www.profamilia.ro /sfinti.asp?ip2=7
 
 SFIN?II 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârsitului de mileniu

Luigi Accattoli

6. «MIE MI-A FOST FRICA SA PRIMESC ACEASTA NUMIRE»

Chiar si «oficiul petrin» - cum numesc teologii misiunea Papei - a dobândit în epoca noastra dimensiunea riscului. Noi am aflat-o cu ocazia atentatului. Karol Wojtyla a stiut-o imediat, la alegerea sa. Îndrazneala, imprudenta, pâna la urma riscul alegerii constau pe de-a-ntregul în acea «origine dintr-o tara îndepartata» care l-a facut îndata sa spuna: «Mie mi-a fost frica sa primesc aceasta numire».

Iata-l aparând în balconul Bazilicii, având înca pe chip semnele luptei în care a învins frica de a fi Papa: uimirea fata de orientarea cardinalilor pe loc favorabili fata de un polonez, presentimentul sfidarii comunismului pe care alegerea sa o va implica, încurajarea din partea primatului Wyszynski sa accepte, datoria de a-i da ascultare în numele Patriei, presentimentul încurajarii si al riscurilor pe care acea acceptare le va implica pentru fiecare polonez.

Nu era - în cazul lui Ioan Paul - teama Papilor venetieni, Sarto si Luciani, fata de o misiune considerata superioara în comparatie cu propriile puteri, sau nu numai aceasta: el se temea de scoaterea Pontificatului roman din seria Papilor italieni, se temea de Est, putin se temea si de locuitorii Romei. Nelinistea pentru reactia romanilor îl determina sa le adreseze imediat un salut din balcon, improvizând un discurs în italiana, împotriva obiceiului care îi recomanda noului Papa doar o binecuvântare în latina. El se teme ca nici latina si nici binecuvântarea nu-l vor ajuta sa depaseasca distanta dintre balcon si multime.

Acea neliniste îl împinge sa revina asupra subiectului de zeci de ori în prima luna dupa alegere, aproape necrezând ca originea sa poloneza nu reprezinta o problema pentru romani. Va ajunge chiar sa-i scrie în legatura cu aceasta o scrisoare sefului guvernului italian, ca pentru a linisti natiunea. Si va continua sa mediteze asupra subiectului de-a lungul întregului Pontificat, facând aluzii la el în interviuri si în discutiile confidentiale. Iata micul discurs din balcon:

«Laudat fie Isus Cristos. Frati si surori dragi, suntem cu totii înca îndurerati dupa moartea prea iubitului nostru Papa Ioan Paul I. Si iata ca Stralucitii Cardinali au chemat un nou episcop la Roma. L-au chemat dintr-o tara îndepartata... Îndepartata..., dar la fel de apropiata de comuniunea în credinta si în traditia crestina. Mie mi-a fost frica sa primesc aceasta numire, dar am facut-o în spiritul supunerii în fata Domnului Nostru Isus Cristos si în încrederea totala fata de maica sa, prea Sfânta Fecioara.

Nu stiu daca pot sa ma fac înteles în limba voastra... În limba noastra italiana. Daca gresesc, ma corecta-veti. Si astfel ma prezint în fata voastra a tuturor, pentru a marturisi credinta noastra comuna, speranta noastra, încrederea noastra în Maica lui Isus si a Bisericii, dar si pentru a porni din nou pe acest drum al istoriei si al Bisericii, cu ajutorul lui Dumnezeu si al oamenilor».

În dupa-amiaza si seara acelui 16 octombrie, totul parea usor. Romanii s-au dovedit incredibil de pregatiti sa-l sarbatoreasca pe strain, încurajati de figura sa puternica si de vocea calda. Deja îl aplaudasera de mai multe ori înainte de a fi fost definitiv cuceriti de frumoasa greseala de limba «ma corecta-veti», tipica pentru un strain care studiase mai mult latina decât italiana.

