www.profamilia.ro /sfinti.asp?ip2=4
 
 SFIN?II 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârsitului de mileniu

Luigi Accattoli

3. STUDIAZA LA ROMA. SCRIE POEZII. PREDA LA LUBLIN

Karol pleaca la Roma la douazeci si sase de ani, la 15 noiembrie 1946. Emotia acelei zile de toamna va da tonul vietii sale de calator: «Pentru prima oara treceam granita patriei mele. Priveam de la fereastra trenului în fuga orase cunoscute doar din cartile de geografie. Am vazut pentru prima data Praga, Strasbourg, Paris» (Bibliografie 16, p. 59).

Se înscrie la «Angelicum», universitatea dominicana. Dupa o scurta sedere la Pallottini, pe strada Pettinari, e oaspete al Colegiului Pontifical Belgian, pe strada Quirinale. Aici rector e parintele Maximilien De Furstenberg, viitorul cardinal: «Cum as putea uita ca în timpul conclavului, în 1978, cardinalul De Furstenberg, la un moment dat, mi-a spus aceste cuvinte semnificative: Dominus adest et vocat te? [Domnul este aici si te cheama]. Era ca o completare aluziva si misterioasa la munca de formare îndeplinita de el la Colegiul Belgian, în favoarea sacerdotiului meu» (id., p. 67).

Printre maestrii pe care îi cunoaste la «Angelicum» se afla teologul Garrigou-Lagrange si viitorul cardinal Ciappi. Printre studenti, argentinianul Jorge Mejia pe care, ca Papa, îl va regasi printre colaboratorii sai la Curte si caruia îi va încredinta pregatirea vizitei la Sinagoga. Îsi ia diploma cu lucrarea Doctrina de fide apud sanctum Joannem de Cruce [Doctrina credintei la Sfântul Ioan al Crucii].

Va pastra o buna amintire despre universitatea dominicana si va reveni aici cu placere, în calitate de Papa: «Cu totii sunteti aici colegii mei, dar pe vremea mea nu erau surori, care azi în aceasta sala de conferinte reprezinta aproape majoritatea. Trebuie sa va felicit, dragi studente ale universitatii Papei!» (Angelicum, 24 noiembrie 1994).

Parintele Karol se îndragosteste de Italia si un capitol din Har si mister se va intitula Cum am descoperit Roma: «îmi amintesc ca în prima duminica dupa sosire am mers la Bazilica Sfântul Petru pentru a asista la venerarea solemna a unui nou beatificat din partea Papei: am vazut de departe figura lui Pius al XII-lea purtat în lectica (...). Îmi amintesc ca printre cei care vizitau mormântul Sfântului Stanislas Kostka erau multi seminaristi de la Germanicum, usor de recunoscut dupa traditionalele lor rase rosii. În inima Crestinismului si în fata sfintilor, chiar si nationalitatile se întâlneau, aproape prefigurând, dincolo de tragedia razboiului care ne marcase atât de tragic, o lume unita» (id., p. 59).

Vacantele de Craciun si Pasti le foloseste pentru a descoperi alte orase italiene, pornind «de la locurile legate de viata Sfântului Francisc». Apoi, peste vara, o calatorie în Franta, Belgia, Olanda: «Ma deschideam spre un mai larg orizont european (...). Mi se descoperea astfel tot mai bine (...) Europa occidentala, Europa de dupa razboi, Europa cu minunatele catedrale gotice si, în acelasi timp, Europa amenintata de procesul de secularizare» (id., p. 65).

La Roma sta aproape doi ani: în iunie 1948, parintele Wojtyla îsi sustine lucrarea de diploma, la jumatatea lunii urmatoare se afla din nou în Polonia. Înca o data cere sa intre în ordinul carmelit, dar refuzul cardinalului Sapieha e net: «Dupa razboi avem putini preoti si Wojtyla e mult mai necesar pentru dioceza». Iar apoi adauga, aproape ca o prevestire: «Si în viitor pentru întreaga Biserica» (Bibliografie 44, p. 79).

