www.profamilia.ro /sfinti.asp?ip2=10
 
 SFIN?II 

Papa Ioan Paul cel Mare
Luigi Accattoli

achizitionare: 05.04.2004; sursa: Casa de Editura Via?a Creotina

Inapoi la cuprins Karol Wojtyla
omul sfârsitului de mileniu

Luigi Accattoli

9. SE ÎNTOARCE ÎN POLONIA SI FACE KREMLINUL SA SE CUTREMURE

Nimeni nu va putea spune vreodata care a fost contributia lui Ioan Paul la presiunea popoarelor ce a dus la caderea zidului comunist. Nici el însusi n-o stie, pentru ca nu e posibil sa masori cutremurele suferite de un imperiu prin intermediul cuvintelor pronuntate de un Papa. Dar e sigur ca o parte îi revine lui si, de altfel, toti recunosc acest lucru, adesea exagerând în stima fata de el, îndemnati poate de arhetipul Papei Leon care îl înfrunta pe Attila.

Deja alegerea lui Ioan Paul îi încurajase pe polonezi si alarmase Kremlinul. Acea încurajare a devenit deplina odata cu prima vizita în Polonia (2-10 iunie 1979): timp de noua zile credinta crestina - pe care sistemul o exilase si o izolase în biserici - revine pe scena publica si o domina, aratând ca e în stare sa adune, în ciuda obstructionismului autoritatilor, multimi mai mari decât a adunat vreodata propaganda atee, în ciuda întregii instrumentalizari statale, atât în Polonia cât si în alta regiune a Imperiului, în aproape saizeci de ani de netulburata domnie. Acea propaganda a iesit batjocorita si a amutit de la sine.

Întorcându-se în patrie, Ioan Paul va mobiliza mase de oameni care nu se vor mai dezagrega. Din adunari bisericesti se vor transforma în sedinte sindicale si în sfârsit în manifestatii politice. În faza initiala de organizare a polonezilor împotriva cuvintelor de ordine ale regimului trebuie cautata prima parte a rolului jucat de Papa slav în pregatirea «rasturnarilor» - cum le va numi - din 1989. A doua parte va consta în apararea miscarii pe care o provoaca, în fata reactiilor Moscovei: vom vorbi despre aceasta în capitolul 16, în timp ce aici vom urmari marsul triumfal al lui Ioan Paul care se întoarce în calitate de Papa, la 2 iunie, pe pamântul pe care l-a parasit în anul precedent, la 3 octombrie, când înca se numea Karol Wojtyla.

Ioan Paul se avânta mereu cu întreaga fiinta în ceea ce face, o stim deja: de parca fiecare act pe care îl îndeplineste ar fi cel mai important, sau ultimul care îi mai este îngaduit. Dar în cazul «întoarcerii în Patrie», cum el însusi o numeste, implicarea emotiva e maxima: «Fac mari eforturi pentru a nu ma lasa dominat de sentimente», le spune ziaristilor în timpul zborului Roma-Varsovia, în dimineata de 2 iunie.

Emotia sentimentelor izbucneste deja de la salutul din aeroport si va caracteriza întregul turneu în Polonia pe care se pregateste sa-l faca, la fel ca si în celelalte sase pe care le va face în douazeci de ani de Pontificat:

«Vai, preaiubiti frati si surori! Vai, concetatenii mei! Vin la voi ca fiu al acestor tinuturi, al acestei Natiuni si în acelasi timp - datorita legilor nebanuite ale Providentei - ca urmas al lui Petru la tronul de la Roma. Va multumesc pentru ca nu m-ati uitat si, înca din ziua alegerii mele, nu încetati sa ma ajutati cu rugaciunile voastre, aratându-mi, în acelasi timp, atâta bunavointa omeneasca. Va multumesc pentru ca m-ati invitat. Adresez un salut spiritual si o îmbratisare din suflet catre orice om care traieste pe pamântul polonez».

Taina calatoriei, care va uimi lumea întreaga si va pune pe gânduri Kremlinul, va fi comuniunea dintre Papa si popor care se manifesta acum, dobândind dimensiuni neasteptate, miraculoase în apropierea anului Doua mii! Eram acolo în calitate de trimis al cotidianului italian La Repubblica si amintirea cea mai puternica si persistenta e aceea privind o asemenea comuniune, pe care noi, trimisii internationali de presa am vazut-o deja la iesirea din aeroport si am descris-o timp de noua zile: multimea îl înfasoara imediat ca într-o îmbratisare si nu-l mai lasa, îl urmareste pe stradute, îl asteapta la orice intersectie, îl saluta în fata oricarei colibe sau satuc, de parca ar vrea sa-l încredinteze urmatoarei colibe într-o stafeta a iubirii care cuprinde într-adevar întregul popor. Primavara se schimba treptat în vara, Polonia e plina de flori, toate casele, toate femeile, toate crucile sunt împodobite cu ele. Cu flori sunt acoperite drumurile pe care trebuie sa treaca, alte flori sunt aruncate de la ferestre, atunci când în sfârsit trece.

