www.profamilia.ro /scriptura.asp?personaje=5
 
 SFÂNTA SCRIPTURA 

Personaje biblice
achizitionare: 05.02.2008; sursa: Pastoratie.ro

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 5. Noe, un nou început

Numele sau înseamna "odihna", dar originea sa ebraica nu este sigura. În Vechiul Testament acest nume este raportat, printr-un joc de cuvinte, la verbul "niham", care înseamna "a consola". Tatal i-a dat numele de "Noe" pentru ca "acesta ne va mângâia (literal, "ne va face sa respiram") în munca noastra si în osteneala mâinilor noastre, datorita solului pe care Dumnezeu l-a blestemat!" (Gen 5, 29). Aici este clara referinta la faptul ca Noe, primul viticultor într-o lume dezorientata, a daruit oamenilor drept mângâiere vinul "care înveseleste inima omului" (Ps 104,15) si ajuta la "uitarea necazurilor" (Prov 31,6 s.u., Sir 31,27).

Sfârsitul unei epoci si noul început

Noe este la cumpana dintre doua epoci. Este ultimul din seria celor zece patriarhi antediluvieni, care începe cu Adam si se încheie cu potopul, si ca supravietuitor al acestei catastrofe universale, este proto-parintele unei noi familii umane, a carei epoca se extinde pâna la Avram. În timpul lui Noe, pacatul care de la Adam si Eva s-a raspândit si s-a agravat tot mai mult, a atins punctul sau maxim. Toate gândurile si faptele oamenilor erau rele si pamântul era plin de violenta. Pentru ca pamântul era "corupt", Dumnezeu a hotarât sa îl "corupa", cum spune Scriptura printr-un joc de cuvinte, vorbind despre pedeapsa divina ca urmare a pacatului omenesc. Numai Noe era drept si fara pata: "era drept si neprihanit între oamenii timpului sau si mergea pe calea Domnului" (Gen 6, 9). Din acest motiv a aflat har la Dumnezeu si împreuna cu familia sa a fost salvat din distrugerea punitiva. Dumnezeu îi vesteste lui Noe hotarârea de a extermina orice viata de pe pamânt prin inundatii de proportii nemaiauzite. Pentru a-l salva de la catastrofa, Dumnezeu îi porunceste lui sa construiasca o arca enorma, indicându-i masurile si forma. În aceasta barca, lunga de 150 de metri, cu trei etaje, Noe urma sa-si gaseasca adapost, împreuna cu sotia si fiii Sem, Cam si Iafet cu respectivele sotii, si în plus, câte o pereche din toate animalele impure si câte sapte perechi din toate animalele pure (destinate sa hraneasca familia lui Noe), împreuna cu mari cantitati de provizii. Noe a îndeplinit fara sa crâcneasca în fata acestor porunci aparent absurde si s-a dedicat constructiei acestei barci, de proportii enorme pentru timpul sau, în mijlocul pamântului uscat (!), aratând astfel propria credinta în Dumnezeu si disponibilitatea de a-l asculta chiar si când planurile sale depasesc capacitatea de întelegere a omului si îl expun pe credincios la sarcasmul semenilor sai.

Potopul, paradigma unui apus

Odata încheiata lucrarea, Noe cu familia si animalele alese intra în arca. Dumnezeu face sa cada ploaia fara încetare, atât de mult încât si muntii sunt învaluiti de ape si toti oamenii si animalele se îneaca în valuri. Arca pluteste peste ape si în fine se opreste pe vârful muntelui Ararat, care iesea din ape ca o insula. Când s-a terminat potopul si apele s-au retras, Noe trimite din arca un corb, ca sa vada daca pamântul este uscat. Corbul se întoarce, si la fel face si cu un porumbel, lansat în vazduh sapte zile mai târziu. Dupa o alta saptamâna, Noe trimite din nou porumbelul, care de aceasta data se întoarce purtând în cioc un ram fraged de maslin. Acum Noe este sigur ca pamântul s-a uscat si poate fi locuit. Împreuna cu rudele si animalele, iese din arca, construieste un altar si îi ofera lui Dumnezeu un sacrificiu cu toate animalele si pasarile pure, ca multumire pentru salvarea mirabila de care s-a bucurat. Dumnezeu fagaduieste sa nu mai loveasca din nou pamântul prin potop, pentru ca - a constat cu resemnare - pacatul s-a înradacinat atât de mult în adâncul omului încât a devenit aproape a doua sa natura, si nici chiar cea mai mare pedeapsa si catastrofa nu-l mai pot stavili. Daca ar vrea sa extirpeze raul din radacina, ar trebui sa distruga toti oamenii fara exceptie.