Prima destinatie a parintelui Wojtyla e aceea de ajutor de paroh în satul Niegowic, la vreo cincizeci de kilometri de Cracovia, dar în cealalta parte - adica la rasarit - fata de Wadowice. «M-am informat imediat asupra modului de a ajunge la Niegowic si m-am straduit sa fiu acolo în ziua stabilita (...). Era vremea secerisului. Paseam printre holdele de grâu, cu spicele în parte secerate, în parte înca unduindu-se în bataia vântului. Când în sfârsit am ajuns pe teritoriul parohiei Niegowic, am îngenuncheat si am sarutat pamântul. Învatasem acest gest de la Sfântul Ioan Maria Vianney (Bibliografie 16, p. 71).

Holdele de grâu revin mereu în amintirile si poeziile sale. Într-una din ele exista aceasta viziune, care cu siguranta îi datoreaza ceva - pentru lanul care se confunda cu lumina - unui Van Gogh mai putin framântat, cel îndragostit de câmpiile Proventei: «Când ma gândesc la patrie aud înca fosnetul secerei / care atinge un zid de grâne / ce se confunda cu lumina orbitoare a cerului» (Bibliografie 35, p. 120).

În satul Niegowic - care înca nu are curent electric - ramâne putine luni, care îi sunt de ajuns pentru a pune în miscare viata tinerilor. La lumina lumânarii continua sa studieze pentru cursul teologic al Universitatii Jagellone: primeste titlul de «master în teologie» la 24 octombrie, iar la 16 decembrie obtine gradul de «doctor în sacra teologie».

În martie 1949, arhiepiscopul îl recheama la Cracovia, la biserica din cartierul universitar Sfântul Florian, si aici îsi gaseste în sfârsit locul potrivit! Organizeaza cursuri de informare asupra vietii de cuplu si de familie. Sustine «universitatile volante», adica acele cursuri de nivel universitar care nu sunt agreate de regimul comunist si sunt tinute, în clandestinitate, prin biserici si manastiri. Întemeiaza un grup numit «Srodowisko» [ambientul], pentru a-i pune pe tineri în contact cu natura, pe care o considera calea privilegiata spre a ajunge la Dumnezeu. «Soarele si stelele, apa si aerul, plantele si animalele - va spune la 27 mai 1984 în fata a peste cinci mii de tineri, în timpul vizitei pastorale de la Viterbo - sunt daruri cu care Dumnezeu a facut confortabila si frumoasa locuinta pe care, în marea sa iubire, i-a pregatit-o omului pe pamânt. Cine a înteles acest lucru nu poate sa nu priveasca plin de o respectuoasa recunostinta creaturile pamântului si sa nu le trateze cu responsabila atentie pe care i-o impune obligatia fata de divinul Donator.»

Mai mult decât grâul, imaginea tinerilor pe care i-a întâlnit în tineretea sa nu-l va parasi niciodata, ba chiar îl va calauzi în dialogul aventuros pe care îl va aborda cu tineretul din toate tarile: «Voi sunteti hotarâti sa construiti o societate justa, libera si prospera. (...) în tineretea mea, eu am trait aceste convingeri. Dumnezeu a vrut ca ele sa fie temperate de focul unui razboi a carui atrocitate nu mi-a ocolit familia. Am vazut calcate în picioare în multe feluri aceste convigeri. M-am temut pentru ele, vazându-le expuse în bataia furtunii. Într-o zi m-am hotarât sa le apar în numele lui Isus Cristos. (...) Daca un tânar cum am fost eu, chemat sa-si traiasca tineretea într-un moment crucial al istoriei, poate sa le spuna ceva unor tineri ca voi, cred ca le-ar spune: nu va lasati manevrati de altii! încercati sa fiti foarte constienti de ceea ce vreti si de ceea ce faceti» (Belo Horizonte, Brazilia, 1 iulie 1980).

