www.profamilia.ro /sacramente.asp?euharistia=12
 
 SACRAMENTE 

Euharistia în via?a Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureoti

Inapoi la cuprins

EUHARISTIA ÎN VIATA SOCIALA

Isidor CHINEZ

Dupa o expresie comuna, catolicii sunt cei care "merg la Liturghie". De douazeci de secole crestinii celebreaza, în diferite rituri, ceea ce Isus le-a încredintat apostolilor în seara Ultimei Cine: "Faceti aceasta în amintirea mea!" Si celebrând acest rit, au convingerea ca angajeaza plinatatea credintei lor. Astfel ca celebrarea Liturghiei a structurat de-a lungul veacurilor mentalitatile si cutumele diferitelor societati umane: pentru o mare parte dintre oameni timpul de lucru si diversele lor activitati sunt ritmate de aceasta celebrare crestina. Si totusi, acest mister care trebuie sa transfigureze lumea ramâne litera moarta daca nu este trait si nu i se manifesta în mod real sensul. Acesta este riscul si pericolul pe care îl întâmpina Misterul lui Cristos din partea crestinilor.

 

1. Dihotomia dintre credinta si viata

În ciuda participarii la Euharistie, multi împart realitatea vietii în doua sectoare care nu comunica între ele: lumea profanului si lumea cultualo-sacrala; religia si cultul devin o lume aparte în care se separa pentru "a fi cu Dumnezeu", dupa care se revine pe celalalt versant. Observând în mod critic atâtea comunitati crestine, se constata usor ca sacramentele stau alaturi de viata reala fara a o patrunde, fara a avea vreo influenta asupra ei. Legatura dintre celebrarea euharistica si realitatea cotidiana este cu totul artificiala, pur exterioara, si din aceasta cauza unii renunta fara a-si face probleme. Se poate observa în viata fiecaruia, mai mult sau mai putin, cât de slaba este influenta pe care evenimentul euharistic o exercita asupra modului nostru de a lucra sau invers, cât de putin influenteaza celebrarea situatiile noastre normale de viata1. Cu greu ar putea omul contemporan sa descopere, plecând de la practica crestina, raportul sacrament-viata. Euharistia risca sa se termine pentru multi o data cu momentul ritual, fara a ajunge în viata: este mare tentatie de a trai etsi Christus non daretur; mentalitatea si judecata acestora, de fapt, nu sunt specific crestine si evanghelice, parând adesea mai mult sau mai putin "omologate" de mentalitatea si judecata "lumii"2.

Dihotomia dintre credinta si viata este motiv de mare îngrijorare pentru Pastorii Bisericii - Papa Ioan Paul II ajunge la constatarea dramatica: "multi oameni, prea multi, gândesc si traiesc «ca si cum Dumnezeu nu ar exista»" - întrucât aceasta mentalitate conduce la slabirea credintei, care îsi pierde astfel originalitatea de criteriu nou de interpretare si de actiune pentru viata personala, familiala si sociala3.

Conciliul Vatican al II-lea se confrunta cu aceasta situatie, dar nu se opreste numai la o condamna, nici nu se închide în sine plângând "frumoasele timpuri trecute", dimpotriva, recunoaste responsabilitatea crestinilor de a ascunde "adevaratul chip al lui Dumnezeu si al religiei" (GS 19); nu ezita sa vada în ruptura dintre cult si viata una dintre cauzele ateismului si ale areligiozitatii (cf. GS 19 si 21), enumerând-o "printre cele mai grave erori ale timpului nostru" (GS 43) si calificând-o drept "scandal" (GS 43).

 

2. Perspectiva de rezolvare a problemei

Conciliul însa merge dincolo de denuntare: prospecteaza depasirea acestei situatii printr-o sinteza vitala - expresia apartine documentului conciliar (GS 43) - între credinta, cult si religie pe de o parte, si viata cu datoriile umane, familiare, profesionale, stiintifice si tehnice pe de alta parte4. Sfântul Parinte Ioan Paul II în Veritatis Splendor reia aceasta perspectiva spunând ca trebuie regasit si înfatisat din nou adevaratul chip al credintei crestine, care nu este numai un ansamblu de afirmatii ce trebuie acceptate si ratificate de inteligenta, dimpotriva, este o cunoastere traita a lui Cristos, un adevar trait pâna la capat, întrucât credinta este o decizie care angajeaza întreaga existenta (cf. VS 88).

