www.profamilia.ro /sfinti.asp?ip2=8
 
 SFIN?II 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârsitului de mileniu

Luigi Accattoli

7. «NU VA FIE FRICA, DESCHIDETI-I USILE LUI ISUS!»

Înca palpitând în urma alegerii, Ioan Paul se grabeste sa linisteasca lumea în legatura cu intentiile sale. Abia i-a spus multimii ca i-a fost «frica» sa primeasca acea «numire» si iata-l - sase zile mai târziu - strigând, din aceeasi piata: «Nu va fie frica: deschideti-i, deschideti-i larg usile lui Isus!».

Acesta e Papa Wojtyla! Un om care resimte drama lumii, riscul misiunii, reactia sigura a sistemului sovietic, posibila ostilitate a multimii romane si vorbeste despre toate acestea la persoana întâi: «Mie mi-a fost frica». Si totodata un om care resimte în altii reflectarea fricii sale, combinata în sufletul multora cu o alta, mai adânca si mai veche, fata de Papalitate si fata de Biserica. Ar vrea sa-i elibereze pe ceilalti de frica: de cea de care nu s-a eliberat complet pe sine însusi si mai ales de cea care împinge lumea sa se îndoiasca de «puterea lui Isus».

Este duminica de 22 octombrie 1978. În piata Sfântul Petru, Ioan Paul celebreaza liturghia care îi inaugureaza Pontificatul si îsi exprima intentia centrala, în directia misionarismului în lume. Un misionarism care pretinde o proiectie planetara, prin depasirea oricarei limite ideologice sau geopolitice.

A spus-o deja în primul mesaj radiodifuzat, a doua zi dupa alegere, ca el considera Conciliul Vatican II «o piatra de hotar în istoria bimilenara a Bisericii» si ca are intentia de a pune la bazele Pontificatului «un angajament solemn de a oferi o solemna transpunere a sa în viata». În mod deosebit a subliniat necesitatea de dezvoltare a conducerii colegiale a Bisericii: «Colegialitate înseamna, desigur, si o adecvata dezvoltare a unor organisme în parte noi, în parte înnoite». În sfârsit, a indicat «cauza ecumenica» printre prioritatile sale. Era o schita de program ad intra, adresat adica «fiilor Sfintei Biserici».

Dar acum, din pragul Bazilicii Sfântul Petru, noul Papa i se adreseaza lumii întregi si îsi enunta programul ad extra, cel care mai ales e destinat unui Pontificat misionar mai degraba decât unuia de guvernare, dupa cum se vor adeveri cuvintele lui Ioan Paul:

«Frati si surori! Nu va fie frica sa-l primiti pe Isus si sa acceptati puterea lui!

Ajutati-l pe Papa si pe toti cei ce vor sa-i slujeasca lui Isus si, cu ajutorul puterii lui Isus, sa-i slujeasca omului si întregii omeniri!

Nu va fie frica! Deschideti-i, deschideti-i larg usile lui Isus!

În fata puterii sale mântuitoare deschideti granitele statelor, sistemele economice, la fel ca si cele politice, vastele câmpii ale culturii, ale civilizatiei, ale dezvoltarii. Nu va fie frica! Isus stie ce e înauntrul omului. Doar el o stie!».

La douazeci de ani de la programele anuntate de noul Papa, putem spune ca dezvoltarea conducerii colegiale nu s-a realizat - cel putin nu în sensul în care a înteles-o majoritatea comentatorilor -, dar proclamatia ad extra a avut o deplina transpunere în viata. Întregul Pontificat, de la prima calatorie în patrie si pâna la cea în Cuba din ianuarie 1998, de la ciocnirea cu dictaturile din lumea a treia si pâna la sfidarea adresata Nordului lumii secularizate si antinataliste, a fost o prelungire a acelui apel misionar si mesianic: «Deschideti granitele statelor, sistemele economice...». ai, inclusa în acel apel, putem vedea si o predica adresata tinerilor si femeilor, inclusiv opera ecumenica si interconfesionala.

