata de sâmbata în sinagogile lor Psalmul 21; ei îl stiau pe de rost si-l considerau un psalm mesianic. În acest psalm, strabunul inspirat al lui Isus a zugravit cu o mie de ani mai înainte un tablou maret al suferintelor lui Mesia. E psalmul pe care Isus l-a recitat pe cruce:

"Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai parasit?
Eu sunt un vierme, si nu un om,
Batjocura oamenilor si lepadatura poporului,
Si-au împartit hainele mele
Si pentru tunica mea au tras la sorti."

Iudaismul oficial, în visele sale aprinse de iluzii nationale, raportase acest psalm la suferintele politice ale poporului nespus de framântat si subjugat, la "chinurile mesianice" din care avea sa-l mântuiasca marele erou national. Paul însa le arata ascultatorilor sai cum locuitorii Ierusalimului si conducatorii lui, în tragica lor necunoastere, l-au predat pe Mesia ca pe un dusman national pagânului Pilat care, în mod inconstient, cu o crunta ironie, a exprimat aceasta orbire în inscriptia de pe cruce, si cum din aceasta împletire de vina si greseala a rezultat împlinirea hotarârii mântuirii divine. Paul le-a descris ascultatorilor ceea ce stia din procesele verbale ale marelui sfat, cum preotii iudei si-au batut joc de Mesia aflat în agonie: "Daca tu esti Mesia, coboara-te, asadar, de pe cruce!" si cum raspunsul, pe care l-a dat Isus murind în acel ceas marelui sfat, a fost tocmai Psalmul 21! El nu va împlini visul lor într-un imperiu iudaic ce va stapâni lumea, ci visul cel mare al profetilor: convertirea si unirea tuturor popoarelor sub crucea sa într-o împaratie divina care sa cuprinda întregul pamânt. Apoi Psalmul 21 se termina cu aceasta stralucita viziune a viitorului:

"Toate marginile pamântului o recunosc
Si se întorc la Domnul.
Si înaintea lui se închina toate neamurile pagâne,
Caci Domnului îi apartine stapânirea
Si el domneste peste popoare".

Odinioara, nici Paul nu întelegea aceste profetii, însa la Damasc i-a rasarit lumina. Acum chemarea sa este de a deschide tuturor popoarelor ochii asupra acestei hotarâri a iubirii lui Dumnezeu. "Iar noi amândoi stam înaintea voastra ca vestitorii sai." Ca martor al Celui înviat sta el acum în Asia Mica, iar mâine va fi în Macedonia si Grecia, apoi la Roma si, în sfârsit, în Spania.

În a treia parte, Paul se bazeaza pe experienta cea mai intima a auditoriului sau. "Voi stiti ca Legea lui Moise nu a adus îndreptatirea, însa în Isus voi gasiti ceea ce cautati: iertarea pacatelor, pacea si împacarea cu Dumnezeu". Pentru prima data apare contrastul dintre lege si har.

Conducatorii sinagogii priveau uimiti. Se auzi un amestec de glasuri. Evreii se certau între ei asupra argumentelor din Vechiul Testament. Prozelitii si "tematorii de Dumnezeu" erau plini de entuziasm. El nu face nici o deosebire între ei si noi. Pentru început nu era rau. Afara, cei doi apostoli sunt înconjurati si rugati sa nu paraseasca orasul si sa le vorbeasca si sâmbata urmatoare. Predica a facut senzatie în oras. Toata saptamâna misionarii au primit vizite la domiciliu. Oamenii se interesau daca e adevarat ceea ce se vorbeste despre Isus si daca Paul l-a vazut cu adevarat. Apostolii nu puteau sa povesteasca îndeajuns despre ceea ce se petrecuse la Ierusalim, lucruri despre care aici ajunsesera numai stiri confuze.

În sâmbata urmatoare, foarte devreme, sinagoga era plina. Multi au fost nevoiti sa ramâna afara. Conducatorii au remarcat, spre necazul lor, ca majoritatea o formau pagânii. Ei s-au simtit jigniti în ceea ce considerau a fi proprietatea lor religioasa. Pentru dânsii speranta mesianica era o mostenire nationala încredintata numai lor. Cam indispusi, le-au permis înca o data celor doi straini sa ia cuvântul, desi ei erau decisi si de data aceasta sa li se împotriveasca cu toata puterea.