Iubirea lui Dumnezeu, mai mare decât pacatul

Cum a facut cu prima pereche de oameni, la fel si acum Dumnezeu îl binecuvânteaza pe Noe si pe fiii lui si le da îndatorirea de a se înmulti si de a popula din nou pamântul. Pacatul nu blocheaza fertilitatea umana, dar totusi îi prejudiciaza calitatea vietii si vitalitatea însasi a omului. Dupa conceptia arhaica a timpului, înainte de potop oamenii traiau timp de multe secole (cf Gen 5). Noe însusi, la începutul potopului, are 600 de ani si va muri la vârsta de 950 de ani. Dupa potop, în schimb, durata vietii descreste progresiv, pâna când, asa cum a amenintat Dumnezeu însusi înainte de potop, ajunge la numai 120 de ani (cf Gen 6,3). Daca în paradis, oamenii si animalele, ca semn de convietuire pasnica, erau vegetarieni (si asa va trebui sa fie în paradisul viitor, cf. Is 11, 6-9 si 65,25), Dumnezeu permite acum, ca o concesie facuta pacatului, ca oamenii sa ucida si sa manânce animale. În locul armoniei paradisiace, subintra de acum înainte stapânirea omului asupra animalelor sub semnul terorii si al violentei. Numai sângele, considerat sediul vietii, nu va putea fi consumat, pentru a mai pastra o ultima scânteie de respect fata de viata animalelor. Dumnezeu încheie cu Noe, cu fiii sai si cu toate animalele un pact solemn, declarând ca nu va mai distruge în viitor viata de pe pamânt cu un potop. Semnul pus de Dumnezeu însusi pentru aceasta întelegere este curcubeul de pe nori, care prin razele sale de caldura si lumina însenineaza întunericul nefast si uneste cerul cu pamântul. Curcubeul aminteste ca Dumnezeu, în bunatatea si rabdarea sa, îl sprijina pe om, în ciuda vinovatiilor lui, si continua sa se simta legat de om si de destinul lui.

Dupa potop, Noe reuseste sa cultive vita de vie si sa produca vin, o cucerire care, cu toate acestea, pentru oameni nu are numai aspecte pozitive. Noe s-a îmbatat cu noua licoare si zace gol în cortul sau, pierzând astfel - în conceptia biblica ( cf Ex 20, 26; 2 Sam 10,4 s.u.) - demnitatea sa de om. Episodul presupune si o grava infractiune a cutumelor, pentru ca fiul Cam, care-l gaseste în aceasta stare, îl priveste în loc sa-l acopere, în timp ce fratii Sem si Iafet intra în cort pasind cu spatele si arunca o patura peste trupul tatalui. Este motivul pentru care Noe îi binecuvânteaza pe acestia doi, în timp ce îl blestema pe Cam pentru lipsa sa de respect (Gen 9, 18-29). Si dupa potop pacatul se înmulteste odata cu omenirea, pornind de la începuturi modeste pâna la a culmina în hibridul constructiei babeloniene.