Îmbratisarea natiunii se exprima desigur mai ales atunci când Papa sta în fata marilor multimi. Iar prima, în mod surprinzator, îl asteapta chiar la intrarea în Varsovia, în piata Victoriei: e piata de sarbatori a regimului, dar acum e rascumparata de o cruce imensa si de azi va fi piata în care Papa a slujit liturghia. Aici Ioan Paul rosteste primele cuvinte de sfidare la adresa comunismului ateu care i-a fost impus poporului:

«Nu poate fi exclus Isus din istoria omului, în orice punct al globului si pe orice longitudine si latitudine geografica. Excluderea lui Isus din istoria omului e un act îndreptat împotriva omului (...). E imposibil de înteles în absenta lui Isus aceasta natiune cu trecutul atât de minunat si totodata atât de groaznic de greu».

Comuniunea este deplina când Papa polonez vorbeste despre patrie, atunci aplauzele devin parte componenta a mesajului: «M-am întrebat daca trebuie sa interzic sau sa accept aceste aplauze. Am conchis ca trebuie sa le accept, pentru ca prin ele poporul participa la predica Papei!», spune tot la Varsovia în 4 iunie 1979.

Pâna la Pontificat cardinalul Wojtyla, care ramasese în umbra primatului Wyszynski, nu era un personaj popular în Polonia, dar acum are loc - sub privirile întregului popor - trecerea stafetei: aparând mereu împreuna, primatul si Papa, la fel de emotionati, în fata multimilor, imaginea e a celui care încredinteaza patria urmasului sau, la fel cum în anumite picturi antice un sfânt îi încredinteaza altuia o biserica, tinând-o în mâini. «în absenta credintei tale, nu ar fi pe tronul lui Petru acest Papa polonez!», îi spusese Ioan Paul primatului în fata compatriotilor îndata dupa alegere (sala audientelor, 23 octombrie 1978): calatoria în Polonia e ca o continua verificare a acelei replici.

Dar mesajul pe care «primul Papa slav din istorie» a mers sa-l proclame în patria sa nu e rezervat doar compatriotilor. Dupa Varsovia, prima oprire e la Gniezno, veche resedinta a primatilor, una dintre capitalele evanghelizarii popoarelor slave si de acolo Ioan Paul însira - si aproape le cheama la socoteala - toate popoarele slave, croati si sloveni, bulgari, moravi si slovaci, cehi si slavi din Serbia, numindu-le potrivit ordinii istorice a «botezului» ca natiuni unitare si traseaza manifestul actiunii sale catre Orient:

«Acest Papa sânge din sângele vostru si carne din carnea voastra vine pentru a vorbi în fata întregii Biserici, a Europei si a lumii, despre aceste natiuni si aceste populatii adesea uitate. Vine pentru a striga cu voce tare (...). Vine pentru a îmbratisa toate aceste popoare, împreuna cu propria natiune si pentru a le strânge la pieptul Bisericii (...). Isus poate ca nu vrea ca acest Papa polonez, acest Papa slav, sa dezvaluie azi, asa cum trebuie sa se întâmple, unitatea spirituala a Europei crestine care, datoare fata de marile traditii ale Orientului si ale Occidentului, profeseaza o singura credinta, un singur botez, un singur Dumnezeu si Parinte al tuturor? Poate ca tocmai în acest scop l-a ales Dumnezeu, poate ca tocmai în acest scop l-a calauzit Sfântul Duh, pentru ca el sa introduca în comuniunea Bisericii întelegerea unor cuvinte si a unor limbi care par înca straine pentru urechile obisnuite cu sunetele romanice, germanice, anglosaxone, franceze.» (Gniezno, 4 iunie).

A dovedi «unitatea spirituala a Europei crestine» înseamna a învinge cortina de fier si zidul comunist, dar deocamdata aceasta e o utopie: dar o utopie afirmata mai degraba prin proiectia unei vointe decât printr-un program de activitate. Va fi sarcina istoriei - careia adeseori îi place sa improvizeze - de a transforma în program ceea ce acum e un manifest pentru timpurile îndepartate. Asa cum program de activitate pentru prezent e dialogul cu regimul si asta îsi propune Ioan Paul, vorbindu-le episcopilor si subliniind în deschidere ca «episcopatul polonez se întâlneste azi cu un Papa polonez»:

«Autenticul dialog trebuie sa respecte convingerile credinciosilor, sa asigure toate drepturile cetatenilor si conditiile normale pentru activitatea Bisericii în calitate de comunitate religioasa, careia îi apartine majoritatea covârsitoare a polonezilor. Ne dam seama ca acest dialog nu poate fi usor, pentru ca se desfasoara între doua conceptii despre lume diametral opuse, dar trebuie sa fie posibil si eficace daca o pretinde binele omului si al natiunii» (Czestochowa, 5 iunie).