În perspectiva misterului euharistic

sciziunea dintre credinta si viata este rezultatul incapacitatii crestinilor de a trai o viata euharistica în existenta lor de fiecare zi si de a-l face prezent pe Dumnezeu si, într-un oarecare mod, vizibil. Crestinii, uniti prin Cristos, cu Cristos si în Cristos, si cu Trupul sau mistic, trebuie sa întrupeze Euharistia în existenta lor cotidiana, oferindu-se pe ei însisi ca jertfa pentru toti si pentru binele tuturor. Viata euharistica are deci o dimensiune sociala, care ne angajeaza în dreptate si în solidaritate fata de cei saraci, în transformarea lumii conform planului lui Dumnezeu. [...] Sfintenia nu mai este posibila fara [...] o angajare în favoarea dreptatii, fara solidaritate fata de saraci si oprimati. [...] Uniti cu Cristos în Euharistie, suntem invitati în contextul vietii cotidiene sa o transformam din interior pentru a o consacra lui Dumnezeu cu Cristos. [...] A primi sfânta Împartasanie implica acceptarea lui Cristos si a misiunii sale5.

Cred ca sunt destul de putini crestinii care se îndoiesc, în virtutea credintei lor, ca trebuie sa urmareasca îmbunatatirea conditiilor de viata ale oamenilor. Problema care se pune este aceea a relatiei care exista între Euharistie si viata: aceasta legatura, poate, nu este stabilita atât de riguros pentru multi. Cum se poate ajunge ca actiunile liturgice sa nu se atrofieze ajungând resturi ale unei faze culturale de acum apuse, fara îndoiala pretioase, dar de-a dreptul straine de mentalitatea noastra?6 Ce se impune - pe plan etic - pentru ca Euharistia, care este "totius vitae christianae fons et culmen" (LG 11), sa devina "fons et culmen totius vitae societatis hominum"?

Este necesar a face sa treaca dinamismul din Euharistie în activitatea noastra pusa în slujirea altora si a lumii. "Credinciosii trebuie sa pastreze în modul lor de viata ceea ce au primit în celebrarea Euharistiei [...] propunându-si sa anime lumea cu spiritul crestin, facându-se martori ai lui Cristos «în mijlocul tuturor, adica în mijlocul societatii umane»"7. Pentru aceasta însa, Euharistia trebuie sa fie experienta de viata. Daca Euharistia este o întâlnire cu o traditie stramoseasca a Bisericii, daca este împlinirea unei devotiuni personale, atunci nu are nici o sansa de a provoca o înnoire a spiritului, ci doar atunci când este cu adevarat întâlnirea noastra cu Isus Cristos, misterul credintei.

 

3. Experienta mântuirii

Euharistia înseamna a recunoaste în interiorul vietii, în realitatea personala, dar si a societatii în care traim, prezenta unei alte realitati vii: aceea a lui Dumnezeu care s-a facut aproape mie, noua tuturor, în istoria noastra (Deus pro nobis), realitatea lui Dumnezeu care iubeste si salveaza astazi, nu mâine, iubeste si salveaza oamenii, omenirea, istoria, dar în istorie. În el este posibila astazi adevarata noastra umanitate, nu doar o traire umana într-un mod ce are si ceva bun. Umanitatea noastra adevarata, în autenticitatea sa, este posibila în forta acestei prezente mântuitoare a lui Dumnezeu. Ceea ce ne este dat sa vedem în aceasta întâlnire cu el este ca trairea noastra ca persoana în plinatate este posibila acum, în puterea lui.

