www.profamilia.ro /scriptura.asp?personaje=6
 
 SFÂNTA SCRIPTURA 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 6. Abraham, cel care spera împotriva oricarei sperante

Patriarhul se chema initial Avram. Studii stiintifice îl considera un nume ce rezulta dintr-o fraza, prin contractie: "Tatal (ab, o desemnare a lui Dumnezeu) este înaltat (ram)". În momentul în care Dumnezeu a încheiat un pact cu Avram, i-a schimbat numele în Abraham (probabil este doar o forma secundara), pe care Biblia îl explica printr-o etimologie populara, lipsita de rigurozitate: "tata (ab, în sensul de obârsie) al unei multitudini (raham)", raportându-l la descendenta sa numeroasa (Gen 17,4 s.u.).

Avram, patriarhul noului început

Avram este considerat stramosul poporului lui Israel si parintele credintei. Privind la el, se putea vedea ce înseamna, exemplar, "a crede": încredere fara rezerve în Dumnezeu, chiar si atunci când sentimentul, ratiunea si circumstantele exterioare sustin contrariul. În acest sens au fost interpretate toate traditiile antice în varietatea lor, împletindu-le între ele, astfel încât prezentarea biblica actuala (Gen 12-25) trebuie considerata expresie a unei viziuni teologice si nu o cronica istorica. În Avram s-a sedimentat si a luat forma o experienta de credinta pluriseculara.

Atentia plina de grija pe care Dumnezeu a aratat-o fata de umanitatea pacatoasa, cu obiectivul final al rascumpararii în Isus Cristos, a început cu Avram. El a fost primul om caruia Dumnezeu i s-a revelat printr-o alegere dictata numai de libertate si har, nu de meritele deosebite ale lui Avram, care în ciuda faptului ca nu avea copii, a fost ales sa devina stramosul viitorului popor al lui Dumnezeu, caruia i-a fost fagaduita Tara, o mare descendenta si o binecuvântare îmbelsugata. Avram avea sa devina o binecuvântare pentru oameni: "În tine vor fi binecuvântate toate neamurile pamântului" (Gen 12,3).

Începutul istoric

Avram a trebuit sa-si paraseasca patria, Urul Caldeii, si sa emigreze într-o alta tara, Canaan, care mai târziu va fi numita Palestina. Aceasta emigrare contine un sens adânc. Avram a fost chemat sa paraseasca ambientul pagân în care traia, pentru a se încredinta cu o disponibilitate deplina si deschidere spre nou, pentru a se lasa calauzit din acel moment, cu încredere neconditionata, de unicul si adevaratul Dumnezeu. Împreuna cu sotia sa Sarai (si acest nume va fi schimbat în Sara, printesa), nepotul Lot si toata averea sa, Avram s-a mutat în Canaan, pe care l-a strabatut în lung si-n lat ca pastor nomad, zabovind în diferite locuri. Iar când ocuparea pasunilor mai bogate a dus la declansarea unui conflict între pastorii lui Avram si pastorii lui Lot, Avram cu toate ca era batrân, a dat dovada de marinimie si a lasat ca Lot sa-si aleaga pasunile mai îmbelsugate, dând astfel un exemplu dezinteresat de depasire a conflictelor. Când, în fine, Lot, victima a unui atac belic, a fost rapit, Avram cu 318 oameni a facut o incursiune si l-a eliberat pe nepot din mâna a cinci dusmani, dovada a puterii, bogatiei si prestigiului dobândite între timp gratie binecuvântarii lui Dumnezeu. La întoarcere, Mechisedec, regele-preot al Salemului (Ierusalimului), a adus omagiu patriarhului epuizat de batalie, gazduindu-l, oferindu-i pâine si vin, binecuvântându-l, iar Avram la rândul sau i-a platit lui Melchisedec zece la suta din toate bunurile proprii, un semn, acesta, prin care deja strabunii viitorului popor al lui Dumnezeu manifestau respectul lor fata de locul si regele Ierusalimului.

Cel fara copii, devine întemeietorul unui popor

Dupa aceste evenimente, Dumnezeu a aparut lui Avram în viziune si i-a promis sa-i înmulteasca descendenta ca stelele de pe cer. Cu toate ca o asemenea fagaduinta era de neînteles, Avram nu s-a simtit derutat, ci "l-a crezut pe Domnul", ceea ce "i-a fost socotit ca dreptate" (Gen 15,6). "Dreptate" înseamna aici comportamentul "drept" sau adecvat al omului fata de Dumnezeu: încrederea în el, încredintarea în fagaduinta lui, fara sa hraneasca îndoielile, mai mult, împotriva oricarei aparente si chiar împotriva ratiunii.

Dar întru cât Avram, în ciuda fagaduintei ca va avea o descendenta numeroasa, continua sa nu aiba copii, în nerabdarea lui a încercat sa-si dea de facut, în modul cel mai omenesc, recurgând la expediente si tentative de a grabi si ajuta într-un anumit sens împlinirea fagaduintei divine. Pentru ca Sara era sterila, el a lasat-o însarcinata în locul ei - un lucru obisnuit pentru dreptul Orientului antic - pe sclava egipteana Agar, care a avut un fiu, Ismael. Dar nu acesta era mostenitorul la care se referea Dumnezeu. Din cauza geloziei sotiei sale, Avram s-a vazut constrâns sa o alunge pe Agar si pe pruncul ei, care s-au stabilit în desertul Paran, unde Ismael a devenit stramosul arabilor. Si astazi este venerat ca atare de catre musulmani.