Cu tinerii îsi petrece vacantele, în muntii Beschidi sau Tatra, în taberele scolare semiclandestine, pentru ca sunt interzise de autoritatile comuniste. Pentru a nu crea suspiciuni, parintele Wojtyla lasa deoparte rasa si se îmbraca într-un mod foarte liber: exista fotografii care îl înfatiseaza asezat pe iarba, în pantaloni scurti, fraternizând cu tinerii si tinerele sau jucându-se cu copiii unei perechi de prieteni.

«în viata mea - va scrie în Har si mister - am identificat prioritatea pastorala în apostolatul printre laici, în grija fata de tineri si în dialogul intens cu lumea stiintei si a culturii» (Bibliografie 16, p. 102).

1953 e anul mortii lui Stalin: în Polonia se strânge puternic surubul. Este arestat cardinalul Wyszynski caruia regimul nu-i iarta opozitia fata de noua Constitutie, ce întareste puterile partidului comunist si reduce drepturile Bisericii. E aruncat în închisoare, împreuna cu multi preoti, si arhiepiscopul Cracoviei, Baziak. Este suspendata revista Tigodnik Powszechny - la care Wojtyla colaboreaza semnând cu pseudonim - pentru ca a refuzat publicarea unui elogiu al lui Stalin. Este suspendata activitatea facultatii de teologie a Universitatii Jagellone, unde Wojtyla tocmai a devenit profesor de etica sociala. Dar imediat i se ofera catedra de teologie morala a Universitatii Catolice din Lublin, unde va functiona pâna la Conclavul care îl face Papa.

Cursurile sale sunt luate cu asalt de studenti. Teza lui centrala e ca «subiectul moralei e individul viu: existenta persoanei e forma suprema a realitatii si aceasta realitate trebuie sa fie respectata în forma sa concreta» (Bibliografie 49, p. 52). E vorba de traditia tomista, în relectura modernizata a lui Jacques Maritain si îmbogatita cu personalismul lui Emmanuel Mounier, cei doi autori pe care i-a citit cu interes în timpul sejurului în Franta din vara lui 1947.

Avem de-a face cu o relectura a tomismului consolidata si dezvoltata prin metoda si limbajul fenomenologiei lui Max Scheler (1874-1928), gânditorul german despre ale carui teorii Karol Wojtyla îsi elaborase lucrarea de libera docenta la universitatea din Cracovia (Bibliografie 22) si care va constitui punctul de referinta pentru cea mai importanta opera filosofica a sa: Osoba i Czyn (Persoana si act), publicata în 1969 si care acum, în versiune engleza (The acting person), constituie al zecelea volum din Analecta Husserliana. «Am încercat sa abordez - scrie Wojtyla - chiar principalele teme care privesc viata, natura si existenta fiintei umane - atât cu limitele cât si cu privilegiile sale - în mod direct asa cum ele i se prezinta omului în lupta sa pentru a supravietui, pastrându-si totodata demnitatea de fiinta umana: adica a unui om care îsi propune niste scopuri si face eforturi pentru a le atinge si e sfâsiat între conditia sa prea limitata si foarte înalta sa aspiratie de a deveni liber» (Bibliografie 24).

Eseul se articuleaza în patru parti, pe care Rocco Buttiglione, cercetator al gândirii filosofice a lui Karol Wojtyla, le rezuma astfel: «în prima parte este vorba despre constiinta si despre cauzalitatea eficienta a persoanei. Wojtyla analizeaza rolul reflexiv al constiintei si experienta fundamentala de a fi cauza propriilor noastre actiuni, ceea ce ne constrânge sa admitem ca persoana nu e doar locul întâmplarilor psihice, în care se succeda senzatiile si experientele de valoare, ci e tocmai subiectul actiunii.

În a doua pare se aprofundeaza transcendenta persoanei în actiune (...). Persoana e cauza eficienta în actiune deoarece se autodetermina, nu reflecta pur si simplu conditionarile interne si externe, ci poate decide punându-si în acord optiunea cu adevarul pe care îl cunoaste despre conceptul de bine. Astfel persoana se realizeaza pe sine însasi ca persoana.