Mai întâi a vorbit Barnaba în felul sau atragator. Cine putea sa se supere pe un atare om? El avea ceva deosebit de împaciuitor în chipul sau. El cauta sa accentueze mai mult partile comune decât deosebirile. A urmat Paul. Prin fraza finala, prin care a marcat linia de despartire, putem deduce ca textul de la baza predicii sale era cap. 49 din profetul Isaia. Evreii stiau ca erau chemati sa transmita revelatia la popoarele pagâne: "Ascultati, voi, tarmurilor si auziti, voi, neamuri îndepartate. Iahve îmi vorbeste. E prea putin ca tu sa-mi fii sluga, ca sa înalti iarasi turnurile lui Iacob, mai bine vreau sa te fac lumina pentru pagâni, pentru ca mântuirea sa straluceasca pâna la marginile pamântului". Însa cum trebuiau sa se împlineasca aceste fagaduinte? Poporul a strivit casa lui David batjocorita, templul plin de atrocitatile pagâne. Paul le explica contradictia dintre fagaduinta si prezentul cel trist în lumina Providentei. Tocmai strivirea poporului era cea dintâi raza a diminetii. Fara împrastierea printre pagâni, niciodata n-ar fi rasarit asupra lumii pagâne, ca o stea a lui Iacob, dorinta dupa un Mântuitor. Ca oameni fara patrie, evreii din tarile straine sunt slugile lui Iahve, mari vestitori ai venirii lui Mesia, lumina pagânilor. Era imposibil ca planul de mântuire universala a lui Dumnezeu sa fie valabil numai pentru evrei. Trebuia ca vasul de lut sa fie sfarâmat astfel încât continutul sau sa devina bunul comun al tuturor oamenilor.

Paul vorbeste acum fara înconjur despre Isus. Nu mai e apartenenta dupa sânge la poporul ales cea care hotaraste mântuirea, ci credinta lui Isus. El a venit ca sa darâme zidul despartitor dintre evrei si pagâni. "În Cristos nu e nici o deosebire între evrei si pagâni, stapâni si sclavi, barbat sau femeie. În Cristos, toti suntem una". Sefii sinagogii vad deja cum se prabuseste acest zid pe care l-au înaltat cu greu vreme de secole. Într-o furie nebuna ei sar pe banci. Strigatele si fluieraturile îl întrerup pe vorbitor: "Afara cu el! E un apostat! Noi nu voim un atare Mesia!" Gelozia si orgoliul national le închid calea spre adevar. Din contra, pagânii îi primesc pe misionari cu strigate de bucurie. Sinagoga rasuna de cântecele lor de lauda, la care s-au alaturat si cei de-afara. Paul statea la pupitru ca o statuie de bronz si tacea. Apoi îsi încordeaza iarasi atentia si spune încet, prin cuvinte masurate, împovarat de o emotie launtrica, plin de o decizie de neclintit: "Voua trebuia sa vi se predice mai întâi cuvântul, dar pentru ca voi va socotiti nevrednici de viata cea vesnica, iata ca ne îndreptam catre pagâni". Barnaba s-a alaturat prietenului sau si amândoi le-au aratat conducatorilor cuvântul profetului: "Eu te-am pus ca lumina pagânilor, tu trebuie sa fii mântuire pâna la marginile pamântului" (Is 49,6). Acest cuvânt profetic i-a dezarmat pe evrei.

