www.profamilia.ro /sfinti.asp?paul=2
 
 SFIN?II 

Sfântul Apostol Paul
achizitionare: 26.06.2008; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

CAPITOLUL I

TINERETEA SI ANII DE PREGATIRE

1. Formatia greaca
Fap 21,39; 22,28

"Eu sunt iudeu, nascut în Tarsul Ciliciei". Asa se prezinta Paul în fata tribunalului roman, cu ocazia arestarii sale. Prin educatia sa iudaica si prin formatia sa elena, el este tributar fata de doua forme de cultura dintre cele mai vechi, iudaismul si elenismul, amândoua înfloritoare în orasul universitar si provincial Tars.

Ce era Tarsul? Un foarte vechi centru de trafic international, punct de întâlnire a doua civilizatii: civilizatia greco-romana din Occident si civilizatia semitica din Orient. El se întindea la picioarele muntelui Taurus, ale carui piscuri înzapezite dominau câmpiile Ciliciei, asa cum Libanul domina Galileea. Trecatoarea din nord (Portile Ciliciei) îi facea legatura cu lumea culturala a Asiei Mici, iar cea din est, din masivul muntos al Amanului (Portile Siriene), cu Orientul semitic, în timp ce portul din sud îl punea în legatura cu tarile de la Marea Mediterana.

Tarsul era si un oras comercial liber, un loc de tranzit pentru marfurile lumii, în special pentru lemnul cel pretios de constructie, care era adus acolo cu plutele din muntii Tauridei. Un fluviu navigabil, Cydnos, traversa orasul. Pe ambele sale maluri se gaseau cheiuri, ambarcadere, antrepozite. Fara îndoiala, a fost gândul providentei ca omul care urma sa fie de-a lungul vietii sale misionarul cetatilor pagâne sa se nasca si sa fie educat într-un oras pagân. El, care nu trebuia sa admita nici o deosebire între evrei si pagâni, între greci si barbari, între oameni liberi si sclavi (Col 3,11; 1Cor 12, 13), n-a fost crescut pe colinele idilice ale Galilei, ci într-un bogat oras comercial, cosmopolit, unde se amestecau popoarele si rasele asa de variate ale Imperiului Roman.

Vizitatorul de astazi resimte la Tars o impresie asemanatoare aceleia pe care i-o lasa o vizita la Ravena. Acolo unde odinioara marea gemea, unde o laguna lega portul interior al orasului cu marea si unde ochiul era atras de o padure de catarge si de pânze, nu mai este acum decât o regiune mlastinoasa. Neglijenta turcilor a lasat sa se umple cu mâl atât fluviul, cât si gura sa. Orasul e departe, la douazeci de kilometri de tarm, si e legat printr-o cale ferata cu micul port Mersina. Dar fertilitatea câmpiei Ciliciei este aceeasi. Câmpuri ondulate de cereale si livezi se întind cât vezi cu ochii.

Mediul unde a crescut Paul la Tars si unde avea sa-si petreaca o buna parte atât înainte, cât si dupa întoarcerea sa ne transpune chiar în sânul acestei civilizatii elenice (civilizatia greaca tardiva), de a carei influenta iudaismul din diaspora nu se putea sustrage cu totul, nici în scoala si nici în viata publica.