Pe moment totul pare usor, dar în suflet nelinistea n-a disparut. Doua zile mai târziu vorbeste astfel despre acest lucru în colegiul cardinalilor: «Frati venerabili, a fost un act de încredere si în acelasi timp de mare curaj ca ati vrut sa chemati ca episcop de Roma pe un neitalian. Nu putem spune nimic mai mult, ci doar sa ne înclinam capul în fata unei asemenea hotarâri a Sfântului Colegiu» (18 octombrie).

În cuvintele «încredere» si «curaj» se reflecta sensul pe care Ioan Paul îl da alegerii sale: Colegiul cardinalilor a avut curajul de a alege un neitalian si pentru ca a avut încredere în persoana aleasa si în primirea pe care i-o vor face locuitorii Romei. Ca acest lucru exprima o teama a sa, în speranta de a nu dezamagi, probabil ca i s-a parut evident: «nu exista speranta fara teama si nu exista teama fara speranta», spune Teresa în drama de tinerete a lui Karol Wojtyla, Pravalia bijutierului (Bibliografie 33, p. 65).

Cu aceeasi sobrietate, în timpul predicii de inaugurare a misiunii sale pontificale, exclama: «Pe tronul lui Petru la Roma urca azi un episcop care nu e roman. Un episcop care e fiul Poloniei. Dar din acest moment devine si el roman. Da, roman!» (22 octombrie).

Decizia de a deveni roman va deveni un motto al Pontificatului. O regasim într-un document cu totul neobisnuit: o scrisoare catre presedintele Consiliului de ministri italian, Giulio Andreotti, scrisa în acele zile ale debutului pontifical si o vom regasi în salutul adresat multimii în piata Capitoliului, în timpul vizitei pe care o va face la Consiliul orasenesc al Romei în 1998, atunci când se va simti «roman» de douazeci de ani!

Scrisoarea catre seful guvernului italian - probabil sugerata de speculatiile din presa cu privire la implicatiile nationalitatii noului Papa în raporturile dintre Sfântul Scaun si Italia - nu a fost data publicitatii si o cunoastem doar pentru ca Andreotti a reprodus-o partial în volumul Jurnale 1976-1979 (Bibliografie 41b) la data de 4 noiembrie 1978:

«Primesc o foarte frumoasa scrisoare de la Papa. Porneste de la credinta poporului polonez care a trait în cea mai strânsa legatura si în cea mai profunda comuniune cu Roma si cu tot ceea ce reprezinta acest oras pentru întregul lumii pentru a spune ca acel Papa care a venit de departe are simtaminte profund romane si e doritor de a sluji în cel mai bun mod cu putinta prea iubitul popor al Romei si, pornind de la Roma, pe al întregii Italii, fapt care constituie în mod deosebit una din datoriile urmasului lui Petru».

Si iata ca, într-unul din primele saluturi duminicale de la fereastra, se destainuie povestind teama pe care o avusese când a acceptat alegerea sa: «în cadrul Conclavului, dupa alegere, ma gândeam: ce le voi spune romanilor când ma voi prezenta în fata lor ca episcopul lor, provenind dintr-o tara îndepartata, din Polonia? Mi-a venit atunci în minte imaginea Sfântului Petru. Si m-am gândit asa: cu aproape doua mii de ani în urma si stramosii vostri au acceptat un nou venit; acum deci si voi veti întâmpina pe un altul, îl veti întâmpina si pe Ioan Paul al II-lea, asa cum l-ati întâmpinat odinioara pe Petru din Galilea. Poate ca nu e placut sa ne întoarcem la acest subiect, acum când succesiunea evenimentelor a confirmat cu câta cordialitate, dupa atâtea secole, ati primit un Papa neitalian. Doresc prin urmare sa-i multumesc înainte de toate Domnului Dumnezeu, iar apoi si voua pentru generozitatea pe care mi-ati dovedit-o atunci si acum. Si mai ales azi vreau în mod cu totul deosebit sa fiu la înaltimea primirii pe care mi-ati facut-o» (5 noiembrie). Mai devreme, în cadrul aceluiasi salut, le multumeste din nou «oamenilor care m-au primit cu atâta bunavointa».

