www.profamilia.ro /sfinti.asp?ip2=9
 
 SFIN?II 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârsitului de mileniu

Luigi Accattoli

8. CALATORIA ÎN MEXIC SI ALEGEREA LUMII A TREIA

Ioan Paul deplaseaza centrul de gravitatie al Bisericii catolice spre Orient si spre Sudul lumii. Îi ambele deplasari sunt semnalate, la începutul Pontificatului, de câte o calatorie: cea în Mexic pentru Sudul lumii si cea în Polonia pentru Orient.

Pentru un Pontificat care se va exprima cel mai bine în calatorii, vizita în Mexic (25 iunie - 5 februarie 1979), prima iesire în lume, e ca o dimineata de aprilie în care se descopera, toate deodata, semnele primaverii.

Aici se dezvaluie Papa ca improvizator, care îsi construieste mesajul în dialog cu multimea.

Dar înca din avion apare prima si poate cea mai wojtyliana dintre inovatiile pe care le va introduce în comparatie cu modul de a calatori al lui Pavel al VI-lea: interviurile acordate ziaristilor în timpul zborului care-l duce spre tara de vizitat.

O noutate care se va repeta e si hotarârea de a face calatoria, pentru a participa la adunarea episcopala latino-americana de la Puebla, în ciuda parerii Curtii, care se temea de riscurile implicarii figurii papale în conflictele interne ale acelor comunitati catolice. Zece ani mai târziu, Ioan Paul îsi va aminti astfel hotarârea: «Unii membri ai Curtii erau de parerea ca e mai bine sa nu merg, în timp ce mie mi se parea normal ca Papa sa fie prezent la acea întâlnire importanta» (Bibliografie 12).

Deja prima zi a vizitei mexicane dezvaluie noutatea structurala a calatoriilor sale, care vor fi mereu organizate ca «vizite pastorale» facute comunitatilor întregi, si nu vizite simbolice facute unor continente sau institutii, asa cum facea Papa Montini.

Si în sfârsit aici, în Mexic, îl vedem pe Papa reactionând la situatia pe care o gaseste si întrecându-se pe sine în dialogul virtuos cu episcopatul local, precum si în multe alte (si mai bune) manifestari.

Nu are rost sa reevocam triumful de masa al acestei calatorii, care a intrat în legenda. Pentru a ajunge în orasul Mexico, între aeroport si catedrala, se estimeaza ca ar fi fost aclamat de cinci milioane de oameni. Tot atâtia l-ar fi însotit în pelerinajul de a doua zi la «Morenita» (Fecioara bruna, adica indiana) din Guadalupe. Punctul culminant ar fi fost atins în deplasarea din capitala la Puebla: opt sau zece milioane ar fi fost locuitorii din toata valea Mexicului, însirati pe 133 de kilometri. Si înca doua milioane la Guadalajara si peste un milion la Monterrey. E vorba de cifre umflate de entuziasm. Potrivit unul calcul mai linistit, ar fi fost vorba de cincisprezece milioane de mexicani care au iesit din casa pentru a-l vedea pe Papa: un sfert din populatia tarii.

Îl intereseaza mai putin pe biograf sa reconstituie impactul fecund dintre furtuna wojtyliana si oficialitatea masona si anticlericala a Mexicului de atunci, unde Papa n-ar fi putut nici macar sa patrunda în calitate de «ministru al cultului», unde n-ar fi putut sa binecuvânteze în piete si asa mai departe: în schimb, Ioan Paul nu doar împarte toate binecuvântarile pe care le vrea, dar chiar legitimeaza exproprierile facute în folosul reformei agrare, revendica drepturile indigenilor si deplina libertate sindicala. Efectul va fi clar atunci când Papa se va întoarce în Mexic unsprezece ani mai târziu: vor exista relatii diplomatice cu Vaticanul si va parea ca a trecut un secol.