La Tars predomina credinta într-o putere divina, un zeu superior, care se deosebea de zeul nevoias. Cel dintâi se numea Baal-Tars (adica stapânul Tarsului, sau Zeus), pe când al doilea, un fel de demiurg, se numea Sandan. Aceasta deosebire era o simpla transpunere a conditiilor terestre în lumea zeilor. În gândirea orientala, demnitatea de suveran este într-adevar nedespartita de ideea de repaus, de inactivitate si inaccesibilitate. El nu intra în relatie cu lumea exterioara si cu supusii decât prin intermediul ministrilor sai. De aceea i se adaugase lui Baal din Tars un demiurg foarte cinstit în popor. Acest zeu local s-a confundat mai târziu cu grecul Heracles. Era o divinitate câmpeneasca, reprezentata pe monumente si pe monede, în îmbracamintea taraneasca, probabil cinstit ca un zeu protector de catre primii colonisti rurali. Baal si Sandan formau un cuplu de divinitati ale vegetatiei, identice cu acelea ale altor regiuni orientale, asa cum o dovedesc simbolurile lor: spice, struguri si flori. Cultul lui Sandan-Heracles îsi atingea apogeul în sarbatoarea rugului, când se cinstea moartea si întoarcerea la viata a zeului naturii, idee fundamentala în aproape toate religiile, cu misterele luate din Vechiul Orient. Chipul zeului era purtat pe un car prin oras, apoi era ars. Acesta era simbolul vegetatiei care moare sub razele arzatoare ale soarelui de vara, pentru a-si relua viata odata cu reînnoirea naturii. Acestei zile îi urma sarbatoarea revenirii la viata a zeului, sarbatoarea triumfului sau. Aceasta zi dadea ocazie la scene de desfrâu. Misterul mortii si al învierii, obiect de neliniste inerenta naturii omenesti, se arata mereu sub noi forme în religiile antice. Paul trebuie sa faca mai târziu apel la aceste obscure presentimente si sa arate pagânilor splendida lor realizare în moartea si învierea lui Cristos.

Scrisorile sfântului Paul dau la iveala cunostintele sale asupra misterelor pagâne. Înca din tinerete, la Tars, el avusese ocazia sa vada cum cei initiati în cultul lui Isis erau prezentati poporului într-un vesmânt ceresc. Misticii, cei care aspirau la divinizare, se îmbracau în vesmântul divinitatii, într-o haina în forma de peste, de exemplu, daca zeul era reprezentat prin acest simbol. Poate la aceasta mistica a îmbracarii face aluzie expresia ciudata de "a-l îmbraca pe Cristos". Paul era obligat sa se foloseasca de astfel de formule, pentru a se face înteles de catre pagâni. Atunci când îi va face pe catecumenii sai sa înteleaga misterul rascumpararii prin Cristos, el se va referi, de asemenea, la o amintire din tinerete: la scena, adesea traita, a eliberarii unui sclav. Sclavul depunea în templu pretul rascumpararii sale, pe care îl avea din economiile facute. Stapânul venea atunci la templu, împreuna cu el, primea aceasta suma si îl vindea, daca se poate spune asa, zeului. Dar acesta elibera sclavul, care devenea un "eliberat al Domnului" (1Cor 7,22).

"Eu sunt dintr-o cetate numita Tars, care nu e lipsita de însemnatate"; în acesti termeni, cu totul impregnati de o mândrie greceasca, se exprima Paul vorbind despre orasul sau natal, care rivaliza cu Alexandria si Atena, spre a obtine palmierul civilizatiei. La Tars erau cautati profesori pentru nobilii romani de la Roma. Un oras asa de cult nu putea sa nu lase o urma atât de adânca în personalitatea spirituala a Apostolului. La Tars domneau spiritul si limba greaca, dreptul roman si rigoarea legislatiei iudaice, viata elenica cu multiplele-i manifestari sportive, magia orientala si religiile cu misterele si aspiratiile lor confuze spre mântuire. Pe strazile si în pietele publice, pe aleile umbrite de-a lungul Cidnului, problemele de filozofie, de morala si de religie erau discutate de catre reprezentantii scolii stoice sau de cinici. Mergând la scoala sau la sinagoga, Paul se va fi oprit, desigur, spre a-i asculta. O analiza amanuntita a stilului sau ne duce la urmatoarea concluzie: Paul poseda limba greaca, atât pe cea a savantilor, cât si pe aceea a oamenilor de rând cu care venea în contact, fara ca sa depinda de vreo scoala.

Ca Saul s-ar fi interesat la fel de mult de competitiile sportive si de paradele militare reiese din unele imagini ca aceea a alergatorului în stadion, a pretului victoriei, a marsului triumfal, a luptelor cu animale în arena, a soldatului roman în garda. Imaginile preluate din viata cotidiana iudaica ne arata ca el a trait într-o capitala, pe când evanghelistii reflecta mai curând viata sateasca si câmpeneasca a Palestinei.

