www.profamilia.ro /sfinti.asp?ip2=14
 
 SFIN?II 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârsitului de mileniu

Luigi Accattoli

13. REDESCHIDE CAZUL GALILEI. SOCOTELILE CU ISTORIA

Ioan Paul a intrat deja în istorie pentru curajul cu care a combatut comunismul. Dar e posibil sa ramâna în istorie, pentru o vreme îndelungata, din cauza unui alt gest de neasteptat curaj: cel prin care a supus unei revizuiri istoria Bisericii, punând în lumina «paginile sale întunecate» si «devierile de la Evanghelie», cerându-i iertare lui Dumnezeu si celor care au fost nedreptatiti. Acest mare act de curaj al Papei Wojtyla, care este cunoscut sub numele de «examen al sfârsitului de mileniu», va deveni un program explicit al Pontificatului odata cu Tertium millennio adveniente, la jumatatea anilor nouazeci: vom vorbi despre acest subiect în capitolul 39. Dar el va aparea la sfârsitul Pontificatului - si va constitui sinteza lui - deoarece a existat deja la început: si a aparut ca o revizuire a cazului Galilei.

Ioan Paul anunta reexaminarea cazului Galilei comemorându-l pe Albert Einstein, într-o întâlnire cu Academia Pontificala de Stiinte, la 10 noiembrie 1979: la abia un an de la alegerea sa. De cazul Galilei se ocupase deja Conciliul Vatican II, care îsi exprimase regretul - fara a-l cita pe savant - într-un pasaj din Gaudium et spes (1965). Hotarârea de a reveni asupra situatiei indica o insatisfactie pentru acel regret exprimat si pentru ecoul sau redus, dar indica si deplina încredere - în sufletul lui Ioan Paul - ca totul va putea fi clarificat si orice neîntelegere va putea fi depasita:

«Maretia lui Galilei este cunoscuta de toata lumea, ca si aceea a lui Einstein; dar spre deosebire de acesta din urma, pe care azi îl onoram în fata Colegiului cardinalilor în Palatul nostru apostolic, primul a avut mult de suferit - nu putem s-o ascundem - din partea unor oameni si organisme ale Bisericii. Conciliul Vatican II a recunoscut si a deplorat anumite interventii nedrepte: "Dorim sa deploram - sta scris la nr. 36 al Constitutiei conciliare Gaudium et spes - anumite atitudini mentale, care uneori n-au lipsit nici macar în rândul crestinilor, derivate din faptul de a nu fi înteles suficient legitima autonomie a stiintei si care, provocând dispute si controverse, au târât multe spirite pâna la a-si închipui ca stiinta si credinta ar fi contrarii" (...)

Într-o ulterioara dezvoltare a acelei luari de pozitie a Conciliului, sper ca teologii, oamenii de stiinta si istoricii, animati de un spirit de sincera colaborare, sa aprofundeze examinarea cazului Galilei si, prin leala recunoastere a greselilor, de oriunde ar proveni, sa îndeparteze neîncrederea pe care acel caz înca o mai stârneste si azi, în mintea multora, spre fructuoasa împacare dintre stiinta si credinta, dintre Biserica si lume. Aceasta misiune, care va putea sa onoreze adevarul credintei si al stiintei si sa deschida usa unor viitoare colaborari, sunt gata s-o asigur de întregul meu sprijin».

Dând curs anuntului facut, Papa Wojtyla instituie, la 3 iulie 1981, o «Comisie pontificala pentru studierea controversei ptolomeico-coperniciene din secolele XVI-XVII», coordonata de cardinalul francez Gabriel Marie Garrone si constituita din patru grupe de lucru, ai caror responsabili sunt: cardinalul Carlo Maria Martini pentru sectiunea exegetica, cardinalul Paul Poupard pentru sectiunea culturala, Carlos Chagas (presedintele Academiei Pontificale de Stiinte) si iezuitul George Coyne (directorul Observatorului Astronomic Vatican) pentru sectiunea stiintifica si epistemologica, preotul Michele Maccarrone (presedintele Comitetului Pontifical de Stiinte Istorice) pentru problemele istorice si juridice.