Aici lasam deoparte orice alt aspect si privim calatoria în Mexic ca momentul în care Ioan Paul îsi afirma pentru prima data optiunea în favoarea lumii a treia, pe care o va consolida apoi de-a lungul întregului sau Pontificat. Iar locul acestei optiuni e Oaxaca mai degraba decât Puebla.

La Puebla, în 28 ianuarie 1979, deschizând adunarea Celam, Ioan Paul îsi afirma cu hotarâre optiunea pentru lumea a treia: «Biserica vrea sa-si mentina libertatea fata de sistemele opuse, astfel încât sa opteze numai în favoarea omului» si sa poata evita ca «tarile puternice sa-si foloseasca puterea în detrimentul celor mai sarace». Dar mesajul de la Puebla este gresit interpretat în lume, deoarece afirmarea acelei optiuni a lui Ioan Paul este însotita de un apel în favoarea curentului radical al «teologiei eliberarii» care prevaleaza - în mass-media - asupra optiunii în favoarea tarilor în curs de dezvoltare, pe care Papa o întelege ca o optiune în favoarea saracilor. Abia în ziua urmatoare, la Oaxaca, în contactul cu populatia mexicana, optiunea în favoarea saracilor si a lumii a treia se va dovedi evidenta, atât în cuvintele Papei cât si în receptarea mass-media.

Oaxaca e etapa cea mai reusita a calatoriei, cea în care Papa îi întâlneste pe «fratii indios si campesinos» si le spune cuvinte venite din inima si care constituie clauza aliantei cu saracii care va marca întregul Pontificat. Reusita aceste etape se datoreaza la doi factori: contactul direct cu populatia, care îl emotioneaza pâna la strigat pe Ioan Paul, si descrierea situatiei din partea episcopatului local, din regiunea mexicana a Pacificului de Sud, care se concentreaza tocmai asupra tragediei din Oaxaca.

Într-un document aprobat cu un an înainte de vizita Papei si trimis la Roma împreuna cu dosarul doveditor, cei noua episcopi din regiune acuza guvernul si pe latifundiari de exproprieri abuzive de pamânt, de organizarea unor bande armate «care seamana teroarea si moartea în zona», de spolierea culturala si de instrumentalizarea religiozitatii populare în scopul stapânirii: «Aceasta e situatia în care traiesc indigenii si campesinos. Astfel am înteles-o atunci când ne-am îndreptat spre ei cu sinceritate evanghelica.»

Îndata ce soseste Papa, acei episcopi îi prezinta salutul - deja scris - pe care un indio va trebui sa îl rosteasca în fata lui a doua zi: «Tu ai spus ca noi, saracii din America latina, suntem speranta Bisericii. Priveste acum felul în care traieste aceasta speranta.»

ÎImpresionat de acea lectura, Ioan Paul vegheaza îndelung noaptea pentru a rescrie textul ocazional care îi fusese pregatit si a doua zi îsi da frâu liber inimii: vede în acei campesinos si indios care îl asculta pe toti saracii din lume, îsi aminteste de Pavel al VI-lea care le-a luat partea în timpul vizitei din Columbia (1968) si continua astfel:

«Împreuna cu el vreau sa repet, si daca ar fi posibil cu un accent chiar mai puternic în voce, faptul ca actualul Papa vrea sa fie solidar cu cauza voastra, care e de fapt cauza poporului umil, a lumii sarace. Papa este de partea acestor mase populare, aproape totdeauna parasite la un nivel de viata nedemn si uneori tratate si exploatate cu asprime. Însusindu-mi pozitia predecesorilor mei Ioan al XXIII-lea si Pavel al VI-lea, si împreuna cu cea a Conciliului Vatican II, în fata unei situatii care continua sa fie alarmanta, fara o ampla îmbunatatire, ba chiar uneori înrautatindu-se, Papa vrea sa fie vocea voastra, vocea celor ce nu pot vorbi, sau care sunt constrânsi la tacere, pentru a fi constiinta constiintelor si îndemn la actiune, pentru a recupera timpul pierdut care adesea e timpul suferintelor si al sperantelor neîmplinite (...). Iar acum voua, responsabili ai popoarelor, clase puternice care în acelasi timp aveti pamânturi întelenite care ascund pâinea ce le lipseste atâtor familii, constiinta umana, constiinta popoarelor, strigatul celui abandonat, mai ales vocea lui Dumnezeu, vocea Bisericii, va repeta împreuna cu mine: nu e corect, nu e uman, nu e crestinesc sa continue anumite situatii care sunt în mod evident injuste!» (Oaxaca, 30 ianuarie 1979).