 

4. Un exemplu: experienta mântuirii în întâlnirea lui Zaheu cu Isus (Lc 19,1-10)

a) Isus creeaza aceasta întâlnire

Sa încercam sa vedem aceasta realitate cu un exemplu simplu de descifrat. Este vorba despre vamesul Zaheu. Textul subliniaza ca nu este doar unul dintre vamesi, ci un personaj deosebit care, folosindu-se de profesie, si-a facut o pozitie sociala si un patrimoniu: este seful vamesilor si este bogat. Iar daca vamesii în general sunt considerati pacatosi publici, acest vames este cu adevarat si pe deplin. A stiut sa se foloseasca de conditia sa sociala, a stiut sa-si realizeze viata conform propriilor interese. Pe de alta parte, este o persoana care îl cunoaste pe Dumnezeu si apartine unei traditii de credinta. Cunoaste Scriptura, poruncile, adevarurile credintei sale, însa îsi traieste viata sa: o întelege si o evalueaza în baza lui "a avea", o proiecteaza orientând propriile sale decizii în mod egoist. Aceasta cautare de sine este urmata de un alt criteriu: acela al încrederii în mâinile proprii, în siretenie, în propria abilitate. Acest criteriu îi este ghid.

Acest om a auzit probabil vorbindu-se despre Isus ca despre o persoana iesita din comun. Acum, când Isus trece prin oras, este curios "sa vada cine este": aici nu este o dorinta de convertire, nu este o cautare a Domnului; nu este nici dorinta de a-l întâlni pe acest Isus din Nazaret; este curiozitatea de a vedea cine este, de a-l vedea în fata. Însa bogatul sef al vamesilor este mic de statura si Isus nu merge singur, ci înconjurat de multime. Zaheu n-are cum sa-l vada pe Isus în fata. Ceea ce a auzit despre Isus trebuie sa-l fi socat, întrucât curiozitatea de a-l vedea este destul de tenace, nu ca o dorinta trecatoare si superficiala. Pentru a obtine ceea ce urmareste "alearga" înainte si urca într-un copac. Desigur, Zaheu nu este unica persoana scunda din Ierihon, dar textul nu ne vorbeste despre alti copaci cu alte persoane care s-au suit pentru a-l vedea pe Isus. Putem spune ca este vorba despre o curiozitate "serioasa" de a vedea "cine este" Isus.

În timp ce Zaheu se gândeste ca a atins ceea ce urmarea, este surprins de initiativa altuia. Isus îl priveste, si nu din curiozitatea de a-l vedea, ci pentru ca vrea sa-l întâlneasca. Cuvântul lui Isus explica imediat ca privirea sa asupra lui nu este privire de judecata si de separare asa cum o aveau toti ceilalti pentru dânsul (v. 7). Isus îl cheama pe nume si se autoinvita în casa lui. La aceasta nici Zaheu, nici altii nu s-au asteptat. Isus se face aproape pentru Zaheu voind sa creeze o relatie de adevar, fara scheme prefabricate sau calcule de convenienta. Isus se expune judecatii altora. El o stie ca si Zaheu, de fapt. Isus este cel care în realitate creeaza aceasta întâlnire de la persoana la persoana spunând cu fermitate ca acum "se opreste" la el, fara conditionari si fara consideratii despre conditiile interioare si exterioare ale vamesului. El îi ofera propria vecinatate acolo unde vamesul traieste distanta. El intra în viata acestui om cu un gest de fraternitate, care nu are alt motiv decât numai bunatatea lui Dumnezeu. Isus îsi prezinta hotarârea sa de apropiere, cerându-i lui Zaheu sa o accepte. Raspunsul lui Zaheu este sigur al lui Zaheu, dar este creat de propunerea lui Isus. Acum, el, cel curios sa-l vada, are posibilitatea sa-l însoteasca si sa-l primeasca ca oaspete în casa sa. I-a cerut sa coboare imediat din acel copac si el coboara în graba. I-a cerut sa-l primeasca si el îl primeste cu bucurie. Nu a cautat aceasta relatie cu Isus, nici prin cap nu i-ar fi trecut lui, cel considerat exclus din comunitatea religioasa a poporului sau. Acum însa traieste acest raport ca pe o realitate daruita.

b) De la întâlnire la experienta mântuirii

De ce s-a bucurat atât de mult acest vames? Ce l-a determinat sa devina un altul si sa schimbe ceva în casa sa?