Chiar si în gesturi si stil, Pontificatul va ramâne fidel acelei zile: la sfârsitul slujbei, Ioan Paul a coborât din pragul bazilicii spre multime, pentru a-i mângâia pe bolnavi si pe copii, pentru a-i saluta pe toti înaltând crucea ca pe un trofeu. Un gest mai mult de sportiv decât de Papa, de om care intuieste ecoul noului pas facut spre inimile cele mai îndepartate si care va înnoi din temelii iconografia si gestualitatea pontificala (vezi capitolul 19). În acea coborâre spre oameni se afla concentrata întreaga iesire «spre lume».

Acelasi Ioan Paul a declarat odata ca e constient de dimensiunea neasteptata pe care au dobândit-o, cu anii, acele cuvinte rostite în deschiderea Pontificatului: «Atunci când la 22 octombrie 1978 am pronuntat în piata Sfântul Petru cuvintele Nu va fie frica!, nu puteam sa-mi dau seama pe deplin cât de departe ma vor duce pe mine si întreaga Biserica» (Bibliografie 14, p. 241).

Ca motto si ca program al Pontificatului, acele cuvinte si-au gasit îndata o dezvoltare în enciclica Redemptor hominis (martie 1979), care ar fi vrut sa-l arate pe Isus ca un centru al tuturor preocuparilor si al misionarismului noului Papa. Reactia mass-media si a cancelariilor a fost atrasa de tonul de sfidare la adresa «puterilor lumesti», care exista într-adevar, dar care era doar o consecinta a acelei flacari centrale. Azi putem recupera enciclica într-o lectura mai respectuoasa fata de sensurile sale originare.

în centrul tuturor e Isus. Am vazut ca în Capela Sixtina, atunci când a acceptat alegerea, cardinalul Wojtyla spusese în mod surprinzator: «Supunându-ma credintei în Isus Cristos, Domnul meu». Iesind în balconul din Bazilica, doua ore mai târziu, primele sale cuvinte fusesera: «Laudat fie Isus Cristos». Apoi venise apelul «Deschideti-i, deschideti-i larg usile lui Isus!». Si iata-ne acum la prima enciclica începând astfel: «Mântuitorul omului, Isus Cristos, se afla în centrul cosmosului si al istoriei».

Extraordinara concentratie si unitate a acestui Pontificat! Ioan Paul vorbeste - înca din prima pagina a primei enciclice - de Marele Jubileu al anului Doua mii «care deja e foarte aproape». Jubileul - adica sarbatorirea actualitatii lui Isus, la doua mii de ani de la nastere - se afla la începutul si va sta la sfârsitul Pontificatului: îl va rezuma, chiar daca nu-l va încheia.

Enciclica programatica porneste deci de la Isus si i se adreseaza imediat omului: deoarece «Isus mântuitorul i-l înfatiseaza în întregime pe om omului însusi». Si deci «Isus Cristos e calea principala a Bisericii. El însusi e calea noastra spre casa Tatalui si e de asemenea calea spre fiecare om. Pe aceasta cale care duce de la Isus la om, Biserica nu poate fi oprita de nimeni.» Si înca: «Acest om e prima cale pe care Biserica trebuie s-o parcurga pentru îndeplinirea misiunii sale: el e prima si cea mai importanta cale a Bisericii».

De aici, din acest centru si din acest foc, provine tot restul. Care e deja clar în enciclica: avertismentul împotriva «ateismului programat, organizat si structurat într-un sistem politic», adica împotriva comunismului; dar si acela, tot atât de clar, împotriva «civilizatiei consumistice», care în egala masura l-a uitat pe Dumnezeu; si denuntarea «uriaselor investitii pentru armament» din partea ambelor sisteme care împarteau si conduceau lumea.

Apelul de a renunta la frica si de a-i deschide usile lui Isus va reveni de nenumarate ori în mesajele Pontificatului. Nu va fie frica! se va intitula un volum de conversatii cu André Frossard (1983, Bibliografie 10). Si aceleasi cuvinte vor servi ca motto pe coperta celuilalt volum-interviu cu Vittorio Messori, Sa depasim pragul sperantei (1994, Bibliografie 14), din care un capitol se numeste «Pentru a nu-ti fi frica». În jurul apelului de a-ti învinge teama de sine, de aproapele tau, de omenire si de viitor se concentreaza mesajul de la adunarea O.N.U., rostit de Ioan Paul la Palatul de sticla în data de 5 octombrie 1985.