De-acum înainte, celor doi misionari le este oprita intrarea în sinagoga. Asadar, ei învatau în locuinta lor închiriata, în casele particulare, pe terasele de pe acoperisuri, în aer liber. Trupul cel mistic al lui Cristos, aflat în crestere, îsi forma tot mai multe centre de elita. Credinciosii se adunau în fiecare seara în jurul lui Paul si al lui Barnaba, iar, mai târziu, în jurul preotilor si învatatorilor recrutati de dânsii (cateheti). Ce minunat câmp de lucru, asemenea aceluia de pe timpuri din Antiohia Siriei! Nestânjeniti de evrei, acum puteau sa le puna asa de plastic înaintea ochilor celor dornici de mântuire pe Cristos cel rastignit, încât acesti copii ai naturii adesea izbucneau în lacrimi (Gal 3,1). Acum nu se mai tinea cont de acele prescriptii iudaice marunte cu privire la mâncare, spalari, luna noua. Dumnezeul pe care-l vesteau Paul si Barnaba e un rege ce îi face pe toti pacatosii fericiti prin cuvântul sau ceresc, liber si plin de milostivire. Ce ticaloase li se pareau acum povestile despre zei! Ce ridicol le parea acum zeul lunii! Nimeni n-ar fi putut sa le spuna vreodata unde si când traisera acesti zei. Dar despre Cristos minunat se stia ca a trait pe pamânt cu 15 ani în urma, ca prietenii sai mai traiesc, ca el i-a aparut chiar acestui Paul si l-a trimis la dânsii (Gal 4,4-7). Si acum i-a eliberat de toate vrajitoriile diavolesti si de teama de stafii. Comunitatea devenea tot mai compacta în jurul apostolilor ei. "Entuziasmul lor fericit" era fara masura (Gal 4,15). Ce clipe solemne erau acelea când un nou grup de catecumeni era primit printre ei.

În curând, noua miscare crestina a trecut la sate. Taranii care veneau la târg au aflat de la rudele si prietenii lor de afaceri, care devenisera crestini, despre marea fericire pe care o gasisera si i-au rugat pe apostoli sa vina la dânsii. Astfel, cei doi au strabatut numeroase orasele de pe povârnisurile lui Sultan Dagh si de pe tarmurile lacului.

Exista o parere vrednica de luat în seama, care se bazeaza pe argumente solide, ca Paul si-a îndreptat Scrisoarea catre Galateni, în primul rând, catre comunitatile din sud. Daca aceasta parere este exacta, si vom vedea tot mai clar ca asa este, atunci e sigur ca acea boala pomenita în Scrisoarea catre Galateni (4,13) l-a lovit mai întâi pe apostol la Antiohia. În afara de acestea, nu ar fi nici o mirare ca Paul, în marsul sau spre Pamfilia bântuita de boala, sa fi fost purtatorul germenului febrei ce a aparut din cauza slabirii puterii sale fizice. Se poate ca într-o zi Paul, din cauza febrei mari, sa fi stat la pat în locuinta sa. Trecuse de trei ori prin aceasta stare atunci când scria Scrisoarea a doua catre Corinteni. De trei ori îl rugase pe Domnul sa ia acest ghimpe din trupul sau. Chiar si acum, când zacea lovit de febra si muncea de zor, se ruga Domnului, însa a auzit în interiorul sau un glas care-i spunea: "Îti ajunge harul meu, caci puterea se desavârseste în slabiciune" (2Cor 12,9).

Ce forta plina de binecuvântare se raspândea de la patul acestui bolnav! Paul n-ar fi voit sa fie lipsit de aceste zile dureroase din viata sa. Acum se arata în modul cel mai miscator devotamentul si recunostinta noilor convertiti. Cel lovit de boala malariei nutreste un dezgust de sine însusi si crede ca toti ceilalti nutresc simtaminte asemanatoare fata de dânsul. Orientalul superstitios scuipa pe jos spre a se feri de duhul rau la vederea bolnavilor de acest fel, ca si a epilepticilor (atinsi de "boala sfânta"). Probabil ca, facând aluzie la acest obicei, Paul le scrie galatenilor: "Infirmitatea trupului meu a fost o încercare pentru voi. Cu toate acestea, voi n-ati avut fata de mine nici dispret, nici dezgust; departe de toate acestea, voi m-ati primit ca pe un înger al lui Dumnezeu, chiar ca pe Isus Cristos" (4,14). Dar aceasta boala a fost o mare binecuvântare dintr-un alt punct de vedere. Din cauza ei, Paul si-a parasit planul de-a merge pe tarmurile iconice si a ramas sa se consacre misionarii acestei regiuni din sudul Galatiei.