Isus a venit la el, s-a asezat cu el la aceeasi masa, l-a acceptat pe acest om în ciuda enormei sale vinovatii, lucru pe care unii îl considerau sacrilegiu, iar pe altii i-a facut sa rasufle usurati. Câte reprosuri pentru un astfel de comportament! "Toti cei care au vazut murmurau spunând: «A intrat sa fie gazduit la un om pacatos»" (v. 7; cf. Lc 15,2: "Acesta îi primeste pe pacatosi si manânca cu ei").

Întâlnindu-l pe acest om care este Isus din Nazaret, Zaheu întelege ca Dumnezeu însusi îi adreseaza un cuvânt salvator pentru viata sa; îl întelege pe Isus care reveleaza modul de a actiona al lui Dumnezeu: tu poti vedea cum este Dumnezeu din ceea ce fac eu aici. Aceasta întâlnire cu Dumnezeu provoaca într-însul o experienta noua: experienta mântuirii. Ceea ce i se întâmpla este ca vede posibilitatea unei vieti ca aceea a Domnului, o viata care poate sa fie împlinita: Zaheu recunoaste aceasta cu forta a ceea ce prezenta lui Isus a cauzat în constiinta sa: o noutate de viata ce i se prezinta ca realitate posibila pentru el acum. În gratuitatea gestului lui Isus descopera un sens si o maretie care îi vorbesc despre noutate, despre adevar, despre umanitatea adevarata. Isus nu este ca ceilalti, care îl judeca si îl resping. Dar nu este nici ca el, care si-a construit viata pe cautarea de sine si pe avantajul propriu, chiar în dauna altora. Sensul umanului perceput în prezenta lui Isus îi pune în fata un cadru de valori care rastoarna criteriile sale si îl face sa experimenteze ca acest mod de raporturi pe care Isus îl traieste este un mod cu adevarat liber si eliberator de a trai pe pamânt.

c) De la indicativul salvific la imperativul etic

Darul mântuirii oferit lui Zaheu (= indicativul salvific) îi cere sa dea un raspuns personal în viata sa concreta: vamesul nu poate ramâne inert. Simte ca trebuie sa ia o atitudine care sa cuprinda întreaga sa viata: din trecut, din prezent si din viitor. Si o ia (= imperativul etic). În existenta lui Isus, care i se daruieste în mod gratuit, el vede propunându-i-se un sens si o valoare radicala pentru propria sa existenta. Atunci se ridica si-i spune Domnului hotarârea sa: este o decizie pe care nimeni nu i-a cerut-o si nici o lege sau traditie ebraica nu i-o cerea în acel mod. Cunostea deja normele de comportament care opreau frauda si impuneau restituirea, dar a preferat totdeauna sa traiasca diferit, vazându-le ca pe un obstacol în cautarea propriei realizari personale. Acum în Isus  vede sensul cel mai profund al acelor norme. Acum vede acest sens ca posibil si pentru sine si ca adevarata împlinire a vietii sale. Acum poate sa-si asume acele norme ca proprii, si chiar dincolo de litera lor.

Ceea ce acest vames a învatat de la Domnul cauta sa traduca în viata sa. Stie ca trebuie sa restituie si nu se întreaba la ce masura este tinut sa o faca; dimpotriva hotarârea sa lasa sa se înteleaga schimbarea criteriilor sale, convertirea sa interioara în virtutea acestei întâlniri cu Isus: restituie de patru ori mai mult. Stie ca este bogat si stie ca sunt atâtia saraci. Deja mai înainte stia ca este bine sa faca pomana. Acum a primit un dar fara calcule si fara masura din partea lui Isus. Semnul gratuitatii va fi prezent în pomana sa: jumatate din bunurile mele le dau la saraci. Zicând aceasta, vamesul marturiseste trecutul sau pacatos afirmând decizia sa de convertire. Însusindu-si în felul sau logica vecinatatii si a gratuitatii, vorbeste despre convertirea sa în termeni de urmare a lui Cristos si de comuniune cu el: vointa de a-si însusi ca sens al relatiilor de viata acelasi sens pe care l-a recunoscut în Domnul pe care l-a întâlnit. Zaheu vede ca este posibil sa iubeasca pe altul fara a face calcule, fara a vedea pâna unde ajunge obligativitatea, fara a trebui sa stea la distanta de prezenta altora pentru a se simti liber. Vede ca este posibil sa iubeasca fara rezerve. Si în aceasta iubire fara rezerve el întelege ca nu este vorba de a se pierde, de a-si distruge propria viata (asa cum gândea, întelegea si simtea mai înainte), dar este vorba de a trai cu adevarat. Vede ca acesta nu este un ideal îndepartat, ci o posibilitate prezenta, aici si acum, si de aceea îsi declara decizia sa: jumatate din bunurile mele la saraci, de patru ori mai mult celor pe care i-am înselat. Decide ceva care nu i-a fost cerut de nici o regula, de nici o porunca, nici chiar de Isus. Nici cea mai stricta interpretare a legii nu-i impune sa dea de patru ori mai mult celor pe care i-a înselat. Si totusi este evident ca tocmai facând astfel arata ca a înteles pâna în adânc legea si profetii, sensul si intentionalitatea poruncilor. Demonstreaza ca a înteles cine este acest Isus din Nazaret care l-a cautat pâna acolo încât s-a lasat recunoscut de el. Aceasta este experienta mântuirii. De fapt, urmeaza cuvintele lui Isus care confirma realitatea cea mai profunda exprimata în decizia lui Zaheu: "mântuirea a intrat în aceasta casa" (v. 9).