E o echipa omogena si convinsa la fel de mult ca Papa de nevoia de a «lichida îndoiala care atârna asupra procesului Galilei», dupa cum se exprima cardinalul Garrone prezentând în 1984 cea mai importanta dintre publicatiile carora le-a dat nastere cercetarea efectuata, dupa unsprezece ani, si anume volumul Documentele procesului lui Galileo Galilei, sub îngrijirea lui Sergio Pagano, editat de Academia Pontificala de Stiinte. Studiile structurante erau deja complete în 1986, odata cu publicarea - sub raspunderea cardinalului Martini - a volumului lui Rinaldo Fabris, Galileo Galilei si orientarile exegetice ale timpului sau, si acesta editat de Academia Pontificala de Stiinte. Daca, în ciuda acordului de opinii al echipei si a muncii zeloase, se ajunge la actul conclusiv doar în 1992, aceasta se datoreaza rezistentei pasive a ambientului curial fata de initiativa atât de noua a unui Papa venit de departe. Problema va reaparea odata cu initiativele pentru Marele Jubileu si mai ales pentru «examenul sfârsitul de Mileniu» si vom trata subiectul în capitolele 38 si 39: proiectele papale care ies din practicile curiale consolidate se izbesc - chiar daca sunt date în grija unor personaje apartinând Curiei - de rezistenta mediului pe care un Pontif fara experienta curiala reuseste sa-l învinga doar dupa eforturi îndelungate.

În sfârsit, «raportul Poupard», în care sunt cuprinse concluziile Comisiei (între timp, cardinalul Paul Poupard, presedinte al Consiliului Cultural, îi urmase lui Garrone în functia de coordonator), poate fi dat citirii în cursul audientei papale de la Academia Pontificala de Stiinte, la 31 octombrie 1992. L'Osservatore romano din 1 noiembrie îl publica notând supratitlul: «I-au fost prezentate Papei concluziile Comisiei de studiu pentru reexaminarea cazului Galilei. Rezultatele unei cercetari interdisciplinare».

Iata (în paragraful cinci) pasajul cel mai important din amplul raport, care formuleaza - citând textul papal din 1979 - recunoasterea «sincera» a «greselilor» de care s-a facut vinovat Sfântul Scaun si din cauza carora Galilei «a avut mult de suferit»:

«Urmasi ai conceptiei unitare asupra lumii, care s-a impus peste tot pâna la începutul secolului al XVII-lea, unii teologi contemporani lui Galilei n-au stiut sa interpreteze semnificatia profunda, non-literala, a Scripturilor, atunci când acestea descriu structura fizica a universului creat, fapt care i-a determinat sa transpuna în mod nedrept o chestiune de observatie factuala în sfera credintei. În aceasta conjunctura istorica si culturala, foarte îndepartata de vremea noastra, judecatorii lui Galilei, incapabili de a disocia credinta de o cosmologie milenara, au crezut în mod nejustificat ca adoptarea revolutiei coperniciene, de altfel înca nedeplin dovedita, ar fi fost de natura sa pericliteze traditia catolica si ca era de datoria lor sa interzica raspândirea ei. Aceasta eroare subiectiva de judecata, atât de clara pentru noi azi, i-a determinat sa adopte o masura disciplinara în urma careia Galilei "a avut mult de suferit". Trebuie sa recunoastem aceste greseli cu sinceritate, asa cum a cerut-o Sfintia Voastra».

Limbajul e prudent, dar miezul sau e clar. «Unii teologi» si «judecatorii lui Galilei» sunt expresii care nu descriu în detaliu ceea ce s-a întâmplat în palatul Sfântului Scaun si în Roma papala, în 1633: acea opinie era urmata de întregul mediu pontifical, iar judecatorii au lucrat supunându-se unor directive punctuale ale lui Urban al VII-lea. Implicarea personala a Pontifului în hotarârea privitoare la Galilei, cu dispozitiile date la 16 iunie în acel an (si care sunt atestate la nr. 47 între «Documentele procesului» citat mai sus: «Sanctissimus decrevit», adica «Papa a stabilit») trebuia probabil mentionata, într-un document ca acesta.