Asa s-a scurs un an si ceva. Cea dintâi Biserica la galateni era întemeiata si formata în majoritate din pagâni convertiti la crestinism. Însa se aratau semnele unei prigoane ce avea sa înceapa. Pe atunci evreii aveau o tactica foarte iscusita în a-i combate pe adversarii lor crestinii. Gratie afacerilor si legaturilor financiare, ei aveau relatii cu persoane suspuse si cu influenta. Evreice bogate se casatoreau deseori cu functionari greci sau romani si aveau prietene printre sotiile slujbasilor comunali. În felul acesta, prin femeile pioase sinagoga putea sa câstige usor de partea sa autoritatile orasului. Li s-a explicat acestora ca apostolii au introdus un cult strain nepermis, ca ei au desemnat ca nou rege al Orientului pe un oarecare Cristos, care pe timpul lui Pilat fusese decapitat ca razvratitor contra autoritatii romane si ca au îndemnat la crime de înalta tradare. Cu niste elemente dubioase se însceneaza o rascoala populara. Edilii au constatat ca nu mai pot garanta ordinea publica, daca strainii nu parasesc îndata orasul. Acolo unde evreii nu reusesc sa câstige de partea lor autoritatile civile, ei însisi aplica pedeapsa biciuirii în încaperile de jos ale sinagogii. De-acum înainte, aceasta metoda se repeta cu o regularitate obsedanta în viata apostolului. Sa ne gândim la martirajul unei asemenea vieti. Niste manuscrise vechi consemneaza, într-o nota adaugata, ca Paul a suferit mari neplaceri si prigoniri la Antiohia. Daca comparam cu acestea ceea ce scrie el în acel imn triumfal al suferintelor sale în Scrisoarea a doua catre Corinteni (6,4-10; 11,23-35), atunci e aproape sigur ca una dintre cele cinci biciuiri primite de la sinagoga sau una dintre cele trei batai cu vergile de catre lictori a avut loc aici, la Antiohia. Aici, asadar, Paul si-a varsat pentru prima data sângele, dând marturie pentru Cristos.

 

16. Iconiu
Fap 14,1-7; cf. 2Tim 3,10-11;

Când Paul si Barnaba au parasit Antiohia, ei purtau înca pe spatele lor urmele însângerate ale biciuirii. Doua cai li se deschideau în fata: una spre Rasarit si alta spre Apus. Spre vest le era deschis drumul care venea din regiunea muntoasa a Frigiei prin Apameea si mergea spre Efes. La Rasarit se gasea Iconiu, asezat pe malul unui lac întins, dincolo de o stepa sarata si de niste mlastini greu de trecut. Ce a putut oare sa-i determine pe cei doi prieteni sa se hotarasca pentru acest drum? Negresit ca ei considerau platoul înalt din sudul Galatiei ca un teren compact în care voiau sa stabileasca mai multe puncte solide de sprijin.

Cei doi apostoli au urmat asa-zisa "Via Sebaste", soseaua imperiala care ducea spre Listra. Lânga lacul Karalis se ramifica o sosea spre stânga, ce ducea la Iconiu. Aici îi astepta un oarecare Onisiforos (= 2Tim 1,16?), care fusese înstiintat de sosirea lor printr-o vedenie avuta în vis. El i-a condus pe apostoli la Iconiu si i-a gazduit în casa sa, care a devenit cel dintâi loc de adunare al comunitatii crestine. În acest oras s-a desfasurat cunoscutul episod cu Tecla. Într-o casa distinsa din vecinatate, care întrecea în maretie modesta locuinta a lui Onesifor, o tânara a putut asculta de la fereastra ei tot ceea ce Paul spunea în casa vecina. O data a auzit din gura lui Paul si lauda adusa fecioriei. Ea a fost asa de încântata, încât a renuntat la casatoria cu fiul unei familii bogate. Predica sa despre curatie a fost rau înteleasa de unii, ca fiind o opreliste de la casatorie. Paul a fost acuzat de imixtiune în viata particulara si arestat pentru ca ar fi exercitat magia. Suferintele si moartea sfintei Tecla nu ne intereseaza aici. Orasul s-a divizat în doua partide: unul pentru, iar celalalt împotriva apostolilor. Poporul de rând, mituit, a fost pus în miscare. Paul a fost batut cu vergi de catre lictori. În cele din urma, apostolii au fost nevoiti sa paraseasca orasul în fuga.