A treia parte se refera la integrarea persoanei în actiune. Persoana îsi realizeaza autostapânirea nu suprimând, ci mai degraba orientând dinamismele naturale ale trupului si ale psihicului, integrându-le în actiunea care exprima unitatea persoanei (...).

A patra parte, în sfârsit, e dedicata participarii, adica actiunii omului împreuna cu alti oameni si care e, împreuna cu transcendenta si cu integrarea, una din dimensiunile fundamentale ale persoanei» (Bibliografie 47, pp. 147-148).

Toata opera filosofica a lui Karol Wojtyla - care se dezvolta de-a lungul a douazeci si cinci de ani: de la primele scrieri despre teatrul cuvântului, care dateaza din 1952, la textele despre participare, care preceda nu cu mult Pontificatul - constituie, în opinia specialistilor, un unic «tratat despre om» (Tadeusz Styczen, Bibliografie 90) sau o cercetare finalizata a unei «filosofii a omului» (Massimo Serretti în invitatia la lectura «scrierilor inedite» continute în volumul De ce omul: Bibliografie 26, p. 8). El tinde spre «afirmarea unui umanism non-utopic si puternic ancorat în realitate si experienta» (id.).

Alaturi de productia filosofica, e abundenta si cea literara, mai accesibila cititorului obisnuit: poezii si piese teatrale publicate în Tygodnik Powszechny sub pseudonimul Andrzej Jawien, sau în Znak, sub pseudonimul Stanislaw Andrzej Gruda. Recurgerea la pseudonim nu e un semn de capriciu, ci de modestie si, mai ales, dorinta de a desparti - explica Adam Boniecki, bun cunoscator al lui Karol Wojtyla - misiunea sacerdotala de activitatea literara pe care, de altfel, Wojtyla o considera secundara («Daca n-as fi devenit Papa - îi va marturisi odata lui Boniecki - nimeni n-ar fi dat vreo importanta scrierilor mele poetice»).

Primele poezii si primele texte teatrale dateaza din anii liceului. Din prima drama, David, nu s-a mai pastrat nimic, dar e acelasi autor care ne vorbeste despre ea într-o scrisoare catre prietenul si maestrul Kotlarczyk: «Am scris o drama, sau mai degraba un poem dramatic, David: eroul meu e îmbracat în acelasi timp într-un costum biblic si într-o haina stacojie. Am pus în el multe lucruri, multe sentimente care îmi umplu sufletul. sunt curios ce parere ai» (Bibliografie 62, p. 112). Scrisoarea e din 28 decembrie 1939. În anul urmator, la putine luni distanta una de cealalalta, apar Iov si Ieremia. Tot autorul e cel care ne vorbeste despre ele, în scrisorile catre Kotlarczyk: Iov «e o opera teatrala, greaca în forma, crestina în spirit, eterna în substanta, ca fiecare. O drama a suferintei. Unora de aici le place. E în parte rezultatul lecturilor mele din Vechiul Testament. Am citit Psalmii lui David, Cartea Proverbelor iar acum pe Profeti» (Bibliografie 38, p. 179).

Observa Boleslaw Taborski (id., p. 183): «Dramaturgul vede actiunea fie în Vechiul Testament, înainte de venirea lui Isus», fie «în zilele noastre», pe care el le numeste «vremurile lui Iov: pentru Polonia si pentru lumea întreaga; precum Iov în zilele sale, la fel tara autorului si lumea întreaga în razboi, pline de suferinta, asteapta venirea judecatii lui Isus». Meditatie despre suferinta si durere, într-un context religios dar si patriotic, Iov contine deja germenii gândurilor pe care autorul le va dezvolta pe aceasta tema în urmatorii patruzeci si opt de ani, pâna la scrisoarea apostolica Salvifici doloris (11 februarie 1984), în care gasim cele mai recente cuvinte ale sale despre semnificatia suferintei lui Iov: «Daca Dumnezeu accepta sa-l puna la încercare pe Iov prin suferinta, o face pentru a-si dovedi justitia. Suferinta are caracterul unei încercari» (id., p. 184).