Potopul biblic si constiinta comuna a unei catastrofe universale

Citind cu atentie prezentarea potopului (Gen 6,5-9,17) se vor observa câteva incongruente. Într-adevar, toate fazele importante ale povestirii sunt reluate de doua ori, fara ca acest lucru sa fie recerut de necesitati stilistice sau informative: coruptia umana - decizia lui Dumnezeu de a distruge omenire - anuntul potopului - ordinul lui Dumnezeu de a intra în arca - (nu însa constructia arcei) - îndeplinirea poruncii - dezlantuirea potopului - cresterea apelor - moartea fiintelor vii - sfârsitul potopului - fagaduinta lui Dumnezeu de a nu mai provoca un alt potop asupra pamântului. Surprinde, la fel, ca se vorbeste uneori de "Dumnezeu" (Elohim) si alteori de "Domnul" (Iahve). Dar surprind mai ales contradictiile. Pe de o parte, se spune ca Noe trebuie sa ia cu el în arca câte sapte perechi de animale pure si câte o pereche de animale necurate; pe de alta parte, se vorbeste de o singura pereche, fara deosebire de animale pure si impure. Apoi, se spune ca a plouat timp de 40 de zile, dar apa a continuat sa creasca timp de 150 de zile. Aceste dubluri si contradictii se datoreaza faptului ca în paginile biblice au fost împletite artificial doua variante orale despre potop, fiecare cu nuantele proprii pe care autorul sacru le considera prea importante ca sa renunte la ele. Pe baza observatiilor facute mai sus, de altfel, este posibil sa fie identificate cu claritate - chiar si în traducerile în limbile moderne - cele doua fire ale povestirii. Prima povestire a potopului provine din mâinile Javhistului, care a scris în timpul regelui Solomon, în jurul anului 950 î.C. în timp ce a doua povestire este opera Codului Sacerdotal, compusa în jurul anului 550 î.C. în exilul Babiloniei.

Cu toate acestea, Jahvistul nu trebuie considerat inventatorul povestirii despre potop. Perceptia ca omenirea a trecut printr-o catastrofa universala era larg raspândita în întregul Orient antic. Generatii la rând s-au întrebat cu privire la motivul care a dat nastere la aceasta catastrofa: pacatul omului, invidia zeilor, pura întâmplare?

Miturile popoarelor înconjuratoare

Originile ideii de pericol global, trebuie cautate în Mesopotamia, într-o perioada foarte îndepartata. Din acest ambient, sunt cunoscute pâna acum trei mituri despre potop, în scriere cuneiforma: unul sumerian, unul pastrat în epoca acadiana a lui Atrachasis si un altul în epopeea lui Ghilgames. Cel mai vechi este mitul sumerian, pus în scriere în jurul anilor 1800 î.C. si care ar trebui sa fie cu cel putin doua secole mai vechi. În aceasta povestire, pastrata doar în câteva fragmente, se spune cum potopul a inundat pamântul timp de sapte zile si sapte nopti, în timp ce Ziusudra s-a salvat cu ajutorul unei mari ambarcatiuni, dupa care a adus un sacrificiu de multumire. Aici, obiectivul adevarat al povestirii potopului este conservarea speciei umane. Acesta este si cazul povestirii din epoca acadiana a lui Atrachasis, care ni s-a transmis într-o versiune babiloniana datând din secolul XIV î.C. Dar aceasta povestire are o particularitate cu totul specifica, constând în faptul ca se vorbeste despre o motivare a potopului. Potopul a fost decretat de zeitati pentru a elimina oamenii si a pedepsi astfel razvratirea lor. Divinitatea buna Ea l-a informat însa pe Atrachasis despre aceasta catastrofa iminenta. Îl sfatuieste sa construiasca o mare arca în care sa se adaposteasca împreuna cu familia si averea sa, pentru a scapa astfel de potop. Motivul potopului ca pedeapsa a omenirii dispare cu totul în epopea lui Ghilgames, care se inspira din epopeea lui Atrachasis. Epopeea lui Ghilgames, opera cea mai ampla si renumita a literaturii cuneiforme, a fost compusa în secolul XII î.C. de Sin-leqe-unnini si s-a pastrat aproape integral în douasprezece tablite de lut, descoperite în biblioteca regelui asirian Asurbanipal (669-627 î.C.) în capitala acestuia, Ninive. Epopeea poarta numele protagonistului, Ghilgames, regele cetatii Uruk, situata în sudul Babiloniei si are ca subiect dorinta cea mai profunda a omului, nemurirea. Ghilgames, miscat adânc de moartea prietenului Enkidu, împins de dorinta de a gasi ceea ce-i consimte sa traiasca pentru totdeauna, merge pâna la capatul lumii, unde culege iarba legendara a vietii, care îi va fi furata însa de un sarpe. Pe cale, întâlneste pe strabunul sau Utnapishtim, care îi povesteste cum el si sotia sa au fost salvati de potop si cum au ajuns la nemurire.