Din mai multe puncte de vedere, Tarsul era un oras auster, legat de traditii, un oras unde domnea o mare decenta si o morala severa. La Tars, femeile nu se aratau pe strada decât purtând valul pe fata. Acest val ferea femeia de privirile strainilor si constituia pentru ea un adevarat zid de siguranta. Valul îi aducea aminte ca era sub autoritatea si protectia barbatului. El simboliza, deci, demnitatea femeii si numai cea care-l purta se putea bucura de stima. Desigur ca, în tara sa, Paul s-a obisnuit cu acest lucru. De aceea, el le scrie doamnelor din Corint: "Între noi nu se cunoaste acest lucru" (1Cor 2,10), referindu-se la femeile care nu poarta val.

Toate acestea ne dovedesc destul de bine ca mediul în care a crescut Saul a fost acela al civilizatiei grecesti, al limbii universale grecesti, în sfârsit, al orânduirii grecesti. Acest ansamblu de comunitati grecesti, cu o bogata viata intelectuala, se aliase cu Roma, stapâna lumii, începând cu Scipionii. Roma cauta sa latinizeze Orientul elenic, conferind dreptul de cetatean roman si încercând sa creeze în tot imperiul o clasa conducatoare impregnata de cultura latina.

"Prin nastere sunt cetatean roman". Familia lui Paul avea acest drept de cetatean atât al Tarsului, cât si al Romei. Fara primul dintre aceste drepturi, nimeni nu-l putea pretinde pe al doilea. Evreii fruntasi, care puteau plati cel putin 500 de drahme, luau dreptul de cetatean si participau la organizarea orasului. Nu exista o separatie stricta între evrei si pagâni, ei fiind uniti în interesul comun al statului si al orasului si, chiar daca se rugau aparte, ei o faceau pentru acelasi scop, pentru prosperitatea statului si sanatatea împaratului. Paul n-a iesit, deci, dintr-un oras de adunaturi. Convietuirea cu pagânii însa, explica foarte bine deschiderea sa spirituala, întelegerea fata de pagâni, loialitatea fata de stat, care îi inspirau cuvinte binevoitoare si îndemnuri la rugaciune pentru detinatorii autoritatii publice. Tocmai aceasta vasta si bogata cultura, de care sufletul sau beneficiase atât de mult, a facut din el un predicator predestinat unei religii ce avea sa depaseasca toate rasele si clasele sociale.

 

2. Educatia iudaica la Tars
Fil 3,5

Am luat în considerare pâna aici numai un aspect al spiritului lui Paul, cultura sa greaca. Dar este un altul si mai important pentru formarea personalitatii sale, deoarece îsi are radacinile adânc înfipte în terenul unei traditii milenare, întarita prin ereditate si legaturile de sânge: descendenta iudaica si educatia în acord cu spiritul Vechiului Testament.

Comunitatile iudaice raspândite în toata lumea depaseau în numar, calitate si cultura generala comunitatile palestiniene. Din epoca lui Antioh Epifan, pe care noi îl cunoastem din Cartea Macabeilor, si care a încercat în zadar sa elenizeze (Ierusalimul) Iudaismul, familiile iudaice din Tars formau un grup rasial cu totul determinat, bucurându-se de aceleasi drepturi ca si grecii. Ele constituiau un fel de corporatii politice, o colonie, pe scurt, un mic stat. Legaturile acestui clan erau sacre si riguroase. Nimeni în antichitate nu putea pretinde sa devina cetatean al unui oras fara a fi membrul unui trib sau unui clan. Acest fapt acorda cu precizie familiei lui Paul o oarecare traditie si mândrie.