Optiunea pentru lumea a treia îi fusese propusa Bisericii de catre Ioan al XXIII-lea în Pacem in terris (1963) si fusese organic elaborata de Pavel al VI-lea în Populorum progressio (1967). Ioan Paul o confirma în acest discurs de la Oaxaca si în zeci de alte asemanatoare luari de pozitie la fata locului, pâna la textul sau cel mai important în materie care este enciclica Sollicitudo (1988).

Ioan Paul continua în toate gesturile sale optiunile predecesorilor al caror nume îl poarta, care constau în mod esential în solicitarea unei noi ordini economice internationale, care sa scoata dezvoltarea popoarelor sarace de sub arbitrajul unei piete între parteneri inegali, destinate sa accentueze distantele în loc de a le reduce. Solicitarea unui pact de siguranta alimentara cu «forta juridica» (1985 si 1996), documentul privind datoria internationala (1987) si cel dedicat persoanelor fara adapost (1988), propunerile privind «reducerea sau chiar eliminarea» datoriilor tarilor sarace (1994), documentul din aprilie 1998 despre folosirea pamânturilor... sunt câteva aplicatii ale acestei optiuni.

Enciclica Sollicitudo - care va crea neplacere în America si va fi laudata în mod polemic la Moscova, pentru afirmatia ca Biserica «vrea sa ramâna alaturi de multimile sarace» si de aceea «adopta o atitudine critica atât fata de capitalismul liberalist cât si fata de colectivismul marxist» - adauga la astfel de elemente un apel ecumenic si interconfesional pentru salvarea popoarelor sarace, care trebuie eliberate de sub dominatia idolatrica a celor doua imperialisme antagonice. Despre idolatria banului si a puterii, din care se inspira cele doua imperialisme, enciclica va vorbi în paragraful 37 si credem ca este un mesaj decisiv pentru a plasa Pontificatul în raport cu marile puteri. În Bolivia, în mai 1988, Ioan Paul va arata «mizeria inumana» a lumii a treia ca «rezultat al acestei idolatrii ideologice si practice», care constituie comportamentul celor doua sisteme mondiale. La Viena, în 20 iunie 1998, va invita tarile «pline de bunastare» sa «acopere groapa inumana» care le desparte de tarile sarace si va indica o astfel de misiune ca fiind decisiva pentru coerenta «noii Europe» cu «radacina» sa crestina.

Termenul «idolatrie» - cuvântul cel mai greu pe care un cititor al Bibliei îl poate pronunta - indica în mod clar faptul ca prima preocupare a lui Wojtyla în problema lumii a treia e de natura religioasa. «Ramâneti credinciosi culturii voastre bogate în religiozitate», repeta în fiecare etapa a calatoriilor sale în Africa, în Asia si în America Latina.

Dar tiermondismul lui Wojtyla cuprinde - asemeni invectivelor profetului Isaia - si «urlete din toti bojocii», asemanatoare celor unei «femei care naste».

«În lumina cuvintelor lui Isus, acest Sud sarac va judeca Nordul bogat!», striga în microfon la Edmonton (Canada), la 17 septembrie 1984.

«Simt mereu tragedia popoarelor subjugate», îi spune lui Alice Springs (Australia), la 29 noiembrie 1986, emotionat de conditia aborigenilor.