Întrebarea privind sensul istoric al alegerii sale ca Papa revine în toate cele noua zile. Si la Oswiecim, localitate cunoscuta tuturor ca Auschwitz, se revela în sfârsit în ochii lumii providentialitatea acestei alegeri. Scena pentru slujirea liturghiei e înaltata pe platforma care se afla la jumatatea caii ferate ce traverseaza câmpia principala, unde noii veniti erau selectati si trimisi pe doua coloane spre camerele de gazare sau spre baracile de munca fortata. Acolo Ioan Paul îi aminteste multimii ca a crescut în împrejurimile acelui tinut devenit «Golgota lumii contemporane»: satul Wadowice se afla la treizeci de kilometri de acea scena improvizata (vezi capitolul 1)! Acolo însira popoarele care si-au gasit martiriul, acolo se «înclina» deasupra pietrei funerare «cu inscriptia în limba ebraica» si spune despre Shoah cuvinte pe care nici un Papa n-a avut curajul sa le pronunte. El e constient de misiunea care îi revine prin faptul ca provine dintr-un tinut atât de martirizat. Se prezinta pe sine ca «Papa care a venit la tronul Sfântului Petru din dioceza pe al carei teritoriu se gaseste lagarul de la Oswiecim». Si înca: «Isus vrea ca eu, devenind urmasul lui Petru, sa depun marturie în fata lumii în legatura cu ceea ce constituie maretia omului vremilor noastre si mizeria sa. Despre ceea ce e înfrângerea si victoria lui» (Auschwitz, 7 iunie). Lumea ascultându-l intuieste ca noul Papa o va ajuta în cea mai grea încercare: sa înteleaga Auschwitzul, sau doar sa si-l aminteasca.

Vorbindu-le muncitorilor din Nowa Huta, Ioan Paul pronunta cuvintele care vor da primul impuls spre Solidarnosc: «Biserica nu se teme de lumea muncii» si de «sistemul bazat pe munca», «crucea nu poate fi despartita de munca omului», «Isus nu va fi niciodata de acord ca omul sa fie considerat sau sa se considere pe sine ca un simplu mijloc de productie». Pe moment si în ochii observatorilor straini nu par cuvinte grave, dar el stie importanta lor, stie ca acele cuvinte contrasteaza direct cu pretentia regimului de a se întemeia pe munca si de a-i avea de partea sa pe muncitori. E la fel de adevarat ca pentru prima data Ioan Paul simte nevoia de a linisti autoritatile comuniste, cu acest pasaj improvizat:

«Nimeni nu se poate mira ca eu vorbesc aici în Polonia despre demnitatea muncitorului, având în vedere ca am vorbit despre asta în Mexic si poate într-un mod mai sever, folosind cuvinte mai dure. Biserica, pentru binele omului, doreste sa ajunga la o întelegere comuna a lucrurilor, cu orice sistem de lucru. Îi cere doar sistemului de lucru sa-i dea voie sa-i vorbeasca omului despre Isus si sa-l iubeasca pe om dupa masura demnitatii sale» (Nowa Huta, 9 iunie).

Calatoria se termina la Cracovia, orasul sau. Aici, în ultima zi, Papa va avea parte de multimea cea mai mare si mai calduroasa. Iar în penultima zi si în cele doua seri precedente, tinerii, în numele întregii populatii, îi cânta interminabile serenade sub ferestrele arhiepiscopiei. El se urca pe o masa pentru a se arata la geam si a fi vazut de toti. I se întinde un microfon, dar instalatia e improvizata si aud doar cei din apropiere. Vorbeste prin gesturi. Recita «Angelus», spune ca merge la masa. Se întoarce dupa cina si spune ca merge la culcare, dar în strada nimeni nu se clinteste.

În seara de sâmbata serenada continua în cea mai mare parte a noptii, cu o multime tacuta care sta sub ferestre chiar si dupa ce Papa s-a retras sa se odihneasca. Iar de acolo oamenii pleaca direct pe esplanada Bonie, de-a lungul Vistulei, unde va fi slujba finala. Pe drumuri se scurg suvoaie de oameni, în timpul întregii nopti. Peste un milion de oameni, spune purtatorul de cuvânt al Vaticanului. Peste un milion, confirma autoritatile poloneze. Iar observatorii adauga faptul ca e vorba de cea mai mare multime reunita într-un singur loc pentru a asculta o singura persoana, nu numai din istoria recenta a Poloniei, ci din toate tarile europene.

Acelei multimi unice, Ioan Paul i-a repetat motto-ul sau pontifical: «Nu va fie frica! Trebuie sa deschideti granitele! Nu exista imperialismul Bisericii, exista doar slujirea ei!» Apoi acel fluviu uman s-a dispus de-a lungul celor 12 kilometri ai drumului spre aeroport pentru adio.

Salutându-si patria la aeroportul din Cracovia, Ioan Paul pronunta cuvinte decisive care ne fac sa întelegem noutatea mesajului pe care l-a adus în interiorul imperiului sovietic si care poate fi o mâna întinsa, sau poate fi o spada, în functie de raspunsul pe care îl va primi, dar în mod sigur nu va putea fi o acceptare a starii de fapt: «Trebuie sa avem curajul de a merge într-o directie în care nimeni n-a mai mers pâna acum. Fara curaj în vremea de azi nu pot fi apropiate popoarele si sistemele, nici nu se poate construi pacea!» (Cracovia, 10 iunie).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sfinti.asp?ip2=10
Vă rugăm să respectați drepturile de autor