Tatal lui Saul era un functionar fidel regulii, atât din punct de vedere national, cât si religios. El însusi l-a initiat pe fiul sau în limba Bibliei, carte pe care o învata la scoala în limba greaca a Septuagintei. Limba greaca era vorbita mai ales în familii. Evreii aveau un excelent sistem de educatie în familie. Acesta era secretul puterii lor. De la vârsta de 5 ani copilul învata partea esentiala a legii, dupa cap. 5 si 6 al Deuteronomului; audia marele Hallel (Ps 113-118), al marilor sarbatori si întelesul diferitelor aniversari ale anului religios. La 6 ani, Paul frecventa o scoala sinagogala atasata chiar de cladirea sinagogii. Un sclav, un pedagog, ducând geanta si cele pentru scris, îl însotea în fiecare dimineata pe strazile care, din cauza circulatiei, deveneau periculoase. Acolo, scolarul, asezat chiar pe pamânt, cu tablita de ceara pe genunchi si cu stiletul în mâna, în mijlocul grupului zgomotos al camarazilor, învata istoria poporului sau. Primii ani erau consacrati în exclusivitate istoriei. Acolo învata copilul sa cunoasca istoria privilegiata a poporului evreu. Imaginatia sa era exaltata de triumfuri si miscata de nenorocirile poporului sau. În aceeasi maniera profesorii îi vorbeau despre viitorul poporului sau: într-o zi va veni Regele Mesia si va strabate biruitor pamântul cu o sabie minunata în mâna.

La vârsta de zece ani, începea cea de-a doua faza a educatiei tânarului Saul, mai putin fericita decât prima. Într-adevar, începând cu aceasta vârsta, Paul din Tars, tânarul evreu, era instruit în "legea orala". În fiecare zi, el facea cunostinta cu o noua serie de pacate. Rabinii ridicasera în jurul legii lui Dumnezeu un zid impregnat de traditii orale, de precepte si de verificari subtile pe care le declarau la fel de obligatorii ca si Decalogul. Pâna atunci copilul privise de departe, cu respect si curiozitate sulurile mute ale Legii, care se pastrau la sinagoga în teci brodate în culori vii. Si acum, la fiecare pas pe care-l facea, auzea "Nu se poate! Sa nu faci asta! Sa nu atingi ceva!" Aceasta stare a omului nascut "sub Lege" ne ajuta totusi sa îl întelegem mai bine pe Paul din anii urmatori, deprimarea sa spirituala si bucuria pricinuita de mântuire, asa cum o descrie în Scrisoarea catre Romani.

În casa parinteasca, Saul respira, deci, o atmosfera esentialmente religioasa, desi putin apasatoare. Nu stim nimic despre fratii, nici despre surorile lui Paul, afara de faptul ca avea o sora casatorita la Ierusalim (Fap 23,16).

Un principiu foarte sanatos si cu totul modern era în mare cinste în familiile fariseilor. Era recomandat de a împaca studiul Torei, adica al Legii, cu o ocupatie profana. Dupa toate aparentele, tatal lui Saul era un bogat negustor de tesaturi si un fabricant de corturi. Pe acea vreme, tesutul pânzei pentru corturi era la Tars o adevarata industrie. Tânarul Saul a învatat, asadar, în atelierul tatalui sau a tese pânze de cort din par de capre din Cilicia sau a coase la un loc pânze deja tesute. Lucrând cu acest par aspru de Cilicia, Paul desigur ca si-a zgâriat mâinile de multe ori. Pentru ce aceasta munca aspra? El n-ar fi avut nevoie mai târziu, de vreme ce el se pregatea sa devina un Rabbi! Copilul nu putea prevedea ca într-o zi nu va mai fi nevoie sa presteze aceasta munca manuala.

 

3. La picioarele lui Gamaliel
Fap 22,3; 26,4; Gal 1,14;

O veche traditie rabinica impunea copilului evreu de la vârsta de trei ani studiul Torei (Legea), de la zece ani era obligat la studiul Misnei (traditia orala), de la cincisprezece ani la studiul Talmudului (doctrina), iar la 18 ani era introdus în Chuppa (camera nuptiala). Fariseu de stricta observatie, tatal lui Saul îl va fi dus o data sau de doua ori la Ierusalim, la sarbatoarea Pastelui. Dar la vârsta de 15 ani a venit ceasul pentru Saul de a se duce la Ierusalim spre a frecventa renumita scoala a templului.