«Pâna când omul va trebui sa suporte - si vor trebui s-o suporte oamenii din lumea a treia - primatul proceselor economice asupra inviolabilelor drepturi ale omului?», întreaba la Ciudad Guayana (Venezuela), la 29 ianuarie 1985.

«La fel ca în precedentele mele calatorii în diverse tari latino-americane, vreau sa fac si aici prezenta vocea lui Isus, în bordeie si în orasele mizeriei», spune la Guayaquil (Ecuador), la 1 februarie 1985.

«Îi multumesc acestui popor care stie sa se roage, stie sa plânga, stie sa cânte si stie sa si danseze!», exclama la Santa Cruz (Bolivia), la 14 mai 1988. Si acelui popor minunat îi marturiseste: «Iubesc mult aceasta lume, dar mai ales acest continent». Improvizând, încearca sa-i explice poporului enciclica Sollicitudo, care «nu vorbeste numai despre Est si Vest, dar vorbeste mai ales despre Lumea a treia, despre majoritatea lumii, de azi si din viitor».

«Papa se simte aliatul Africii si al celorlalte tari din Lumea a treia: trebuie sa le prezentam popoarelor bogate nevoile celor sarace si sa insistam pentru solutii concrete, globale!»: astfel le vorbeste ziaristilor în timpul zborului Roma-Isola del Sale (Capul Verde), la 25 ianuarie 1990.

«În numele justitiei, episcopul Romei, urmasul lui Petru, îi implora pe fratii sai întru omenie sa nu-i dispretuiasca pe înfometatii de pe acest continent!», proclama în aceeasi calatorie, la Ouagadougou (Burkina Faso), la 30 ianuarie 1990.

În sfârsit, o marturisire despre învatatura care îi poate veni Bisericii dinspre lumea celor saraci: «Vad ca acesti saraci au înteles în felul lor, în mod exceptional, mesajul evanghelic. Si acest mesaj a fost acceptat de ei, desi n-a fost acceptata cultura europeana. Au facut o distinctie între cele doua. sunt lucruri care trebuie regândite pentru ca Evanghelia e totdeauna Evanghelia saracilor, prima binecuvântare e aceea a saracilor» (zborul Roma-Santo Domingo, 10 octombrie 1992).

Alegerea lumii a treia de catre Ioan Paul a fost oare înteleasa? Credem ca da, atât din partea oponentilor cât si a sustinatorilor. Dintre posibilele marturii, amintim aici cinci.

«Anumite atitudini tiermondiste si antioccidentale ale Papei Wojtyla nu ne sunt pe plac», a scris cel mai mare ziarist italian, Indro Montanelli, care se defineste ca un liberal si care a laudat întotdeauna actiunea anticomunista a lui Ioan Paul (Il Giornale, 10 ianuarie 1984). Dar un alt nume de vârf al ziaristicii laice italiene, Eugenio Scalfari, apreciaza efortul Papei de «a oferi maselor populare din lumea a treia, atât de diferite fata de traditia eurocentrica, puncte de sprijin si imagini mai potrivite pentru culturile lor» (interviu în L'osservatore romano, 15 martie 1986).

Conferinta tarilor nealiniate, reunita la New Delhi, voteaza în unanimitate la 10 martie 1983 o motiune de sprijin pentru calatoria Papei în America centrala (care se încheia tocmai în acea zi), indicata ca «un fapt pozitiv» pentru dezvoltarea popoarelor si independenta lor culturala si politica.

«Vizitele Papei în Mexic, apoi în Brazilia si recent în America Centrala au fost surprize minunate», a spus episcopul brazilian Helder Camara (Avvenire, 29 octombrie 1983).

În sfârsit, cardinalul James Sin, arhiepiscop de Manila, care va fi protagonistul unei adevarate insurectii populare împotriva dictatorului filipinez Marcos: «Daca Papa n-ar fi venit, noi am avea mai putin curaj de a vorbi» (Famiglia cristiana, 10 octombrie 1983, p. 80).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?ip2=9
Vă rugăm să respectați drepturile de autor