www.profamilia.ro /scriptura.asp?personaje=7
 
 SFÂNTA SCRIPTURA 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 7. Sara, printesa fagaduintei divine

Numele precedent de "Sarai" este considerat o forma secundara fara explicatie, in timp ce Sara, numele care o va face cunoscuta în Biblie, nu este un nume în sensul strict al cuvântului ci un titlu: "principesa", "printesa", "suverana". În radacinile lingvistice babiloniene, unde trebuie cautata originea acestui nume, "sharratu" înseamna "regina". Aici, numele se întâlneste în legatura cu forme de cult lunar. Sharratu era numita sotia zeului lunar Sin. Numele Sara reflecta astfel, ca si cel de Avram, originea pagâna cu toate ca în scrierile biblice nu se mai gasesc urme ale cultului lunar.

În Sara, sotia patriarhului Abraham, israelitii o venerau pe strabuna lor (cf Is 51,2). Atât Abraham cât si Sara erau originari din Urul Caldeii, si se chemau initial Avram si Sarai. Potrivit unei traditii tardive (Gen 20,12), Sara era sora vitrega a lui Avram, având amândoi acelasi tata (începând cu Lev 18,9 si Dt 27,22, casatoria între frati vitregi si surori vitrege este interzisa; în 2Sam 13,13, este înca permisa).

Sara, cea fara copii devine mama

Înca de la începutul povestirilor despre patriarhi, atentia este îndreptata în mod succint dar incisiv asupra unui fapt care scoate în relief lucrarea lui Dumnezeu si reactia oamenilor: "Sarai era sterila si nu avea copii" (Gen 11,30), o situatie care pentru femeia din societatea acelui timp, structurata pe baze familiale, era considerata o cruda fatalitate. Lipsa copiilor era vazuta, într-adevar, ca o rusine si o pedeapsa de la Dumnezeu si într-un timp în care nu se cunosteau alte asigurari sau garantii pentru batrânete în afara de copii, însemna si un pericol economic. Ce valoarea se acorda în Israel copiilor rezulta din instituirea, pentru noi ciudata, a casatoriei leviratice, potrivit careia fratele unui barbat casatorit defunct era obligat sa ia în casatorie pe sotia acestuia ramasa vaduva, pentru a garanta defunctului o descendenta si sa asigure supravietuirea numelui acestuia (cf Dt 25,5-10).

Este cu atât mai surprinzator faptul ca Dumnezeu a ales tocmai aceasta pereche sterila, Avram si Sarai, sa devina întemeietorii unui mare popor. Lucrarea de mântuire a lui Dumnezeu, culminând în persoana-eveniment a lui Isus Cristos, începe într-un mod lipsit cu totul de aparente, împotriva oricarei sperante si asteptari. Dumnezeu nu construieste pe maretia si prestatia omului, ci actioneaza în mod cu totul liber si suveran. Dupa cum a creat lumea din nimic, ca suveran absolut si atotputernic, tot la fel poate face fecunda o femeie sterila, si pe deasupra, înaintata în vârsta. În acest fel, reiese cu si mai mare evidenta ca poporul ales nu este rodul fecunditatii umane (cf In 1,13) ci îsi datoreaza propria origine unei interventii gratuite din partea lui Dumnezeu.

Originile îndepartate intra în istoria mântuirii

Terah a emigrat împreuna cu fiii sai Avram si Sarai, precum si cu nepotul sau Lot, din Urul Caldeii (este vorba, probabil, nu de renumitul Ur din sudul Mesopotamiei, ci de o cetate situata în nordul tinutului dintre cele doua fluvii), spre Haran, în actuala Turcie sud-orientala, în apropiere de Urfa, la granita cu Siria de astazi. Aici, Dumnezeu a facut lui Avram fagaduinta ca va deveni proto-parintele unui mare popor si i-a cerut sa se mute în Canaan. Avram avea atunci 75 de ani, iar Sarai, 65: amândoi pleaca din Haran spre tara fagaduita (Gen 11,31-12,5).

Foarte curând însa, credinta lor a fost pusa la încercare. Chiar tara pe care Avram ar fi trebuit sa o ia de mostenire, a fost lovita de o mare foamete, astfel încât au fost constrânsi sa emigreze din nou în prosperul Egipt. Pentru ca Sarai, în ciuda vârstei înaintate, avea în continuare un aspect atragator si juvenil, Avram a lasat sa se creada ca este sora sa, pentru a evita sa fie ucis ca sot al ei, în cazul în care cineva ar fi încercat sa se apropie de ea. Dar frumusetea ei a trezit atâta admiratie încât faraonul a luat-o în palatul lui, trimitând daruri însemnate presupusului ei frate. Înselaciunea lui Avram, inventata din prea mare frica, a reusit si l-a ajutat sa treaca peste un mare pericol, dar a si distrus casatoria sa anulând în acest fel orice speranta de a avea urmasi. Dumnezeu, însa, a intervenit si a lovit casa lui faraon cu plagi dureroase, astfel încât acesta a aflat adevarul despre Sarai si i-a redat-o lui Avram (Gen 12,10-20).