Oricum - spuneam - miezul e clar si este evident curajul recunoasterii «greselilor». Dar nu mai putin important e ceea ce spune Papa, tot la 31 octombrie 1992, tragând din acea întâmplare si din reexaminarea ei câteva «învataminte» pentru viitor:

«O dubla problema se afla în inima dezbaterilor care l-au avut în centrul lor pe Galilei. Prima e de ordin epistemologic si se refera la hermeneutica biblica (...). În mod paradoxal, Galilei, un credincios sincer, s-a dovedit în acest punct mai perspicace decât adversarii sai teologi. (...) Rasturnarea provocata de sistemul lui Copernic a pretins un efort de reflectie epistemologica asupra stiintelor biblice, efort care trebuia sa aduca mai târziu roade bogate în lucrarire exegetice moderne si care a gasit în constitutia conciliara Dei Verbum o consacrare si un nou impuls (...) Judecata pastorala pe care o pretindea teoria coperniciana era dificil de exprimat în masura în care geocentrismul parea ca face parte din însesi învatamintele Scripturii. Ar fi fost necesar în acelasi timp sa se învinga obisnuintele de gândire si sa se inventeze o pedagogie în stare sa ilumineze poporul lui Dumnezeu. Sa spunem, în mod general, ca pastorul trebuie sa faca dovada unei adevarate îndrazneli, evitând dubla primejdie a atitudinii nehotarâte si a judecatii grabite, ambele putând provoca mult rau (...).

Începând cu secolul luminilor si pâna în zilele noastre, cazul Galilei a constituit un fel de mit, în care imaginea evenimentelor care se construise era destul de îndepartata de realitate. Dintr-o asemenea perspectiva, cazul Galilei era simbolul pretinsului refuz al progresului stiintific, din partea Bisericii, sau a obscurantismului "dogmatic" opus liberei cercetari a adevarului. Acest mit a jucat un rol cultural considerabil; el a contribuit în a-i împinge pe multi oameni de stiinta dotati cu toata buna credinta spre ideea ca ar exista o incompatibilitate între spiritul stiintei si etica cercetarilor ei, pe de o parte, si credinta crestina, pe de alta parte. O tragica neîntelegere reciproca a fost interpretata ca reflectarea unei opozitii de principiu între stiinta si credinta. Clarificarile aduse de recentele studii istorice ne permit sa afirmam ca o asemenea dureroasa neîntelegere tine deja de domeniul trecutului.

O alta învatatura care se desprinde este faptul ca diversele discipline ale cunoasterii pretind o diversitate de metode (...). Greseala teologilor de atunci, care sustineau teza centralitatii pamântului, a fost aceea de a crede ca perspectiva cunoasterii noastre asupra structurii lumii fizice ar fi, în vreun fel, impusa de sensul literal al Sfintei Scripturi».

În octombrie 1992, Ioan Paul si-a consolidat deja convingerea ca trebuie facuta lumina în toate «paginile întunecate» ale istoriei Bisericii. Asteptarea pasiva a mediului curial era poate legata de ideea ca Papa va uita sau va redimensiona, odata cu trecerea anilor, vointa de «recunoastere a greselilor» pe care o anuntase la începutul Pontificatului. Si s-a întâmplat chiar invers: de-a lungul celor unsprezece ani de lucru ai Comisiei, Ioan Paul desfasoara o vasta ancheta asupra unor «pagini» izolate, cu ocazia calatoriilor care îl pun în contact cu interlocutori exigenti. Nici unul din acei ani nu e lipsit de o luare de pozitie autocritica.

La Madrid, de exemplu, în 3 noiembrie 1982, vorbeste despre Inchizitia spaniola, care a fost cea mai groaznica dintre toate si care este înca un subiect foarte fierbinte pe pamântul Spaniei: «în momente ca acelea de pe vremea Inchizitiei s-au produs tensiuni, greseli si excese pe care Biserica de azi le apreciaza în lumina obiectiva a istoriei».

La Viena, la 10 septembrie 1983, înfrunta problema razboaielor care puncteaza istoria Europei, toate declarate si purtate de crestini botezati, adesea cu scopul unei nedrepte oprimari si conchide: «Trebuie sa recunoastem si sa ne cerem iertare pentru greselile cu care noi, crestinii, ne-am patat, în gânduri, cuvinte si fapte si prin indiferenta noastra dezarmata în fata nedreptatii».