 

5. De la memoria rituala la memoria existentiala

Revenind la Euharistie, unde crestinul face experienta aceleasi gratuitati din partea lui Dumnezeu, el primeste darul divin: întâlnirea personala cu Cristos care se daruieste în ritul celebrarii euharistice recere un raspuns care sa angajeze întreaga existenta. Trimiterea de la sfârsitul celebrarii mai mult decât un ramas bun, un salut, o avizare ca adunarea s-a terminat, înseamna un mandat: acela de a împartasi cu ceilalti experienta mântuirii în toata bogatia semnificatiei sale. Cel care a participat cu adevarat si pe deplin la Liturghie, iesind din biserica, dincolo de faptul ca si-a împlinit o datorie, a satisfacut o necesitate de cult, de adoratie si de iubire fata de Domnul, trebuie sa perceapa, într-un mod forte si angajant, ca are sa continue celebrarea în viata zilnica - aceasta este viata "euharistica" -, în familie, pe strada, la munca, în economie, cultura, politica.

"Memoria" rituala a mortii si învierii lui Cristos nu este crestina decât daca se verifica într-o "memorie" existentiala a crestinului. Evanghelia lui Ioan, care a înlocuit instituirea Euharistiei de la Ultima Cina insistând asupra spalarii picioarelor, nu o face la întâmplare. "Este un exemplu pe care vi l-am dat, pentru ca, dupa cum (καhãς) v-am facut eu, si voi sa faceti" (In 13,15). Se impune apropierea de anamneza: "Faceti aceasta în amintirea mea", comenteaza X. Leon-Dufour. Caci acest καhãς al lui Ioan "are mai mare valoare de a face decât de a fi exemplu..., ca si cum Isus ar spune: «Facând aceasta, eu va dau sa faceti la fel, si voi». Acest καhãς are valoare de sacramentum, adica de dar din partea lui Cristos, si nu doar de simplu exemplum" exterior noua. De aceea, "dupa Ioan, comunitatea este fondata si se mentine prin slujirea reciproca tot la fel ca si prin cultul euharistic: acel «a avea parte cu» (In 13,8) corespune «comuniunii»" (1Cor 10,16). În definitiv, "Isus însusi este acela care, în ucenicii sai, împlineste slujirea care trebuie sa-i caracterizeze".8

Astfel, Euharistia constrânge Biserica sa fie ceea ce este: Trupul lui Cristos în mod vizibil, fiinta lui Cristos în lume. Datorita Euharistiei, Biserica devine eveniment. Ea nu va sfârsi niciodata sa devina Euharistie, adica multumire si realitate de comuniune. Este chemata sa poarte în actiunea umana ca si în întregul univers cuvântul lui Isus din Joia Sfânta: "Acesta este trupul meu"9.