În Faptele Apostolilor, Luca vorbeste despre marele succes al misionarilor, despre rascoala poporului din oras si de fuga apostolilor dupa o sedere destul de lunga, scapând cu greu de a nu fi omorâti cu pietre. Tacerea sa asupra Teclei nu e o contradovada pentru miezul istoric al legendei. Luca e un scriitor foarte iscusit si nu vrea sa dea ocazie la nici o neîntelegere. El spune numai atât: "Ei au fugit în orasele Licaoniei, la Listra, Derbe si în împrejurimi". Spre mirarea tuturor, în acest loc, Faptele Apostolilor scot la iveala semne si minuni care s-au savârsit de catre Paul si Barnaba. Aici era o regiune unde oamenii erau înselati de anumiti facatori de minuni si sarlatani pagâni, ca Apollonius din Tyana, contemporanul lui Paul; acestia abuzau de credulitatea poporului si suceau capul oamenilor cu sarlataniile lor. Prin darurile lor carismatice, apostolii trebuiau sa arate multimii ca evanghelia e superioara oricarei vrajitorii pagânesti.

Putem sa consideram ca cei doi apostoli au lucrat la Iconiu mai mult de un an si au facut expeditii misionare în împrejurimi si în numeroase localitati de pe povârnisurile lui Ala-Dagh si Loras Dagh, unde au întemeiat comunitati taranesti, care mai târziu puteau fi întarite de la Iconiu, imediat ce Biserica a fost bine închegata acolo. Pe lânga cea din Antiohia, Biserica din Iconiu a fost mult timp un punct de sprijin pentru Biserica crestina din interiorul Asiei Mici si a avut patriarhat asupra a 14 orase.

 

17. Listra si Derbe
Fap 14,8-26; cf. 2Cor 11,25; 2Tim 1,5; 3,11-15

Pentru a doua oara, apostolii au fost nevoiti sa-si întrerupa activitatea printr-o fuga pripita. Drumul i-a condus acum în tinutul putin ospitalier al Licaoniei. De îndata ce au lasat în urma gradinile Iconiului, tinutul începea sa ia caracterul de stepa. E o regiune saracacioasa, pe alocuri mlastinoasa. Acolo nu sunt decât pasuni pentru capre, oi si magari salbatici. Pe un drum prost, care se schimba brusc în carare pentru magari si camile sau care se pierde într-o mlastina, calatorii nostri au ajuns la Chilisse, actualul Bin-bir-Chilisse.

Acesti licaoni erau un popor blajin, superstitios si incult, având un dialect de munte anatolic, despre care Aristotel si Cicero vorbeau cu dispret. Numai în putine orase puteai sa te întelegi greceste. Grecii, care au venit aici, au adus cu ei miturile lor frigiene despre Zeus si Hermes si au grecizat legendele bastinase ale Licaoniei. Grecii plini de fantezie, pentru care orice copac curios si orice izvor era o aratare a divinitatii, ziceau ca acestia sunt Filemon si Baucis. Datorita credintei în acea legenda, locuitorii din Listra îsi închinasera orasul lor lui Zeus si construisera un mic sanctuar la intrarea în oras, unde un preot pagân îsi facea serviciul. Aceasta legenda despre Zeus a fost prilejul unei neîntelegeri tragice si comice în acelasi timp, care, din cauza necunoasterii obiceiurilor tinutului, era aproape sa-l coste viata pe Paul.