Avram devine Abraham

Dumnezeu a fagaduit un fiu lui Avram, de acum în vârsta de 90 de ani si sotiei sale de aceeasi vârsta, si pentru a întari fagaduinta a încheiat un pact cu Avram. În cadrul acestei aliante, cu perspectiva unor urmasi numerosi, i-a schimbat numele în Abraham. Prin acest pact, destinat sa dureze pentru totdeauna, Dumnezeu s-a angajat în mod solemn sa-i dea lui Abraham tara fagaduita, un fiu si urmasi numerosi. La rândul sau, Abraham s-a obligat la o daruire totala fata de Dumnezeu si ca semn exterior al acestui pact a prescris circumciziunea tuturor descendentilor de parte barbateasca. Asa cum la origine circumciziunea, facuta în timpul pubertatii, era indiciu de maturitate sexuala si de capacitate la casatorie, tot la fel, acum, circumciziunea lui Israel devine semn al "casatoriei" cu Dumnezeu, al pactului de nedesfacut cu Dumnezeu, iar ca semn fizic de nesters pe madularul procrearii, va trebui sa aminteasca pentru totdeauna fagaduinta unei descendente nenumarate.

În timp ce Abraham îsi stabilise tabara la stejarul din Mambre, aproape de Hebron, i-au aparut într-o zi trei îngeri sub chip de calatori, pe care el i-a cinstit generos (de mentionat, aici, reprezentarea calugarului-pictor rus Rubliov, devenita renumita ca "Icoana a Preasfintei Treimi"). Cei trei calatori i-au confirmat fagaduinta unui copil. Pentru ca Sara, care asculta în ascuns, nu a putut sa nu râda la auzirea fagaduintei, considerând vârsta ei înaintata, fiul trebuia sa se numeasca "Isac", adica "El râde", un nume care sa aminteasca femeii pentru totdeauna gestul ei de incredulitate.

Împlinirea fagaduintei si o noua încercare în credinta

Foarte curând, însa, se parea ca aceasta fagaduinta avea sa fie o noua frustrare, pentru ca în timp ce Abraham se afla în Negheb, Abimelec, regele cetatii Gherara, a poruncit ca Sara sa fie introdusa în haremul lui. Dar Dumnezeu a intervenit amenintându-l sever pe rege, care s-a vazut constrâns sa trimita femeia la sotul ei legitim fara sa se fi atins de ea. Sara, asadar, i-a nascut lui Abraham, de acum centenar, pe fiul fagaduit, care a fost numit Isac si care în a opta zi dupa nastere a primit circumciziunea.

Când Isac a devenit baietandru, credinta lui Abraham a fost pusa la grea încercare. Dumnezeu i-a poruncit lui Abraham sa-l jertfeasca drept ardere de tot pe fiul sau unic si iubit, Isac, atât de îndelung asteptat si dorit, pe un munte îndepartat, pe care traditia succesiva avea sa-l identifice cu muntele templului din Ierusalim. Cu toate ca era vorba de o porunca ce mergea împotriva oricarei logici si a oricarui sentiment uman, Abraham a ascultat fara sa opuna rezistenta, cu toate ca avea inima frânta de durere. A manifestat în mod splendid propria ascultare în credinta, afirmând ca este dispus sa sacrifice în Isac toata iubirea, speranta si viitorul, chiar si ratiunea sa. Dar în ultimul moment acest sacrificiu a fost oprit de interventia unui înger si în locul lui Isac a fost adus ca jertfa un berbec.

Abraham, o viata împlinita

La vârsta de 127 de ani, Sara a murit la Kiriat-Arba, actualul Hebron. Abraham a cumparat acolo, pentru 400 de monede de argint, terenul lui Efron, la Macpela, în apropiere de Mambre, unde a înmormântat-o pe sotia sa într-o pestera. În aceeasi pestera avea sa fie înmormântat si el, dupa ce a murit la vârsta de 175 de ani.

Asa a trait si a murit Abraham, în credinta, nu în viziune. Din descendenta numeroasa ce i-a fost promisa, a vazut un singur urmas, pe fiul Isac, iar din tara fagaduita, doar o palma de pamânt putea sa spuna ca e a lui, si aceea pentru a-si înmormânta sotia.

Data fiind alegerea deosebita al carei destinatar era si încrederea pe care o nutrea fata de Dumnezeu, Sfânta Scriptura îl numeste "principele lui Dumnezeu" (Gen 23,6) si "prietenul lui Dumnezeu" (Is 41,8; Dan 3,35; 2 Cr 20,7; Jud 2,23), un titlu de onoare care continua si în El-Khalil ("prietenul"), numele arab al orasului Hebron.

Episodul sacrificiului lui Isac (Gen 22), citit în comunitatea crestina ca o imagine a sacrificiului lui Isus Cristos, este considerat de origine pre-israelitica. La origine, aceasta trebuia sa informeze si sa explice de ce într-un determinat loc de cult cananeu (El Jir'e) Abraham a fost cel care a înlocuit sacrificiile umane cu sacrificiul propriei vointe. Israelitii au voit sa spuna astfel ca Iahve nu a cere niciodata sacrificii umane.

În scrierile Noului Testament, este foarte frecventa relectura lui Abraham în cheie cristologica. Dar în Rm 4,18 avem definitia cea mai vibranta, cred, pentru existenta unui muritor: "Abraham a sperat împotriva oricarei sperante". În Scrisoarea catre Evrei (11,8-19), în fine, patriarhul Abraham este prezentat ca model de ascultare la chemarea lui Dumnezeu, chiar si atunci când aceasta parea absurda, iar în Evr 13,2 este o referinta la ospitalitatea lui Abraham prin care, fara sa-si dea seama, el i-a primit pe îngerii lui Dumnezeu.

dupa Paul Maiberger - Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizata de pr. Adrian Danca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/scriptura.asp?personaje=6
Vă rugăm să respectați drepturile de autor