Aceasta povestire transmisa de scriitorul Jahvist despre "pericolul prin care a trecut strabuna" Sarai, va fi reluat mai târziu de traditia Elohista, de aceasta data cu un scenariu diferit (Gen 20,1-18; cf si Gen 26,1-11) pe care l-a folosit pentru a da o interpretare la conduita discutabila a lui Abraham. Aici, Sara ajunge în haremul lui Abimelec din Gherara, dupa ce si de aceasta data Abraham spune ca este sora lui. Dar Abimelec este avertizat în vis de Dumnezeu însusi sa nu se atinga de Sara, ea fiind sotia unui profet, termen prin care aici trebuie înteles un om al lui Dumnezeu care mijloceste pentru un altul. Dar referinta lui Abraham la faptul ca efectiv Sara era sora lui (vitrega), potrivit viziunii Elohistului nu poate fi justificata în niciun fel. Mai importanta decât justificarea acestei minciuni necesare era, a posteriori, consideratia ca Dumnezeu îsi realizeaza planurile sale în niciun caz prin intermediul actiunilor rele ale omului. Desi strabuna lui Israel era în pericol si fagaduinta unei descendente numeroase parea sa apuna cu totul, Dumnezeu a stiut sa gaseasca o cale de iesire pozitiva chiar si în asemenea situatii complicate.

Planul lui Dumnezeu are timpii lui de realizare

Ca omul propune si Dumnezeu dispune (cf Prov 16,9), Sara va trebui sa-si dea seama într-un mod si mai impresionant. Dupa zece ani de viata în Canaan, în ciuda fagaduintei solemne facuta de Domnul, ei nu aveau înca niciun copil. Sarai atunci a încercat sa rezolve problema urmasilor în modul ei. Era vorba de o solutie la care erau constrânse în situatii de necesitate sa apeleze cuplurile sterile din antichitatea Orientului Mijlociu. Daca sotia nu putea sa aiba copii, dreptul si legea îi permiteau sotului sa-si ia drept concubina slujitoarea sotiei si sa procreeze cu aceasta. Dupa o lunga perioada de asteptare inutila, Sarai nu mai reusea sa-si imagineze împlinirea fagaduintei lui Dumnezeu într-un alt mod si parea sa fie chiar multumita de solutia pe care o inventase. În acest scop, s-a folosit de sclava egipteana cu numele de Agar, fata de care (dupa cum reiese din denumirea ebraica "shifcha", "slujitoare"), stapâna avea mare încredere si de care putea sa dispuna dupa bunul plac. Agar era acum singura ei speranta. Urmând sfatul sotiei sale, Avram s-a unit cu Agar, aceasta a ramas însarcinata spre bucuria ambelor femei. Dar foarte curând Sarai si-a dat seama ca nu aceasta era calea cea buna, mai mult, consecinta initiativei ei a fost ruptura bunelor relatii cu Agar. Într-adevar, imediat ce Agar si-a dat seama ca asteapta un copil, a început sa priveasca la Sarai de sus, încât sotia lui Avram a devenit geloasa si a cazut în deprimare. Destinul si "rusinea" sterilitatii ei, de care a suferit întreaga viata, revin din nou si încep sa fie simtite ca o rana sângerânda, cu atât mai mult cu cât acest copil era si al sotului ei. La siguranta orgolioasa a lui Agar, putea sa raspunda doar cu pozitia ei de putere si sa reactioneze în asa fel încât sa dea de înteles lui Agar, asuprind-o, cine este de fapt stapâna casei. Situatia lui Agar a devenit foarte repede atât de insuportabila încât femeia a fugit si a încercat sa se refugieze în patria ei, în Egipt. Dar un înger al Domnului o trimite din nou la Avram, pe atunci la vârsta de 86 de ani, caruia i-a nascut un fiu pe care el l-a numit Ismael (Gen 16,1-16).

Fagaduinta divina nu e zadarnica

Când Avram avea 99 de ani, Dumnezeu îi apare din nou si i-a promis sa faca din el "tatal unei multimi de popoare" (Gen 17,4), drept care el nu va mai trebui sa se cheme Avram ci Abraham, "tata", întocmai, "al unei multimi". Si Sarai primeste un nume nou, acela de Sara, "principesa". Acest titlu onorific se bazeaza pe fagaduinta lui Dumnezeu facuta lui Abraham: "Eu o voi binecuvânta si-ti voi da un fiu si din ea; o voi binecuvânta si va deveni popoare si regi de popoare se vor naste din ea" (Gen 16,17). Dar dupa toate experientele avute pîna la acel moment, la gândul promisiunii unei descendente numeroase, Abraham nu putea decât sa surâda în sine la auzul acestor cuvinte si, de fapt, întreaba cu ironie: "E cu putinta sa mai aiba un fiu cel de o suta de ani? Si Sara, la nouazeci si noua de ani, va mai putea oare sa nasca?" (17,17). Dumnezeu însa îi promite ca în timp de un an, va avea un fiu pe care - ca amintire a surâsului ironic - va trebui sa-l numeasca Isaac, "El (Dumnezeu) râde" (în sensul ca se complace binevoitor).