Aceasta trimitere de la memoria rituala la memoria existentiala face din sacramente si mai ales din Euharistie, o memorie periculoasa, dupa expresia  lui J. B. Metz: periculoasa pentru Biserica si pentru fiecare, nu doar pentru ca urmarea lui Cristos îl poarta pe cel care crede pe calea crucificatoare a eliberarii (economice dar si spirituale, colective, dar si personale), pentru ca aceasta sequela Christi este "sacramental"  locul lui Cristos, care continua sa împlineasca prin cei care se recunosc ai sai eliberarea pentru care el si-a dat viata. Relatarea rituala, la fiecare Euharistie, despre Isus care si-a dat viata, trimite crestinii la responsabilitatea lor de a se angaja în istorie în numele sau: astfel, ei devin memoria sa vie în lume10. Fara aceasta memorie existentiala, Euharistia ar fi redusa la "o simpla amintire careia i-a zburat viitorul". Elementul "etic" înglobeaza toate formele lui a actiona ale crestinului în lume ca forma de marturie data Evangheliei celui Rastignit-Înviat, iar aceasta activitate priveste nu numai "practica morala", inter-personala, dar si "practica sociala" colectiva11.

 

6. Economia teologica a cultului sacramental euharistic este inseparabila de economia sociala

Pâinea si vinul sunt realitate-simbol a ceea ce sustine viata noastra, a ceea ce avem nevoie pentru a trai. De-a lungul istoriei, pâinea a fost si este cauza de diviziuni si de controverse, motiv de lupte si de moarte. Putem spune ca pentru pâine oamenii devin dusmani: pentru a poseda bunurile pamântului. Nu se împarte pâinea, dar lumea  se divizeaza pentru pâine.

În Euharistie pâinea si vinul, cu tot ceea ce semnifica în complexul sistemului de relatii interumane, sunt luate si ne sunt încredintate ca realitate-simbol de comuniune. Cum o interpretam? Ce semnificatie are aceasta realitate-simbol? Este chemata în cauza constiinta celui care face gestul simbolic al împartirii pâinii, gest verificat ca fals sau adevarat de viata celui care îl împlineste: capacitatea sa de semnificatie reala este încredintata responsabilitatii libere a omului.

Gestul de frângere si de împartire (con-dividere) a pâinii nu este acelasi, ca un gest oarecare, prin care se "da" pâine. Comuniunea înseamna relatie între persoane, cu depasirea granitelor dintre "al meu" si "al tau". Se poate darui pâine cu inima plina de mândrie si chiar cu inima ucigasa, cu scopuri de utilitate calculata, dar aceea nu va fi niciodata pâine împartita. Împartirea reala a mijloacelor de trai este expresia vointei reale de a împarti viata.

Reprezentând simbolic tot ceea ce hraneste omul, pâinea este încarcata cu "moartea" lui în munca: moarte pentru viata. Dar, asimilata, pâinea schimba moartea în viata: este negarea mortii pentru a da cale vietii. Ori, atunci când ea nu este consumata de cei care o produc, ea devine pâine a mortii. Atunci când un sistem economic nedrept ia saracilor pâinea pe care ei o fabrica, atunci când nu o distribuie decât celor puternici din punct de vedere economic, o de-sacramentalizeaza. Pâinea nu devine eucharistie în orice conditii. "Cine aduce jertfa din averea saracilor înjunghie pe fiu înaintea tatalui sau. Pâinea celor lipsiti este viata saracilor; cel care le-o ia este un ucigas" (Sir 34,22-23). A oferi lui Dumnezeu aceasta pâine plina de moartea saracilor este un sacrilegiu. Împartasirea cu aceasta pâine luata celor care o produc înseamna "a mânca propria condamnare": este imposibil aici "a deosebi trupul Domnului", adica acest trup sacramental în care se unesc în mod indisolubil Capul si membrele (1Cor 11,17-34). Psalmistul acuza din partea lui Dumnezeu pe toti acei "raufacatori care manânca poporul meu ca si cum ar mânca pâine" (Ps 53,5). A pretinde sa manânci Trupul lui Cristos pentru viata, atunci când aceasta pâine, luata din gura saracilor, este purtatoare de moarte, înseamna auto-condamnare. Economia teologica a cultului sacramental euharistic este inseparabila de economia sociala a muncii12.