E greu sa ne închipuim astazi ce impresie adânca va fi provocat cea dintâi vizita la Ierusalim, obiectul visurilor celor mai arzatoare ale poporului ales, asupra unui tânar israelit de teapa lui Saul. Când s-a apropiat de oras pe la nord, o panorama impozanta se înfatisa privirilor sale în partea dreapta a muntelui Maslinilor si mai sus de adânca falie a Cedronului se ridica templul lui Irod, asemenea unui bloc de marmura scânteietoare, a carei stralucire era întrecuta de acoperisul aurit al Casei Sfinte. Spre apus privirea sa era atrasa de catre orasul cu numeroase palate, dar peste care se înalta, plin de aroganta si mândrie, noul palat al lui Irod.

Tot asa de impresionanta a fost pentru Paul ziua când s-a dus pentru întâia data la sala de cursuri. Putin cam intimidat când a vazut fete necunoscute, el a fost emotionat mai ales de faptul ca venerabilul conducator al acestei scoli era rabinul Gamaliel, cinstit de tot poporul (Fap 5,34). Scoala rabinica îsi schimba pecetea asa cum va face mai târziu Sorbona la Paris.

Teologii de atunci se împarteau la Ierusalim în doua scoli: scoala lui Hillel, un caracter simplu si conciliant, care cunostea mereu un mijloc de a scapa de rigiditatea legii si aceea a lui Shamai, care tinea cu fanatism la litera legii. Gamaliel era nepotul lui Hillel si el se arata demn de marele sau stramos. Saul deveni îndata ucenicul si administratorul sau si "îi întrecu pe toti colegii de vârsta lui" (Gal 1,14). Cunoastem foarte bine metoda de învatamânt folosita în acea vreme. Se alegea, în vederea explicatiei, un fragment din Vechiul Testament. Era citit mai intâi în ebraica, apoi în limba curat aramaica. Apoi, profesorul dadea diferite explicatii care se impuneau sau pe care le-ar mai fi putut oferi acest pasaj. În sfârsit, profesorul invita la discutie si la un schimb de pareri, dupa cum se petrecea în universitatile noastre, la cursurile practice. Lectia se termina printr-o avalansa de solutii, mai mult sau mai putin inteligente, si uneori chiar prin controverse aprinse, al caror ton se ridica mai mult decât trebuia.

Studiile teologice de pe acea vreme formau doua cicluri: Halacha, adica ansamblul de traditii si de prescriptii legale si Haggada, adica adevarurile religioase scoase din istoria Vechiului Testament si din ansamblul de legende legate de ea. Astazi noi am spune: dreptul canonic si morala, de cealalta parte, dogmatica si istoria Bisericii.

Am recunoscut deja mai sus doua elemente care formeaza personalitatea viitorului Apostol: educatia religioasa si cultura elenista de la Tars. Acum trebuie sa-l adaugam pe cel de-al treilea: formatia sa biblica si mânuirea cu dibacie a triplului sens al Scripturii în care era initiat de Gamaliel. A neglija aceste trei interpretari ale Scripturii: tipic sau simbolic, acomodat si alegoric, ne-ar fi imposibil ca sa întelegem scrisorile Apostolului.