Codul sacerdotal, vorbind despre fagaduinta lui Isaac (în Gen 17) s-a folosit de un material mai vechi, provenind de la scoala Jahvista (Gen 18), în care este Sara cea care râde la auzul vestii de la Dumnezeu, si a transferat aceasta reactie asupra lui Abraham. În aceasta traditie mai veche, ajung într-o zi la Abraham trei oameni, pe care îi ospateaza cu generozitate. Scopul vizitei lor era sa promita un fiu lui Abraham. În lumea antica, de altfel, patrunsa de un spirit religios foarte adânc, era raspândit motivul narativ potrivit caruia zeii mergeau între oameni, ascunsi sub aparente umane, pentru a vizita pe oamenii piosi si a-i rasplati pentru ospitalitatea lor. Jahvistul preia acest motiv pentru a ilustra fagaduinta unui fiu transmisa din perioada patriarhala. Aici, însa, cei trei oameni sunt mesagerii lui Dumnezeu. Mai târziu, în unul dintre ei a început sa se afirme ca Abraham l-a vazut chiar pe Iahve; cf observatia secundara de la versetul 1a). Când Iahve l-a anuntat pe Abraham ca sotia sa va avea un fiu în timp de un an, Sara, care tragea cu urechea în spatele cortului, a râs în inima ei zicând "Acum când am îmbatrânit, sa mai am eu aceasta mângâiere? Si sotul meu de acum este batrân..." (Gen 18,12). Prin râsul lui Sara se face aluzie la numele lui Isaac, care aici însa nu este mentionat, dar si aici râsul este expresie de incredulitate si resemnare. Dar la acest mod de a râde, Iahve opune cuvântul convingator al credintei: "Este oare ceva imposibil pentru Domnul?" (Gen 18,14). Sara ramâne atât de tulburata, încât râsul ei se muta în teama. Dintr-o data îsi da seama cât de omenesc este modul ei de a gândi si cât de putina încredere are în Dumnezeu. Dar Iahve îi aminteste: "Da, tu ai râs", dându-i de înteles ca va trebui sa-si schimbe parerea.

Nasterea fiului fagaduit

Într-un an, cu adevarat, Sara a avut efectiv un copil, caruia Abraham i-a dat numele de Isaac, cum i-a cerut Dumnezeu. Dar Sara, si aici avem a treia referinta la semnificatia acestui nume, a spus: "motiv de râs mi-a dat Dumnezeu; oricine va afla, va râde de mine!" (Gen 21,6). De aceasta data, Sara nu mai râde a incredulitate, ci de bucurie si împlinire, în fata unei situatii atât de neasteptate: "Cine ar fi putut spune lui Abraham: Sara va alapta prunci la sânul ei? Si totusi, i-am nascut un fiu la batrânetile sale..." (Gen 21,7).

Daca a fost o vreme când, în conflictul cu Agar si în gelozia pe care o simtea pentru ea, îi era teama mai ales de propria imagine, acum Sara se îngrijeste de viitorul fiului ei Isaac. Într-o zi, vâzându-l pe Ismael ca se joaca cu Isaac, i s-a parut insuportabila ideea ca fiul unei sclave, nascut si el din Abraham, ar putea aduce prejudicii la pozitia si drepturile mostenitorului fagaduit de Dumnezeu. De aceea, cu o îndârjire inexorabila, a cerut lui Abraham sa-i alunge în desert pe Agar cu fiul ei. Dar Dumnezeu a avut grija de cei doi, i-a salvat de la moarte sigura si a promis ca si Ismael va deveni tatal unui mare popor (Gen 21,1-21).

Despre Sara, Biblia ne spune în continuare ca a murit la 127 de ani, la Kiriat-Arba, viitorul Hebron. Abraham a cumparat de la locuitorii zonei pestera Macpela, singura palma de pamânt pe care în tara fagaduita putea spune ca este a lui, si aceasta pentru a-si înmormânta sotia (Gen 23, 1-20).

Lectura posteritatii

Sara nu este o figura idealizata, dar este prezentata cu realism în sentimentele si în gândurile unei femei adevarate. Ea nu are profilul unei eroine sau al unei sfinte. Ofensata în orgoliul propriu, femeia reactioneaza cu duritate. În fata fagaduintei lui Dumnezeu, judecata ei este tipica a unei persoane concrete, care vede în promisiune ceva imposibil si constienta de neputinta sa nu poate decât sa râda ironic. Într-adevar, credinta ei nu este o realitate evidenta si imediata, ci o cucerire continua, obtinuta dupa aspre încercari de nerabdare si dezamagiri. Cu atât mai puternica este, asadar, la sfârsitul existentei ei, constiinta ca Dumnezeu actioneaza prin modalitati de neînteles, dar întotdeauna spre mai marea uimire a oamenilor si bucuria lor. În Noul Testament, Sara este considerata o profetie a Bisericii care da nastere la fiii lui Dumnezeu prin gratia divina si raspunsul omului.

dupa Paul Maiberger - Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizata de pr. Adrian Danca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/scriptura.asp?personaje=7
Vă rugăm să respectați drepturile de autor