Relectura biblica

Povestirea potopului în a unsprezecea tabla din epopea lui Ghilgames, se armonizeaza în mod surprinzator cu povestirea biblica, în multe puncte, chiar si în detalii, astfel încât nu încape îndoiala ca autorul Jahvist ori se inspira abundent din epopea lui Ghilgames ori dintr-o sursa asemanatoare, pentru a-l repropune în mod original. În acest sens, ar trebui sa fie de importanta fundamentala faptul ca, înca din traditia mesopotamica, potopul retro-proiectat în istoria primordiala a fost interpretat ca pedeapsa pentru pacatele oamenilor. Cu toate ca structura povestirii este substantial identica, între povestirea mesopotamica si cea biblica subzista însa diferente mari, mai ales cu privire la imaginea lui Dumnezeu. Jahvistul a demitizat sursele pe care le-a gasit: dispar numeroase divinitati, prea omenesti si uneori rivale, pentru a lasa loc unicului Dumnezeu care stapâneste toate. În plus, Vechiul Testament se limiteaza sa povesteasca, în termeni foarte simpli, ceea ce este indispensabil pentru firul naratiunii, evitând orice exagerare epica. Pentru povestitorul biblic, fundalul expunerii populare este constituit nu de cultura urbana ci de conditiile modeste din timpurile primordiale. Surprinde în mod deosebit faptul ca Noe nu ia niciodata cuvântul, ci se multumeste sa asculte în tacere, aratând astfel credinta sa. Apoi, Jahvistul pune în evidenta cu extrema claritate nu numai pacatul omului ca motiv determinant dar si vointa salvifica a lui Dumnezeu, îl intereseaza nu numai pedeapsa primita de om, dar si mântuirea lui si alegerea lui.