Chemarea din 1978 de a-i deschide usile lui Isus a fost înteleasa mai ales ca o sfidare la adresa regimurilor atee comuniste. Si ca atare o va repeta la 25 ianuarie 1998 în Cuba. Dar sensul urmarit de Papa era mai vast, dovada stând faptul ca va repeta neschimbata acea chemare catre popoarele europene chiar si dupa ce toate regimurile comuniste de pe continent si-au gasit sfârsitul: «La începutul Pontificatului i-am invitat pe credinciosii reuniti la Roma în piata Sfântul Petru sa-i deschida usile lui Isus. Astazi îmi repet apelul catre batrânul continent: Europa, deschide usile tale lui Isus!» (Viena, 20 iunie 1998).

În aceeasi zi va pronunta motto-ul poate cel mai dramatic al Pontificatului, cu vocea mult slabita dupa douazeci de ani, dar cu aceeasi înflacarare si mereu adresându-se unui auditoriu fara granite: «Multe lucruri ni se pot lua noua, crestinilor. Dar crucea ca semn de mântuire n-o vom lasa din mâini. Nu vom permite ca ea sa fie exclusa din viata publica!» Acest motto e ca o o proiectie în oglinda a primului: «nu va fie frica» voia sa asigure lumea ca Biserica nu are proiecte de imixtiune, «crucea n-o vom lasa din mâini» avertizeaza sa se tina seama de vocatia crestina a martirajului.

În chemarea la deschiderea sistemelor economice si politice exista implicit si neutralitatea fata de ele, pe care Ioan Paul o formuleaza astfel în 28 ianuarie 1979 la Puebla: «Biserica vrea sa se mentina libera în fata sistemelor opuse, pentru a opta doar în favoarea omului».

În acea chemare se afirma de asemenea, în mod concentrat, imposibilitatea Bisericii de «a se supune puterilor lumesti», dupa cum o afirmase, mai demult, cardinalul Karol Wojtyla. Iar într-o situatie precisa, când i se va spune ca nu poate merge în Marea Britanie datorita razboiului în care aceasta tara este angrenata împotriva Argentinei, astfel le va raspunde ziaristilor, revoltându-se: «Nimeni nu-i poate spune Papei: nu poti veni!» (Sala Concistoriului, mai 1982).

«Deschideti usile» mai înseamna ca Ioan Paul întelege sa mearga oriunde ca misionar în lume, pentru ca «Inima Papei are o geografie vasta cât toata omenirea!» (Montevideo, 7 mai 1988).

Dar a merge în tari aflate în razboi, a traversa granite contestate, a vorbi limbi interzise nu înseamna oare a te expune unor manipulari politice? Ioan Paul îi roaga pe toti sa-i elibereze calea pentru misiunea sa religioasa, deoarece pe el nu-l intereseaza nici o lupta pentru putere: «Sa lasam politica pentru oamenii politici si sa-l lasam pe Papa sa-si îndeplineasca misiunea religioasa» (Zborul Roma-Seul, 6 octombrie 1989).

Acelasi gând, clar ca lumina zilei, i-l va spune primatului din Filipine, într-un moment în care acel om îl înfrunta pe dictatorul Marcos si deci risca sa încarneze o putere, fie chiar si aceea a opozitiei: «Biserica nu trebuie sa aiba putere!» (catre cardinalul filipinez Jaime Sin, 6 martie 1986).

Invitatia de a renunta la frica Ioan Paul si-o adreseaza chiar si siesi, mai ales atunci când trebuie sa înfrunte interlocutori neîncrezatori, ba chiar ostili. Iar aceasta i s-a întâmplat mai ales în Italia si în Occident: «Torino, în numele sfântului Giovanni Bosco, converteste-te! Trebuie sa ti-o spun. Si nu am nici un complex sa spun aceasta si în alte împrejurari» (Torino, 3 septembrie 1988). Cu acea ocazie, episcopilor din Piemonte le-a dat urmatoarea explicatie: «Aceste gânduri m-au cuprins astazi dimineata. Am spus: Doamne, lasa-ma putin, o voi spune în mod elegant, la momentul potrivit, pentru a nu-i jigni pe cei ce ma gazduiesc!».