În legatura cu Galilei, Inchizitia spaniola si razboaiele europene, cuvintele autocritice ale Pontifului aveau o motivatie mai mult sau mai putin directa: pentru ca au existat Papi raspunzatori, în vreun fel, de asemenea fapte. Dar este limpezita - foarte repede - o capacitate autocritica a lui Ioan Paul care depaseste responsabilitatea Papilor sau a structurilor ecleziastice ca atare: sunt cazurile de sclavism, de maltratare a popoarelor indigene de pe diverse continente de catre colonistii europeni, sau chiar Mafia din Italia meridionala. În aceste cazuri, marturisirea pacatului se face nu în numele Pontificatului roman, sau al ierarhiei catolice, ci al crestinilor botezati.

Primul caz pe care l-am identificat e poate cel mai semnificativ pentru implicarea Pontifului roman - prin intermediul acelui «noi» al adunarilor liturgice - în raspunderile istorice si actuale ale unei populatii catolice: suntem la Cosenza, în Calabria, în Sudul Italiei, una din regiunile cele mai chinuite de criminalitatea organizata, care acolo se cheama 'ndrangheta. Este 6 octombrie 1983, Papa tocmai celebreaza o slujba în aer liber si iata ca în timpul predicii face o însiruire precisa a delictelor acelei mafii, îndemnând comunitatea ecleziala sa-si asume raspunderea si sa-i puna capat: «Noi, care suntem vita de vie a Domnului, câti struguri acri am produs, în loc sa producem struguri buni! Câta ura si razbunare, varsari de sânge, furturi, jafuri, sechestre de persoana, nedreptati si violente de orice fel!».

De la Santo Domingo, la 12 octombrie 1984, Ioan Paul pronunta aceasta recunoastere a raspunderii Bisericii catolice pentru maltratarea popoarelor indigene: «Biserica nu întelege sa nege interdependenta dintre cruce si sabie care a caracterizat prima faza a patrunderii misionare în Lumea Noua». Ioan Paul mersese atunci la Santo Domingo pentru a initia ciclul de rugaciuni de noua ani în pregatirea celebrarii celui de-al cincilea centenar de la începutul evanghelizarii în America Latina, si de-a lungul celor noua ani va reveni asupra subiectului de cel putin zece ori, îl va relua si în contexte externe Americii Latine (în Canada, Australia, S.U.A.) si va ajunge sa pronunte - o vom aminti la sfârsitul acestui capitol - cuvinte mult mai înflacarate în 1992, la încheierea acelei extraordinare perioade de rugaciune.

Deja la un an dupa recunoasterea de la Santo Domingo, gasindu-se în Africa, la Yaound( (Camerun) si vorbindu-le intelectualilor, la 13 august 1985, spune lucruri foarte precise despre tratamentul aplicat negrilor, care constituie o problema - pentru responsabilitatea clerului - identica aceleia privind maltatarea populatiilor indios. «în cursul istoriei, oameni apartinând unor natiuni crestine din pacate nu totdeauna s-au purtat ca atare si noi ne cerem iertare pentru acest lucru în fata fratilor nostri africani care au suferit atât de mult, de exemplu datorita tratamentului aplicat sclavilor». Aceasta e prima ocazie în care Ioan Paul reevoca o pagina întunecata din istoria Bisericii si încheie cu o explicita cerere de iertare în fata celor care au fost victime. În total, de-a lungul primilor douazeci de ani de Pontificat, vor fi 25 de asemenea rugaminti de iertare, adresate celor mai diversi interlocutori.

Pentru 1985, ar trebui sa amintim predica în fata tinerilor islamisti de la Casablanca (Maroc), la 19 august 1985, cu invitatia la depasirea si iertarea dusmaniei din trecut. Pentru 1986, vizita la Sinagoga din Roma, la 13 aprilie 1986, cu deplorarea «persecutiilor» îndreptate «împotriva evreilor din toate timpurile de catre oricine; repet: de catre oricine!» (referinta se facea la Papii care l-au precedat). Tot pentru 1986, ziua de la Assisi pentru pace (27 octombrie) în timpul careia Ioan Paul afirma, în numele Bisericii catolice: «Nu totdeauna am fost constructori ai pacii». Ne limitam la aceasta rapida însiruire pentru ca la astfel de afirmatii ne vom opri pe larg în capitolele 21, 22 si 23.