Probabil ca apostolii s-au bucurat de o buna primire la o familie de evrei din Listra, datorita unei recomandari de la fratii din Iconiu. Aceasta familie din Listra era formata din 3 persoane: bunica evreica, Lois, fiica ei, Eunice, al carei sot pagân murise, si fiul ei, Timotei, un tânar foarte pios (2Tim 1,4). Se pare ca Timotei a pastrat toata viata sa o oarecare sfiala (2Tim 1,7). Probabil ca tatal sau a fost un functionar roman sau grec. În diaspora nu erau rare aceste casatorii mixte. Mama si bunica traiau desigur cu nadejdea în "mângâierea lui Israel" si îl instruisera pe baiat în Sfânta Scriptura de când era copil. Ele i-au povestit apostolului ca baiatul nu primise taierea împrejur. Paul nu punea nici un pret pe aceasta, zicând ca botezul le aranjeaza pe toate. El l-a îndragit foarte mult pe tânarul Timotei. Nu stia ca va veni ziua când îsi va pune mâinile asupra lui spre a-l sfinti ca preot si episcop. Aceasta familie a devenit primul loc de întâlnire pentru Biserica crestina din acel oras.

Luca ne da de înteles ca apostolii si-au întins activitatea lor si în împrejurimi. În aceste calatorii, Timotei este folosit adesea drept însotitor si calauza, ca unul ce cunostea regiunea. Era un preludiu frumos al calatoriilor de mai târziu, când Timotei va fi aproape mereu în preajma apostolului. Totul parea ca merge bine, pâna când o întâmplare a pus capat colaborarii lor.

Într-o zi, a avut loc la Listra o sarbatoare în cinstea lui Zeus si totodata un bâlci. Orasul era plin de tarani veniti din împrejurimi. Multi cersetori se gaseau printre ei. Scarile templelor si ale caselor particulare erau ocupate cu preferinta de schilozi. Apostolii profita de ocazie si predica în fata unei multimi numeroase. Printre ascultatorii lui Paul era si un sarman schilod, care nu putuse sa mearga niciodata. Cu toata atentia, ochii sai sunt îndreptati cu înfocare asupra apostolului ca asupra unei aratari ceresti. Probabil ca Paul vorbeste tocmai despre Isus, medicul celor bolnavi, cel care ajuta la orice nevoie, despre profetiile mesianice potrivit carora la aparitia lui cei orbi vor vedea, cei muti vor vorbi si cei ologi vor sari de bucurie. Iata ca în ochii ologului straluceste o lumina de nadejde si se pare ca el astepta numai cuvântul mântuirii. Aceasta privire fixa si expresia dureroasa îl tulbura pe Paul în cuvântarea sa. Deodata e cuprins de un foc sfânt; îsi întrerupe predica, îsi concentreaza forta spirituala asupra acelui batrân si-i spune pe un ton poruncitor: "Ridica-te pe picioarele tale!" Ca sub imboldul unei forte superioare, spre uimirea tuturor, ologul din nastere sare în sus si umbla în toate partile.

E un haos de voci ce striga. Schilodul îsi agita în aer cârjele si abia de se mai poate stapâni de bucurie si multumire. Este un semn al exactitatii istorice când Luca nu spune ca oamenii, ca iesiti din minti, plini de admiratie, strigau în dialectul lor unul catre altul, ca în fata unui lucru de necrezut: "Zeii au luat chip omenesc si s-au coborât la noi!" Totodata, ei mai stiu si despre care zei este vorba: Zeus, vesnicul calator, însotit de crainicul sau Hermes, si-a vizitat poporul. Barnaba cel înalt si plin de demnitate, cu barba si parul sau negru, nu seamana leit cu Zeus, a carei statuie se gaseste la intrarea în oras? Lui îi sta bine sa taca. Tacerea exprima demnitate. Apoi cel mic, care se misca si vorbeste, nu este altul decât Hermes.