Religioasa si patriotica e si tema din Ieremia. Drama nationala în trei acte, situata în Polonia dintre sfârsitul secolului al XVI-lea si începutul secolului al XVII-lea, când are loc ciocnirea dintre polonezi si turci, care cunoaste cele doua momente mai semnificative, în victoria musulmanilor la Cecora în 1620 si respectiv victoria, decisiva, obtinuta în anul urmator de catre armata poloneza la Chocim: «Iata, aici e zidul de aparare - gloria noastra. / Ne-ai construit, o, Doamne, ca sfânt bastion. / Nu ne-am opus poruncilor tale, dar ne-am prins pe platosa trandafirii tai / si sprijiniti în sabii / am privit spre pietrele de hotar». La fel ca în Iov, si aici reapare motivul de fundal al rolului istoric al Poloniei, inima si scut al crestinismului.

Dupa trilogia biblica din 1939-1940, vor trebui sa treaca zece ani pentru o alta piesa teatrala: Fratele Domnului nostru (Bibliografie 36). Protagonist e Adam Chmielowski, pictorul si patriotul polonez din secolul al XIX-lea care, lepadându-si penelul si spada, va deveni acel Frate Albert (cunoscut ca Sfântul Francisc al Poloniei) pe care Ioan Paul îl va beatifica în 1983 si îl va canoniza sase ani mai târziu. Si Fratele Domnului nostru contine elemente pe care le vom regasi într-un document papal si anume enciclica Dives in misericordia (Bogat în mila: 1980).

Pravalia bijutierului (Bibliografie 33), scrisa în 1960, e definita de autorul însusi ca o «meditatie asupra sfintei taine a casatoriei care din când în când se transforma în drama». Povestea se articuleaza în trei parti, care povestesc întâmplarile a trei cupluri de soti: «în actul întâi, Tereza si Andrei se logodesc si se casatoresc. Actul doi înfatiseaza casnicia lui atefan si a Anei într-o stare avansata de criza. Profund ranita de indiferenta lui Stefan, Ana cauta sa stabileasca legaturi cu alti barbati si încearca sa-si vânda verigheta, dar Bijutierul o refuza: Aceasta verigheta singura nu trage la cântar / (...) numai ambele împreuna cântaresc ceva. În actul trei, copiii din cele doua casnicii (Monica si Cristofor) se îndragostesc unul de celalalt si se casatoresc, dar întâlnirea lor nu e lipsita de probleme» (Bibliografie 38, p. 442). Un rol important e detinut de «un strain misterios», Adam, care în calitate de «martor, consilier, purtator de cuvânt si judecator» ascunde figura confesorului. «Figura lui Adam raspunde celor care se întreaba cum de autorul textului, care n-a fost niciodata casatorit si nici n-a avut o familie a sa, a putut sa cerceteze cu atâta acuitate problemele iubirii omenesti si ale casniciei» (id., p. 443).

Ultima drama scrisa de Karol Wojtyla în 1964 este Raze de paternitate (Bibliografie 36). Autorul o defineste «Misterium» aproape indicând ca e vorba mai mult de o reflectie filosofico-religioasa decât de o drama propriu-zisa; în realitate suntem în fata unei analize a «temelor existentei umane - singuratatea, paternitatea si maternitatea, copilaria - care erau doar vag schitate în Pravalia bijutierului»(Bibliografie 38, p. 503).

A fi preot si educator în Polonia comunista, dar mai ales în perioada stalinista, înseamna sa te confrunti aproape zilnic cu regimul. O batalie pe care Wojtyla, mai întâi ca preot, mai târziu ca episcop si cardinal, o duce actionând - potrivit marturiei oferite noua de parintele Adam Boniecki - pe doua planuri: atentia îndreptata catre tineri, lupta spre a obtine permise de constructie pentru noi biserici, procesiunile anuale de Corpus Domini care devin tribune pentru a denunta orice violare a spatiului libertatii.