Pentru 1987, exista revenirea asupra problemei maltratarii amerindienilor din partea colonizatorilor, mai precisa si mai patimasa decât aluzia pe care o facuse pe acest subiect cu patru ani mai devreme, la Santo Domingo: «Suntem datori a recunoaste opresiunea culturala, nedreptatile, distrugerea vietii voastre si a societatilor voastre traditionale. Din pacate, nu toti membrii Bisericii au ramas fideli raspunderilor lor crestinesti» (Phoenix, S.U.A., întâlnire cu amerindienii, 14 septembrie 1987).

Începând din 1987, marturisirile autocritice devin mai numeroase, si în 1988 întâlnim cel putin doua, pronuntate la Strasbourg. Prima dateaza din 8 octombrie si recunoaste ca Biserica nu predica împotriva injustitiei cu forta care ar fi necesara: «Nu trebuie sa existe privilegii pentru cei bogati si puternici, iar nedreptate pentru saraci si handicapati. Biserica o spune oare cu voce destul de puternica? Poate ca nu. Chiar si membrii Bisericii îsi au slabiciunile lor. Noi suntem Biserica, voi si cu mine!». Aici Ioan Paul nu precizeaza rolurile si raspunderile, ci tinde - ca în cazul mafiei calabreze - sa provoace un simt al raspunderii comunitare.

A doua interventie de la Strasbourg e mai importanta, are loc trei zile mai târziu, în fata Parlamentului European si constituie o excomunicare formala a integralismului medieval, de care s-au slujit Papii acelor secole: «Crestinismul latin medieval - ca sa nu amintim altele - n-a scapat niciodata de ispita integralista de a-i exclude din comunitatea temporala pe cei care nu profesau adevarata credinta» (11 octombrie 1988).

De integralism, Papa polonez va fi acuzat chiar si mai târziu si în ciuda acelei afirmatii solemne de la Strasbourg. Si i se va întâmpla sa auda acuzatia cea mai directa si ofensiva tocmai în Polonia sa, abia iesita de sub dominatia comunista, în timpul calatoriei din 1991, datorita predicii în apararea vietii. Se va apara cu o noua declaratie împotriva integralismului: «Biserica doreste sa participe la viata societatii doar ca martor al Evangheliei si îi sunt straine azi tendintele de a pune stapânire pe vreun sector al vietii publice. Nu poate fi împacata cu adevarul crestin o atitudine fanatica sau fundamentalista» (Olstyn, 6 iunie 1991).

Miscarea noastra de panoramare a ajuns la 1989 si în acest an regasim tema participarii crestinilor la razboaiele europene, care aparuse deja în 1983 si 1985. De aceasta data, reflectia cuprinsa în Scrisoarea apostolica la a 50-a aniversare a izbucnirii celui de-al doilea razboi mondial (26 august 1989) are un ton dramatic care ne arata deja ce drum lung a parcurs Ioan Paul - într-un timp scurt - pe un teren atât de delicat: «Monstruozitatile acelui razboi s-au manifestat pe continentul care a ramas cea mai îndelungata perioada în raza de actiune a Evangheliei si a Bisericii. Într-adevar, e greu sa ne continuam drumul lasând în urma noastra acest teribil calvar al oamenilor si al natiunilor!».

În 1990, Ioan Paul efectueaza doua calatorii africane (Capul Verde, Guineea Bisau, Mali, Burkina Faso, Ciad în ianuarie-februarie; Tanzania, Burundi, Ruanda, Coasta de Fildes în septembrie) care ne-ar oferi material din abundenta pe tema colonialismului si a tratamentului aplicat negrilor, dar nu ne vom opri sa-l analizam, pentru ca aceasta tema o vom gasi tratata mai amplu si mai sugestiv în timpul vizitei la «casa sclavilor», pe insula Gorée (Senegal), la 22 februarie 1992: «Din acest sanctuar african al durerii negrilor imploram iertarea Cerului».