Imediat, preotul lui Zeus este înstiintat si se organizeaza o procesiune cu cântareti din fluier si doua animale de jertfa purtând coroane; toti se îndreapta spre poarta cetatii, înaintea templului lui Zeus ca sa aduca jertfa celor doi zei. Apostolii n-au înteles nimic din cele puse la cale. Deodata si-au dat seama despre sensul acestui omagiu ce urma sa li se aduca. Paul si Barnaba se arunca în mijlocul multimii ca sa le explice greseala fatala: "Oameni buni, ce faceti voi? Noi nu suntem decât niste oameni neputinciosi ca si voi!" Predica improvizata de Paul, excelenta în sine, nu si-a atins deloc scopul. E un lucru periculos sa numesti prostii iluziile lor desarte. Dispozitia se schimba imediat: "Daca voi nu sunteti zei, înseamna ca sunteti niste vrajitori!" O a treia alternativa nu mai exista pentru ei. Acum mai lipseau niste evrei din Iconiu pentru ca dezastrul sa fie gata. Si ei au venit ca si cum ar fi stiut de aceasta. "Feriti-va de acesti oameni!" strigau ei. "Sunt doi înselatori si criminali foarte periculosi. Pretutindeni au fost batuti cu pietre si alungati. Daca voi îi tolerati, sa stiti ca aveti de a face cu mânia lui Zeus". Si listranii creduli au ascultat de calomniatorii iudei.

Când, dupa câteva zile, Paul a încercat iarasi sa vorbeasca, a simtit ca atmosfera era cu totul schimbata. O atmosfera de ostilitate plana în jurul lui; se aud strigate stridente si suieraturi. Multimea navaleste asupra lui. Pietrele zboara suierând pe lânga capul lui. O piatra ascutita îl loveste drept în frunte. O dâra de sânge i se prelinge pe fata. Plin de sânge, se prabuseste la pamânt. E calcat în picioare si e acoperit de o grindina de pietre. Doi oameni robusti îl duc ca pe un mort în afara orasului, aruncându-l ca pe un cadavru de animal lânga drum.

Barnaba, care în acea zi probabil predicase în alta parte, si familia lui Timotei erau tare îngrijorati când Paul nu s-a mai întors acasa. Însa îndata au aflat de la crestinii înfricosati despre cele întâmplate. Din cauza poporului turbat si a iudeilor, care erau mereu în oras, ei au trebuit sa stea acasa. Târziu de tot în noapte (dupa cum spune textul Beza), Barnaba, Timotei, cele doua femei si alti ucenici au iesit sa-l boceasca pe mort. Sfâsiat de durere, Barnaba se apleca în jos si priveste chipul palid si stropit cu sânge. Ucenicii l-au ridicat, iar femeile i-au spalat fata. Si iata ca el mai este înca în viata. Deschide ochii. Paul nu e mort! Ar trebui ceva mai mult ca sa-l ucizi pe acela care trebuia sa împlineasca în numele Domnului o misiune de o importanta istorica si universala, care era departe de a fi împlinita.

Aici apare o paralela curioasa. Cam cu zece ani mai înainte, Paul fusese martorul uciderii cu pietre a lui Stefan si rezultatul principal a fost acela ca Biserica câstigase prin el pe cel mai viteaz luptator. Cine este astazi martorul acestei scene nocturne de la Listra? Un tânar fricos, Timotei. Ca rezultat al acestei lapidari, Paul câstiga în el pe cel mai fidel colaborator, acela care va fi într-o zi mângâierea batrânetii sale.

Acum Paul nu mai putea sa ramâna la Listra. Chiar în aceeasi noapte, din cauza iudeilor care erau în oras, Paul trebuia dus undeva în siguranta. Fara a se odihni si fara a fi îngrijit, însotit de Barnaba si probabil si de Timotei, pe un vehicul taranesc, a trebuit sa fie dus la Derbe, cam la opt ore de drum.

Nu putem admira îndeajuns rezistenta fizica a apostolului si rabdarea sa la durere; dupa îngrozitoarea pierdere de sânge din ziua precedenta, el strabate acum, într-un vehicul ce se scutura, o distanta de 40 de kilometri, printr-un desert cu o stepa sarata. Tinta sa era Derbe, un orasel de munte si solitar ce se gasea la hotarul cel mai îndepartat al Galatiei. Odinioara un cuib periculos de tâlhari, acest oras devenise sub Claudiu o colonie de veterani.