O batalie împotriva regimului pe care, însa, arhiepiscopul de Cracovia n-o duce cu gesturi zgomotoase sau cu interventii explicite în sfera politica. «Eu nu fac politica, Biserica nu face politica, ea proclama cuvântul Evangheliei. Si daca a apara drepturile omului înseamna a face politica, atunci...»: acesta e raspunsul aceluiasi Wojtyla catre un biograf al sau, francezul Jean Offredo (Bibliografie 64, p. 257), care îl întreba de ce a intervenit personal, pe plan legal - prin intermediul avocatului sau Rozmarynowicz - în cazul mortii unui student, Stanislas Pyjas, ucis de politia secreta a regimului.

Pe Wojtyla politica îl intereseaza putin sau deloc. Jerzy Turowicz, prietenul sau si directorul saptamânalului Tygodnik Powszechny, afirma ca el «nu e de stânga, nu e de dreapta si nu e nici macar nationalist» (Bibliografie 44, p. 128). Interesul scazut nu exclude, în orice caz, sustinerea initiativelor catolicilor-laici angajati în lupta sociala. Wojtyla are o contributie importanta la constituirea grupului cultural-politic Znak (Semnul) care va avea si o mica reprezentare în Parlamentul de la Varsovia si care publica revista al carei colaborator este. Colaboreaza si cu grupul clandestin «Odrodzenie» («Renasterea»), care e sprijinit direct de cardinalul Wyszynski.

Desigur Wojtyla cunoatte bine marxismul, fata de care are o aversiune totala, comparabila doar cu cea fata de nazism, dupa cum rezulta din aceasta pagina din Har si mister: «Biserica poloneza în acest secol a trebuit sa sustina o lupta dramatica împotriva a doua regimuri totalitare: împotriva regimului inspirat de ideologia nazista în timpul celui de-al doilea razboi mondial; apoi, în lungile decenii de dupa razboi, împotriva dictaturii comuniste si a ateismului sau militant (...). Cele doua sisteme totalitare, care au marcat tragic secolul nostru, le-am putut cunoaste, ca sa zic asa, din interior. Deci e usor de înteles sensibilitatea mea pentru demnitatea oricarei persoane umane si pentru respectarea drepturilor sale, pornind de la dreptul la viata» (Bibliografie 16, pp. 77-78).

Prima înfruntare cu regimul este din 1962: la Cracovia conducatorii comunisti vor sa rechizitioneze seminarul pentru a atribui edificiul scolii pedagogice. Wojtyla protesteaza direct în fata prim-secretarului regional comunist (L. Motyka) si, fapt fara precedent pentru un episcop polonez, intra în sediul partidului pentru a duce tratative. Obtine un compromis: etajul trei va fi al scolii pedagogice, restul cladirii îi ramâne seminarului (Bibliografie 64, p. 77).

Este memorabila lupta pe care o duce pentru biserica din Nowa Huta: regimul respinge sistematic cererile de constructie, Wojtyla celebreaza slujba de Craciun 1963 în aer liber, pe ploaie, în locul ales pentru biserica pe care o defineste drept «noua pestera a Betlehemului». Autoritatile comuniste cedeaza în sfârsit si lucrarile încep la 18 mai 1969. Pavel al VI-lea trimite o piatra din Bazilica Sfântul Petru care sa fie «prima» din noul edificiu. În predica tinuta la sfintirea bisericii, în mai 1977, Wojtyla spune: «Acest oras nu e un oras cu oameni fara capatâi, oameni cu care puteti face orice va place; care pot fi manipulati dupa legile productiei si ale consumului. Acest oras e un oras al fiilor lui Dumnezeu» (Bibliografie 38, p. 104).