El nu e omul care sa umble la întâmplare. Chiar si pentru el însusi o repeta cu fiecare ocazie: «Trebuie sa fii îndraznet, niciodata sa nu te încovoiezi!» (la adunarea Congregatiei pentru cler, 22 octombrie 1993). Pare un motto militar si Ioan Paul îl foloseste tocmai pentru a formula o indicatie strategica fata de obligatiile misionare, în timp ce numarul de preoti se diminueaza. Alteori, în gluma, foloseste limbajul miscarilor politice pentru a se încuraja în fata bolii: «Fiti tari, nu va lasati!», îi spune multimii aratându-se pentru prima oara la fereastra Policlinicii Gemelli, la 13 octombrie 1996, la cinci zile dupa operatia de apendicita.

Desigur, nu ezita sa înfrunte, în numele omului, orice interlocutor. «Aici trebuie sa se schimbe ceva!» striga la Port-au-Prince (Haiti), în 9 martie 1983: aluzia se face la o dictatura militara - a lui Duvalier - care înfometeaza poporul.

Contestarea este primita cu seninatate, dupa cum reiese din acest dialog în avion:

« - Sfintia Voastra, mergeti în Olanda: si daca veti fi contestat?

- Multi altii au fost contestati înaintea mea. Si Sfântul Pavel, si Isus Cristos» (zborul Roma - Den Bosch, Olanda, 11 mai 1985).

«Ar fi vai si amar daca Pontiful Romei s-ar speria de critici si de neîntelegeri!», va explica într-o cateheza (Sala de audiente, 10 martie 1993).

Iar când trebuie sa strige, striga! O va face în Nicaragua, în Polonia, în Sicilia si chiar în piata Sfântul Petru, întorcându-se împotriva O.N.U. si a politicii sale antinataliste (vezi capitolul 35). Iar apoi eventual îsi cere iertare: «Asa trebuie sa fiu. Chiar daca Papa are o fire mai degraba moale, nu severa, trebuie sa fie rigid când e vorba de principii» (6 martie 1994).

Încheiem aceasta panorama a sfidarilor lui Ioan Paul împotriva puterilor pamântene cu doua reflectii autobiografice. Prima o improvizeaza în timpul unei întâlniri cu tinerii la Roma, la jumatatea anilor 90, si e aproape un bilant al ofensivei sale în lume împotriva oricarui zid care ar vrea s-o desparta: «Spune cântecul polonez: trebuie sa mergi în lumea larga. Era un vis. Cum sa ajungi la aceasta lume daca totul e închis, daca sunt comunistii, daca e cortina de fier? în schimb Domnul Dumnezeu, cu Maica sa, ne-a adus aici la Roma si apoi din Roma în lumea larga» (Sala de audiente, 7 aprilie 1995).

A doua dateaza din primele luni de pontificat si ne arata un Ioan Paul care înca nu stie daca si cât va calatori si poate ca se teme sa nu fi trecut dintr-o închisoare în alta: «Marturisesc ca mi-ar placea sa calatoresc, sa merg peste tot. Si în schimb sunt obligat, spre deosebire de felul cum procedam mai demult, sa stau într-un loc definitiv cum e Roma, pentru a îndeplini, ca urmas al lui Petru, lunga si dificila misiune evanghelica» (Bibliografie 6, p. 27). Dar el va gasi repede o solutie si va face din acel loc «definitiv» care e Roma doar baza Pontificatului sau itinerant.

Sunt frumoase aceste marturii ale Papei calator: în misionarea lumilor, dincolo de orice cortina si prizonierat geopolitic, el gaseste si împlinirea dorintei sale de a merge în lumea larga.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?ip2=8
Vă rugăm să respectați drepturile de autor