Dar ceea ce îl preocupa atunci era Biblia si iar Biblia. El a învatat-o pe de rost în doua limbi. Deja la Tars el învatase sa cunoasca cea mai mare parte a Bibliei în Limba greaca Septuaginta. Mai târziu nu-i va mai fi cu putinta, în lungile sale calatorii, sa poarte sulurile voluminoase si pretioase. De altfel, le-ar fi pierdut în numeroasele lui naufragii. Cu toate acestea, scrisorile sale au din belsug citate din toate cartile Vechiului Testament (aproximativ 200). Nici nu ne putem îndoi ca Scriptura nu i-a format spiritul si nu a facut din el un om mare. Nici nu-i de mirare, deoarece Paul socotea Biblia ca cea mai mare comoara din lume: "Care e, deci, superioritatea evreilor fata de pagâni?" se întreaba el în Scrisoarea catre Romani (3,1) si raspunde: "Este aceea ca le-au fost încredintate descoperirile lui Dumnezeu". E ceva emotionant si unic în predilectia acestui popor pentru Biblie. Cu ocazia darâmarii templului, sub Titus, evreii, care sunt în stare sa aprecieze adevarata valoare, spre a salva Biblia, au parasit vasele de aur si argint pentru jertfa, lampile si candelabrele, chiar si efodul Marelui Preot cu cele 12 pietre pretioase ale sale. Biblia era pentru ei adevarata comoara a templului, singura care nu a fost niciodata prada flacarilor.

 

4. Stephanus - Saulus
Fap 6,8-8,1

Trecusera aproape zece ani de când Saul parasise înalta scoala si-si luase ramas bun de la Gamaliel, venerabilul sau profesor. El revine având cam treizeci de ani (Fap 2,58). Unde fusese-n acest timp? Nu avem nici un mijloc pentru a umple acest gol si ne marginim numai la presupuneri. Probabil ca s-a întors în diaspora, spre a face acolo primele încercari, poate chiar în sinagoga din Tars. Acolo el putea face o cunostinta mai profunda cu civilizatia greaca; ea va juca un rol important în scrisorile sale ulterioare. Deoarece îl vedem mai târziu în relatii cu Sinedriul, se poate sa fi fost însarcinat cu anumite misiuni în comunitatile iudaice din diaspora si între timp a venit de mai multe ori la Ierusalim.

În acest timp se petrecuse evenimentul cel mai important pe care-l vazuse vreodata omenirea, opera mântuirii de pe Golgota. Saul, în orgoliul sau iudaic, nu-si batuse capul decât foarte putin cu tulburarile din Galileea. Soarta acestui lemnar avea sa fie aceeasi ca si a celor executati, Teudas si Iuda din Galileea, care au fost ucisi cu toti partizanii lor (Fap 5,36). Totusi, de data aceasta problema era mai serioasa.

Din departare, Saul auzise zgomot de tunete. Trei dintre compatriotii sai din Cilicia, Andronic, Iunias si Irodion, care fusesera la Ierusalim de Rusalii si care probabil s-au întors acasa convertiti (Rom 16,7), au povestit despre evenimentele tulburatoare din Vinerea Sfânta. Altii spuneau ca tulburarile trezite de acest galileian nu se mai potolesc. Isus cel mort e acum si mai periculos decât atunci când traia. Numarul adeptilor sai crestea mereu. Un levit originar din Cipru, numit Iosif, cu mare trecere în fata poporului, a devenit nazarinean si acum se numeste Barnaba. El le-ar fi dat chiar pretul unui ogor, care-i apartinuse (4,36). Când Saul a aflat despre parasirea vechiului sau coleg, nu s-a mai putut stapâni. Poate ca primise invitatii din partea Marelui Sfat sau de la comunitatea locala, ca sa înceapa lupta împotriva acestei secte noi.

Evreii elenisti din diaspora formau la Ierusalim comunitati speciale, având propria lor sinagoga. Pe vremea aceea, mai mult decât astazi, orasul era presarat cu sinagogi, unde se adunau comunitati particulare. În Ierusalim se numarau 480. Erau locuri de rugaciune, predica, învatamânt si uneori de ospatarie în comun, de baie, sau spre a-i gazdui pe straini. În unele se gaseau niste închisori subterane, pentru îndeplinirea pedepselor de catre sinagoga, de obicei, biciuirea. În toate aceste comunitati, mai ales în cele din Asia Mica si Cilicia, unde Paul se ducea în fiecare sâmbata, dupa serviciul religios, se discuta cu înversunare despre Isus.

Daca privim, dupa un calcul bine întemeiat, anul treizeci ca anul mortii lui Isus si daca acordam un interval de câtiva ani, spre a permite tinerei Biserici sa se dezvolte si sa se organizeze pâna la moartea lui Stefan, putem fixa anul 33 ca anul întoarcerii lui Saul la Ierusalim.