În povestirea pe care o face despre potop Codul Sacerdotal, circa patru sute de ani dupa Jahvist, nu se schimba nimic substantial cu privire la continut si la asertiunile teologice. Contradictiile mentionate mai sus provin din conceptiile teologice diferite ale celor doi naratori biblici. Pentru ca în Codul Sacerdotal numele lui Dumnezeu, Iahve, este revelat lui Moise pentru prima data, în istoria originilor el se va numi Dumnezeu-Elohim, în timp ce pentru Jahvist, oamenii cunosc si folosesc numele lui Dumneze-Iahve înca de la început. În povestirea Jahvista, la fel, oamenii au adus sacrificii înca de la început (vezi Cain si Abel), astfel încât Noe, în corespondenta cu miturile mesopotamice, dupa potop aduce lui Dumnezeu un sacrificiu de multumire cu animale pure. În viziunea Codului Sacerdotal, cultul sacrifical a fost introdus abia pe Sinai, drept care Noe nu ofera sacrificii (tot la fel cum în aceeasi viziune a Codului Sacerdotal, nu se face înca deosebire între animale curate si necurate), ci în locul unui sacrificiu se celebreaza încheierea unei aliante. Daca pentru Jahvist ploaia dureaza 40 de zile si 40 de nopti, cu sensul oriental de plinatate al acestui numar, pentru Codul Sacerdotal ploua timp de 150 de zile si tot atât dureaza perioada necesara pentru retragerea apelor. Codul Sacerdotal nu numai ca a legat acest eveniment revolutionar cu ciclul anului, dar l-a transformat într-un fenomen cosmic. În el, apa potopului nu vine numai din cer, cum afirma Jahvistul, dar tâsneste si din zavoarele adâncului primordial. Potrivit povestirii Codului sacerdotal al creatiei (Gen 1), Dumnezeu separa lumina de întuneric, apele din cerurile de sus de apele inferioare de sub cer, si apa de pamântul fix, dispunând astfel cosmosul într-un mod potrivit pentru viata. În potop, în schimb, apele separate la creatie se reunesc, curgând fie de sus fie de jos si produc în acest fel un haos general cu o forta distructiva globala. Este vorba de o invazie de ape atât de impunatoare, ca pâna si muntii cei mai înalti sunt acoperiti din nou de ape, cu exceptia muntelui cel mai înalt al lumii. În antichitate, înaltimea unui munte nu era determinata în termeni absoluti, adica în raport cu nivelul marii, ci în termeni relativi, privind la înaltimea cu care se ridica deasupra peisajului înconjurator. Potrivit viziunii din acel timp, muntele Ararat, înalt de 5.165 m, era cel mai înalt din lume, pentru ca se înalta ca nimeni altul deasupra câmpiei - un podis de circa 3.000 m - care-l înconjoara. În epopea lui Ghilgames, în schimb, arca se opreste pe pamântul muntelui Nissir, astazi Pir Omar Gudrun, în Kurdistan (în povestirea greaca a potopului Deucalion si sotia sa Pira se opresc pe muntele Parnas). De aceea este cu totul gresit sa se caute arca pe muntele Ararat, cu atât mai mult cu cât povestirea biblica a potopului nu urmareste sa fie interpretata ca o relatare jurnalistica a unui fapt istoric.

Noe în traditia posterioara

În Scrisoarea catre Evrei, Noe este prezentat ca model de credinta în Dumnezeu chiar si atunci când cele din jurul sau par sa-l demotiveze: "prin credinta, Noe, înstiintat despre cele care înca nu se vedeau, cuprins de o teama sfânta, a construit o arca pentru salvarea lui; prin credinta a condamnat lumea si a devenit mostenitorul dreptatii" (11, 7). Iar în Lc 17,22-37, Isus îl prezinta ca exemplu de statornicie în asteptarea venirii Domnului. Aceasta va fi ca un fulger care pe neasteptate spinteca vazduhul de la un capat la celalalt al cerului: ferice de cel pregatit sa-i iasa în întâmpinare. Noe a crezut în cuvântul Domnului în asa fel încât a toata viata sa pe acest pamânt era un semn de contradictie pentru semenii din ambientul sau.

Si mai impresionant apare contrastul pe care Noe îl provoaca prin construirea arcei: înconjurat de un pamânt uscacios, pietros, într-o buna zi începe sa construiasca o nava! Si nu o barca oarecare, pentru trecerea unui fluviu sau a unui râu, ci una de proportii uriase pentru vremea respectiva. Este ca si cum cineva ar deschide un santier naval pentru vase oceanice, undeva, la Vatra Dornei...

Noe însusi este un mesaj. Într-un timp în care nimeni nu se astepta, într-un spatiu în care nimeni nu vedea necesitatea, el începe sa se gândeasca si sa-si conformeze viata prin prisma lucrurilor ce urmeaza sa se întâmple în viitor. Cel drept, nu ia în seama sarcasmul din jur: speranta si iubirea pe care le pastreaza în camara inimii, îi sunt deajuns. Un imbold graitor pentru întreaga Biserica.

dupa Paul Maiberger - Marile figuri ale Vechiului Testament.
prelucrare realizata de pr. Adrian Danca

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/scriptura.asp?personaje=5
Vă rugăm să respectați drepturile de autor