Dusmanii lui Paul, care-l socoteau deja mort, nu l-au urmarit mai departe, astfel încât cei doi apostoli au fost în stare ca în acest oras pasnic de provincie sa întemeieze în toata linistea o comunitate de pagâni încrestinati. Deoarece mai târziu îl cunoastem pe un Gaius din Derbe (Fap 20,4), ca discipol si însotitor al lui Paul în calatoriile sale, putem crede ca Paul si Barnaba au fost primiti în casa sa. În orice caz, din cauza starii sale nenorocite, Paul a fost silit multa vreme sa stea la pat. Cine doreste un substrat sigur pentru boala sa pomenita în Scrisoarea catre Galateni (4,14) îl poate gasi aici. Camera în care a suferit Paul a ajuns punctul de plecare binecuvântat de Dumnezeu pentru o rodnica activitate apostolica. Asadar, si comunitatea crestina din Derbe, ca si cele trei din Galatia, s-a nascut în durere. Desigur ca la acest ceas de nastere spirituala face aluzie Paul când mai târziu le scrie galatenilor, care erau amenintati de uneltirile iudaice "O, copiii mei, pe care eu va port din nou în sânul meu, pâna când Cristos se va întruchipa în voi" (4,19).

Activitatea lui Paul la Derbe a durat cel putin un an întreg si ea s-a extins, dupa cum se presupune pe buna dreptate, pâna în vaile înalte aproape de lacul Ak-Göl si în jurul vechii Heracleea. Legaturile pastorale cu Listra, Iconiu si Antiohia n-au fost întrerupte, caci tânarul Timotei a fost un curier oricând la dispozitie. Aceasta o vedem si din faptul ca, atunci când Paul s-a întors, comunitatile de acolo au dat o marturie stralucita despre dânsul (Fap 16,2). Daca ne gândim ca, plecând din Licaonia, si regiunile limitrofe Capadociei si Isauriei au primit lumina evangheliei (Petru adreseaza acestor tinuturi prima sa scrisoare) si ca aceste regiuni au dat mai târziu Bisericii straluciti doctori, de abia acum putem sa întelegem valoarea spirituala a predicarii si suferintelor lui Paul.

Trecusera aproape patru ani de când Paul si Barnaba parasisera comunitatea mama din Siria. Adesea, în ceasurile cele grele de munca, suspinau dupa fratii carora mai rar puteau sa le dea un semn de viata prin negustorii calatori si prin conducatorii de caravane. În câteva zile, trecând prin poarta ciliciana si cea siriana, misionarii ar fi putut ajunge în patria lor. Dar raspunderea apostolica fata de comunitatile nou întemeiate i-a condus pe acelasi drum. Schimbarile intervenite printre detinatorii functiilor publice înlaturasera între timp anumite primejdii. Acum ei puteau sa adânceasca si sa organizeze munca lor. Pretutindeni au sfintit preoti barbati cumsecade si au fixat conducatori pentru comunitati. Mai departe ei trebuiau sa le bage în cap marele principiu evanghelic: "Noi trebuie sa intram în împaratia lui Dumnezeu prin mari suferinte". Dupa ultimul serviciu divin de adio de la Antiohia, ei au traversat iarasi defileele zgomotoase ale Taurusului pentru a ajunge la Perge. Aici fusese întemeiata ultima comunitate cu trofeele biruintei a sapte cetati cucerite pentru Cristos. Se întorceau acasa: Salamis, Pafos, Antiohia, Iconiu, Listra, Derbe si Perge. Însa si cu un alt câstig pretios se întorcea Paul acasa din aceasta prima calatorie misionara: datorita suferintelor, el învatase sa-si potoleasca inima sa furtunoasa si temperamentul sau aprins sub înrâurirea suferintelor, sa se plece sub jugul blândetii lui Cristos si sa aiba o rabdare de neclintit.

© Editura Sapientia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?paul=4
Vă rugăm să respectați drepturile de autor