Ar fi gresit sa ne închipuim ca Biserica se naste ca o organizatie perfecta si autonoma, cu totul despartita de iudaism. Pentru un timp, ea a avut o forma juridica destul de libera, ce unea numeroasele sinagogi iudaice, dar fara un edificiu propriu de cult. Acolo domnea o credinta mesianica noua si necunoscuta pâna atunci, o mare iubire frateasca, ce se exterioriza prin acele agape ale comunitatii si mai ales prin cultul lui Isus: mistic si euharistic în acelasi timp (Fap 2,42-46). Stefan a fost cel dintâi care a recunoscut însemnatatea divina si universala a Bisericii crestine si a proclamat-o cu succes. Saul trebuia sa gaseasca un adversar, a carui valoare nu putea fi subestimata.

Sa ne ducem cu mintea la una dintre numeroasele sinagogi ale orasului. Deasupra usii de la intrare citim în aramaica si greaca: Sinagoga Cilicienilor. Lectura Scripturii si predica au luat sfârsit. Discutia începe. Petru si Ioan urmaresc din dosul unei coloane cele ce se petrec. În mijloc, pe un spatiu mai ridicat, este Stefan în picioare. În fata lui, tânarul din Tars, uscativ si mistuit de o vapaie launtrica. Cele doua mari spirite ale Bisericii nascânde îsi vor încrucisa sabiile. Stefan ura subtilitatile legii. El era genial si generos si îi placea sa vada lucrurile în desfasurare. Referindu-se la profeti, el dovedeste ca Mesia trebuia sa sufere si sa moara si ca Isus cel rastignit se identifica cu slujitorul lui Iahve, anuntat de Isaia. Cum? Un om ce sufera? Un om condamnat la moarte ca si un sclav, un atare om sa fie Mesia? Acesta era pentru Saul un gând de neacceptat. În fata lui se ridica amenintator "scandalul crucii". Din momentul acesta, întelegem cu ce forta se vor ciocni Stefan si Saul, purtatorii de cuvânt a doua conceptii mesianice absolut opuse. Saul era un dialectician abil, dar Stefan îsi afirma superioritatea. "Ei nu puteau sa se opuna întelepciunii si Duhului care vorbea prin ei". Ei nu puteau sa-i opuna decât cuvântul fara vlaga al legii: "Blestemat cel ce atârna pe lemn".

În polemica sa, Stefan se vede silit sa atace toata interpretarea iudaica a legii. Legea si templul nu sunt decât niste etape trecatoare în ordinea mântuirii, care se întinde tot asa de bine în trecut ca si în viitor si care le depaseste cu mult. Imensa eroare istorica a iudaismului consta în a bara orizonturile istoriei universale cu blocul legii si al templului si de a limita în felul acesta stralucirea milei divine. Auzind vorbindu-se de caracterul provizoriu al legii si al templului, toata adunarea s-a ridicat pe banci. Toti se simteau atinsi în punctul cel mai sensibil. Sinagoga se transforma în tribunal. Pumnii se strâng. Stefan e târât cu mare graba pe strazile marginite de magazine, pâna la sala adunarii Marelui Sfat, în curtea interioara a templului, unde batrânii s-au adunat în semicerc. Nu era o greutate de a rastalmaci cuvintele sale. Stefan îsi expune înca o data ideile mesianice în ansamblul economiei mântuirii si încheie cu aceasta grea acuzatie: "Voi ati fost tradatorii lui Mesia si ati devenit ucigasii lui". La auzul acestor cuvinte, tipetele de mânie si scrâsnetele din dinti au umplut sala. Dar Stefan statea ca în extaz, cu ochii fixati spre cer. Marele preot, sinistrul Caiafa (16-32 d.C.), vrea sa treaca la vot: vinovat sau nevinovat. Saul, care avea si el drept de vot (Fap 26,11) si care era membru al Sinedriului în calitatea sa de carturar, mergea sa arunce pietricica sa în urna, dar nu a mai avut vreme. Evreii din toate sinagogile pusesera mâna pe acest tânar erou si-l scoteau afara din sala spre poarta Damascului. Locul uciderii era o groapa adânca, aproximativ de doua ori statura unui om. Saul se repezi dupa ei spre a supraveghea aceasta lucrare sângeroasa. Primul martor îl arunca pe Stefan în groapa, facându-l sa cada pe spate. Daca se ridica, era din nou culcat pe spate. Atunci, al doilea martor lua o piatra mare si o arunca asupra pieptului. Lovitura nu a avut efect mortal. Potrivit legii (Dt 17,7), poporul avea acum dreptul sa arunce cu pietre. Oamenii si-au lepadat vesmintele lor albe spre a nu fi stânjeniti în zelul lor criminal si le-au pus la picioarele lui Saul. Stefan, adunându-si ultimele puteri, s-a ridicat. Cu bratele întinse, cu ochii spre cer, el se ruga: "Doamne Isuse, primeste sufletul meu!". Primele pietre vâjâiau. Tânarul martor cazu în genunchi. Cu privirea stingându-se îndreptat spre Saul, el striga cu voce tare în mijlocul unei grindine: "Doamne, nu le socoti aceasta de pacat!"