Stupoarea fata de «cordialitatea», «generozitatea», «bunavointa» romanilor e destinata sa dureze, cu toate ca «succesiunea evenimentelor» - adica primele contacte cu multimea si orasul - i-au oferit garantia autenticitatii acelor sentimente.

Primele iesiri printre romani au stârnit într-adevar un entuziasm incredibil si de-a dreptul periculos pentru securitatea Papei. Mai ales chiar prima iesire, în ziua de dupa alegere, pentru a merge la Policlinica Gemelli spre a-l vizita pe prietenul episcop polonez Andrej Deskur. Saluta astfel lumea, în mica piata din fata spitalului: «Le multumesc celor care aseara m-au primit... si mi-au dovedit multa afectiune si în aceasta dupa-amiaza... Vreau sa le multumesc si celor care m-au condus aici si chiar m-au salvat, fiindca datorita marelui entuziasm manifestat se putea întâmpla ca Papa sa ramâna imediat în acest spital pentru a primi îngrijiri!» (17 octombrie).

Acelasi lucru se întâmplase în dupa-masa de duminica 29 octombrie la Mentorella, un sanctuar dedicat Mariei si aflat în îngrijirea unor calugari polonezi pe muntele Guadagnolo, în provincia Roma, unde mersese înainte de Conclav si unde a vrut sa revina imediat dupa aceea: are nevoie de douazeci de minute pentru a strabate câteva zeci de metri, printre oamenii simpli care vor sa-l vada si sa-l atinga. «Splendidele greseli de limba italiana» (cum le numeste poetul Elio Filippo Accrocca: Bibliografie 48b, p. 112) care apar în cuvintele improvizate îi atrag simpatia lumii.

El continua deci - în acel «Angelus» din 5 noiembrie - sa caute argumentele (comparatia cu Petru venit din Galilea, vechile legaturi ale polonezilor cu Roma) care ar trebui sa ajute ospitalitatea romanilor, dar îsi da seama ca deja nu-si mai au rostul, ca a fost deja primit! Exulta pentru aceasta constatare: vede o fericita corespondenta între intuitia Colegiului cardinalilor si sentimentul oamenilor.

Si merge în aceeati zi la Assisi, la mormântul lui Francisc ti imediat dupa aceea la biserica romana Santa Maria sopra Minerva, la mormântul Sfintei Ecaterina din Siena, pentru a-i omagia pe «sfintii protectori ai Italiei». La Assisi vorbeste astfel: «întrucât nu sunt nascut pe aceste meleaguri, simt mai mult ca oricând nevoia unei nasteri spirituale aici». Si rugaciunea catre Francisc dobândeste tonul celui care implora o cetatenie spirituala: «Aceasta ti-o cere tie, fiu sfânt al Bisericii, fiu al tinuturilor italiene, Papa Ioan Paul al II-lea, fiul tinuturilor poloneze. Si spera ca nu-l vei refuza, ca îl vei ajuta».

Si rugaciunea catre Sfânta Ecaterina, la Santa Maria sopra Minerva, primeste intonatii emotionante: «Ales de Sfântul Colegiu al cardinalilor ca urmas al Sfântului Petru, cu profunda cutremurare am acceptat aceasta misiune, socotind-o vointa Domnului Nostru Isus Cristos. Atunci când mi-am dat seama ca nu sunt nascut pe aceste pamânturi, ci sunt strain de ele, mi-a venit în minte imaginea Sfântului Petru, si el strain pentru ele» (5 noiembrie).

Interesant acest reflux de sentimente, în batalia pentru a învinge teama alegerii: de parca la început ar fi acceptat, iar apoi si-ar fi dat seama ca nu e italian! Si trebuie sa existe un adevar psihologic aici, în aceasta zvâcnire emotiva: atunci când s-a profilat alegerea a prevalat angajamentul luat fata de Wyszynski de a o accepta, dar imediat dupa aceea probabil ca a revenit teama fata de necunoasterea reactiei romanilor.