În 1966 are loc sarbatoarea Milenarului Poloniei si regimul refuza sa subscrie la invitatia adresata de catre episcopi lui Pavel al VI-lea. Însa refuzul nu opreste sarbatorile organizate de Biserica. La 3 septembrie, icoana Fecioarei Negre «trebuie sa intre solemn în dioceza Katowice, cortegiul este blocat de grupuri de manifestanti. Chiar si masina arhiepiscopului este oprita. Karol Wojtyla coboara si este violent apostrofat, în ciuda invitatiilor sale la dialog. Nici o sansa. Icoana trebuie sa se întoarca la Czestochowa, spre marea durere a credinciosilor din Silezia care nu se dau batuti: pelerinajul va continua, parohie dupa parohie, cu o rama goala si o lumânare aprinsa care va fi transportata ca o flacara a solidaritatii. Si aceasta spune multe despre spiritul de rezistenta al polonezilor» (Bibliografie 64, p. 88).

La 28 octombrie 1967, arhiepiscopul organizeaza la Cracovia ceremonia de primire a Fecioarei Negre. «Vizita Fecioarei Maria» se încheie la 12 decembrie în anul urmator: cardinalul Wojty3a asista personal, în total, la 120 de sarbatori si prezideaza 53 de celebrari solemne.

Un alt biograf al lui Ioan Paul, Jean Chelini, ne ofera aceasta descriere în direct a unuia din ultimele sale rechizitorii împotriva regimului, în iunie 1978, la pelerinajul national al minerilor polonezi la Piekary Slaskie, în Silezia Superioara: «Circa 100.000 de mineri strigau: Traiasca cardinalul, traiasca episcopii nostri. Karol Wojtyla înainta prin multime, avându-l alaturi pe cardinalul Baum, arhiepiscop de Washington, musafirul sau, zâmbind larg, si raspundea la aclamatii cu un semn al mâinii. În acest mod, bine înfasurat în straiele lui stacojii, cardinalul degaja o imagine de forta si seninatate. În timpul predicii li se adreseaza minerilor cu un limbaj simplu dar foarte energic. Se pronunta cu duritate împotriva ceremoniilor atee pe care guvernul vrea sa le organizeze. Revendica repausul duminical pentru minerii obligati sa lucreze si în zi de sarbatoare. O familie fara zi de duminica înseamna copii fara tata si o sotie fara sot. Cere ca guvernantii sa autorizeze reconstruirea bisericilor distruse de razboi si deschiderea de noi santiere: Acest refuz contravine drepturilor omului si intereselor muncitorilor, e o nedreptate. Trebuie sa schimbam aceasta situatie. Vorbind despre presa din tara sa, cardinalul Wojtyla subliniaza disproportia dintre multimea de publicatii marxiste si singurul periodic autorizat de inspiratie catolica: Noi avem un singur cotidian oficial catolic, e intolerabil. Si urmeaza: Sa spui ca religia apartine idealismului, visului, e o prostie. S-a spus ca religia e opiu pentru popor, eu spun ca e dreptul muncitorilor. Ce e omul, daca nu fiul lui Dumnezeu?» (Bibliografie 49, pp. 60-61).

Va aborda acel ton de fiecare data când se va întoarce ca Papa în Polonia si ori de câte ori în lume se va pune problema drepturilor omului si ale Bisericii. El se va revendica mereu în convingerile sale în materie de drepturile omului de la experienta poloneza. Iata cum va proceda dupa aproape douazeci de ani de Pontificat, anticipându-le ziaristilor ceea ce va spune în Cuba: «în legatura cu drepturile omului stiu bine ce am de zis. Drepturile umane sunt piatra de temelie a oricarei civilizatii: aceasta convingere am adus-o cu mine din Polonia, din confruntarile cu sistemul sovietic si cu totalitarismul comunist. De la mine sa nu astepte nimeni altceva!» (21 ianuarie 1998, în zborul Roma - Havana).

Dar am alergat prea repede, împinsi de dorinta de a surprinde întreaga aventura a omului si a crestinului Wojty3a în materie de drepturile omului. Trebuie sa ne întoarcem în timp cu patruzeci de ani, la perioada când devine episcop.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?ip2=4
Vă rugăm să respectați drepturile de autor