Deja sunt pronuntate raspicat, în schimb, cuvintele autocritice fata de conflictele cu Orientul ortodox în aceasta «marturisire a pacatelor» de la Bialystok (Polonia), în timpul întâlnirii din catedrala ortodoxa, la 5 iunie 1991: «Nu putem sa nu admitem cu umilinta ca în relatia dintre Bisericile noastre în trecut nu totdeauna domnea spiritul de fratie evanghelica. Oriunde a existat greseala, indiferent de care parte, ea trebuie depasita prin intermediul recunoasterii propriei greseli în fata Domnului si prin intermediul iertarii!».

Iata-ne în fine la 1992. Poate cea mai expresiva cerere a iertarii - în aceasta prima faza de dezvoltare a materiei - Ioan Paul o realizeaza în luna octombrie a acelui an, cu vizita în Santo Domingo, pe care o califica drept un «act de expiere» si credem ca n-a folosit niciodata, într-un alt context, un cuvânt atât de puternic. «Prin intermediul pelerinajului la locul unde a început evanghelizarea - pelerinaj care a avut caracterul de exprimare a unei recunostinte - am vrut, în acelasi timp, sa savârsim un act de expiere în fata infinitei sfintenii a lui Dumnezeu pentru tot ceea ce, în acest elan spre continentul american, a fost marcat de semnul pacatului, al nedreptatii si al violentei (...). Acestor oameni noi nu încetam sa le cerem iertare. Aceasta cerere a iertarii li se adreseaza mai ales primilor locuitori ai noului continent, amerindienilor, si apoi acelora care au fost deportati acolo ca sclavi din Africa, pentru a face muncile grele. "Asupra noastra sa cada pacatul": si aceasta rugaciune face parte din evanghelizare» (Sala de audiente, 21 octombrie 1992).

Deci în treisprezece ani - de la reexaminarea cazului Galilei si pâna la acest pelerinaj de expiere la cinci sute de ani de la începutul evanghelizarii Americilor - Ioan Paul a acumulat vreo douazeci de interventii autocritice, în numele Bisericii si cu referinta la istoria ei. E mult, dar e înca putin fata de ceea ce va face pe acest tarâm dupa 1993 si ceea ce vom vedea în penultimul capitol al acestui volum.

Pâna aici, socotelile cu istoria Ioan Paul le face mentinându-se pe urmele trasate de Conciliul Vatican II si de Pavel al VI-lea: facând explicit ceea ce Conciliul afirmase în mod implicit (Galilei), înmânându-le destinatarilor mesajul pe care fetele bisericesti conciliare îl încredintasera documentelor (evrei, musulmani, comunitati ortodoxe si evanghelice), aplicând la noi situatii (inchizitie, integralism, indios, mafie, tratament fata de negri) ceea ce fusese deja afirmat în general si în principiu.

Aproape toate aceste interventii autocritice, Papa le formuleaza în timpul calatoriilor: în ele se exprima nelinistea Papei misionar care, în desfasurarea misiunii sale în mijlocul popoarelor, simte nevoia de a recunoaste vina celor care s-au apropiat de respectivele popoare înaintea lui, aducând acelasi anunt. Am putea conchide eventual ca - cel putin pentru prima faza a Pontificatului - daca n-ar fi calatorit, poate ca acest Papa n-ar fi cerut iertare.

Dar cu totul noua si din punct de vedere istoric inedita va fi autocritica milenara si evanghelica pe care Ioan Paul o va exprima din 1993 si care nu va mai avea o prevalenta motivatie misionara, ci jubiliara si penitentiala. Nu va tinti sa îndeparteze prin predica adresata popoarelor neîntelegerile si dusmaniile acumulate în istorie, ci sa pregateasca în spiritul «reconcilierii si al penitentei» trecerea de la al doilea la al treilea mileniu. Cu «examenul de la sfârsitul mileniului» - care nu are precedent în traditia catolica - istoria Bisericii, care era pentru Papi laboratorul tuturor prudentelor, va deveni câmpul de desfasurare a celei mai mari îndrazneli.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?ip2=14
Vă rugăm să respectați drepturile de autor