De la alegere (16 octombrie) pâna la luarea în posesie a catedralei de la Roma (12 noiembrie) trece aproape o luna. Va fi acelasi Ioan Paul cel care le va explica preotilor din Roma cum a simtit nevoia de a preceda «luarea în posesie» a diocezei de o «perioada de pregatire», din moment ce «circumstantele sunt atât de neobisnuite: succesiunea episcopilor Romei, dupa 455 de ani, numara un Papa care vine de dincolo de granitele Italiei» (9 noiembrie).

Ultima din aceste referinte - cea din San Giovanni in Laterano - e si cea mai patimasa: «Eu, noul episcop al Romei, Ioan Paul al II-lea, polonez de origine, ma opresc în pragul acestui templu si va cer voua sa ma primiti în numele Domnului. Va rog sa ma primiti asa cum i-ati primit, de-a lungul secolelor, pe predecesorii mei. Nu sunt aici prin vointa mea. Dumnezeu m-a ales. În numele Domnului va rog deci: primiti-ma!» (12 noiembrie).

Fericirea întâlnirii lui Ioan Paul cu romanii a fost imediata si a crescut odata cu anii. Daca n-ar fi avut chemarea de a fi misionar în lumea întreaga, Wojtyla ar fi fost cel mai potrivit Papa pentru rolul de episcop al Romei. De mai multe ori si-a exprimat amaraciunea de a nu fi fost destul de aproape de Roma. De exemplu, a doua zi dupa împlinirea a cincisprezece ani de Pontificat, la 17 octombrie 1993, vorbind în parohia romana Preziosissimo Sangue: «Azi nu pot sa nu-mi amintesc prima vizita facuta în parohia San Francesco Saverio, la Garbatella: era în 1978, la începutul lui decembrie (...). Cardinalul vicar spune ca pâna azi am vizitat peste doua sute de parohii, ba chiar 221. Îi multumesc lui Dumnezeu pentru aceste calatorii, pentru numeroasele vizite, pentru multele întâlniri (...). Asa, chiar si printr-o scurta vizita, pot fi - macar pentru putin timp - episcopul Romei. Cardinalul vrea mereu sa ma consoleze: spune ca fac destule ca episcop al Romei, dar eu spun mereu ca nu e destul. Papa nu ar putea avea aceasta misiune universala, nu ar putea face aceste vizite în afara Romei si în afara Italiei daca n-ar fi întâi episcop al Romei.»

În momentul în care scriem, parohiile romane vizitate de Ioan Paul sunt în numar de 274. Iar în ce priveste faptul ca a devenit roman, Ioan Paul nu mai are îndoieli, dupa atâtia ani. «Roma, Roma mea, te binecuvântez si odata cu tine îi binecuvântez pe toti fiii tai si toate gândurile tale de bine!»: cu aceasta patimasa declaratie de cetatenie a salutat orasul si pe concetatenii sai la 15 ianuarie 1998, în vizita de la Capitoliu. În exultanta acestui strigat «Roma, Roma mea» se afla amintirea primei tematoare apropieri de oras, teama transformata într-o mare iubire.

Dar persistenta - în primii ani - a acelei uluiri în fata primirii calduroase a romanilor e documentata din surse confidentiale. Iata cum vorbeste despre aceasta într-o conversatie cu Frossard, care dateaza din 1983: «S-a pretins, nu fara motiv, ca Papa, în calitate de episcop al Romei, trebuie sa apartina aceleiasi natiuni ca si credinciosii diocezei sale. Nu vreau sa pierd ocazia pentru a-mi exprima gratitudinea fata de diocezanii mei romani care l-au acceptat pe acest Papa venit din Polonia ca pe un fiu al propriei lor patrii. Carisma universalitatii trebuie sa fie foarte bine ancorata în sufletul acestui popor ai carui stramosi crestini îl acceptasera deja pe Petru, galileanul, si odata cu el mesajul lui Cristos destinat tuturor popoarelor lumii» (Bibliografie 10, p. 24).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?ip2=7
Vă rugăm să respectați drepturile de autor