Aici avem de a face cu o judecata sumara si populara în fata careia chiar marii preoti se dadeau înapoi. Marele Sfat a ramas, deci, cu prudenta în ultimul plan, spre a nu intra în conflict cu procurorul. În ceea ce îl priveste pe Saul, el nu trebuia sa uite niciodata aceasta zi. Toata viata el va suferi remuscari. Scena uciderii cu pietre revine mereu în amintirile sale (Fap 22,20; Gal 1,23; 1Cor 13,9): "Eu sunt cel mai mic dintre Apostoli. Nu sunt vrednic sa fiu numit Apostol deoarece am prigonit Biserica lui Dumnezeu".

Moartea sfântului Stefan a fost pretul prin care Biserica primara a trebuit sa plateasca eliberarea sa din cadrul iudaic si national si orientarea spre o Biserica Universala. Uneori, Dumnezeu lasa sa piara colaboratorii sai, dar el îsi continua lucrarea. Stefan, marea speranta a Bisericii, a murit, însa peste un an ucigasul sau îi va lua locul si va duce la îndeplinire misiunea sa. Sfântul Augustin spune ca Saul a pazit hainele celor ce-l ucideau cu pietre, pentru ca în felul acesta sa lucreze prin mâinile tuturor. Pentru acest motiv, rugaciunea celui ce murea, înainte de toate, era destinata lui. "Si martyr Stephanus non sic orasset, Ecclesia Paulum non haberet - Daca Stefan nu s-ar fi rugat astfel, Biserica nu l-ar avea pe Paul" (Sermo 382).

 

5. Prigonitorul
Fap 8,1-4;cf. Fap 9,21; 22,4-5; 26,9-12;
1Cor 15,9; Gal 1,23; Fil 3,6; 1Tim 1,13

Moartea lui Stefan a fost punctul de noi încercari si semnalul unei persecutii foarte crâncene împotriva Bisericii care se nastea. Iscoadele, paznicii templului, cei cu puteri depline, toti se gaseau la dispozitia lui Saul. Atacuri nocturne, perchezitii la domiciliu, marturii smulse cu forta si blasfemii contra lui Cristos, obtinute gratie torturilor din subsolul sinagogii (Fap 20,11), biciuiri cu treizeci si noua de lovituri, dupa cum el avea sa le sufere mai târziu, toate acestea erau la ordinea zilei. Închisorile erau arhipline. Cine putea sa se salveze se refugia la tara cu femeia si cu copiii sai, luând câteva lucruri de prima necesitate. Dar nici acolo nu mai era în siguranta. Saul si agentii sai îi urmareau pretutindeni.

© Editura Sapientia

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?paul=2
Vă rugăm să respectați drepturile de autor