Cuvintele lui Isus fac din aceasta pâine si din acest vin Trupul sau daruit si Sângele sau varsat, adica existenta istorica concreta a lui Isus în daruirea sa de Rascumparator. Este viata sa încredintata care devine loc de comuniune. În forta acestei prezente, suntem mântuiti. În forta acestei mântuiri, suntem reconstituiti frati. În forta acestei fraternitati, viata poate fi împartasita (con-dividere) pe pamânt. În forta aceste împartasiri a vietii, pâinea poate cu adevarat sa fie împartita si sa devina cauza de viata13.

Crestinul care se împartaseste va avea simtul comuniunii acestei pâini si deci al bunurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat si a caror valoare ne-o arata Cristos. Asemenea lui Cristos, crestinul va sti sa afle în Euharistie forta de a sluji altora cu devotament, prin inserarea sa în structuri care nu functioneaza bine decât prin generozitatea si dezinteresul membrilor lor.

 

7. Concluzie

Prin Întruparea Fiului lucrurile profane se schimba14 si deci nu trebuie sa fie abandonate ca straine sau excluse din dinamismul mântuitor al harului. Continuitatea dintre Euharistie si misterul Întruparii este foarte semnificativa: ca semn eficient al prezentei vii si operante a Domnului în mijlocul Bisericii sale, Euharistia prelungeste întruparea în celebrarea sacramentala, ca si în trairea sacramentului.

Euharistia trimite din nou crestinul în lume, nu pentru a se obisnui cu necesitatile ei, ci pentru a si-o asuma si a o implica în dinamismul supranatural al iubirii care se daruieste pentru a-i înalta pe toti oamenii la posibilitatile lui Dumnezeu (cf. Lc 1,37) si ale harului sau; este o înaltare care se realizeaza ca angajare etica de emancipare si promovare umana în toate ambientele si momentele existentei omului: de la persoana cu drepturile si libertatile sale, la familie, societate, politica, munca, economie, cultura, ecologie... la tot ceea ce trezeste iubire pentru om si merita sa fie dorit. Indicativul salvific din Euharistie recere imperativul etic al crestinului conditionându-i întreaga existenta.

Euharistia este evenimentul Pastelui Domnului - mister de moarte si de înviere - ce vine în acest "azi" al vietii si istoriei noastre umane si devine izvor de speranta pentru crestinul ce se face pe sine însusi voce de speranta pentru lume: speranta care se dilata pâna la a îmbratisa geamatul creatiei (cf. Rm 8,22), integrându-o în tensiunea eshatologica spre "ceruri noi si un pamânt nou" (2Pt 3,13; cf. Ap 21,1). Aceasta speranta "îi da voie sa puna mâna pe cer si pe pamânt pentru a schimba lumea"15.

Aceasta este pentru crestin prima si cea mai credibila vestire a întâlnirii cu Domnul, simultan si în relatie cu momentul misterico-sacramental al Euharistiei pe care o primeste ca dar si o traieste ca datorie în fiecare zi a vietii sale, pentru ca stie - iar dupa Pascal "simte" - ca "totul este har".

 

Bibliografie

Bastianel S., Moralita personale nella vita di fede, PUG, Roma 1992, 205-209.

Bastianel S., Moralita personale. Ethos, etica cristiana. Appunti di Teologia morale fondamentale, PUG, Roma 1993, 104-109.

Bastianel S. - Zuccaro C., Moralita personale e vita fisica dell'uomo, PUG, Roma 1994, 53-85.

Carrier H., Dottrina sociale. Nuovo approccio all'insegnamento sociale della Chiesa, San Paolo, Cinisello Balsamo 1993.

Chauvet L.-M., Symbol et sacrament. Une relecture sacramentelle de l'existence chrétienne, Cerf, Paris 1988.

Defois G., Le chrétiens dans la société. Le mystere du salut dans sa traduction sociale, Desclée, Paris 1986, 198-215.

Dussel E., "Le pain de la célébration: signe communautaire de justice", Conc(I) 172 (1982) 89-101.

Hongsoon T., "L'educazione dall'Eucaristia alla vita",  L'Osservatore Romano (3 iulie 1997) 7.

Manaranche A., Ceci est mon corps, Seuil, Paris 1975.

Martelet G., Résurrection, eucharistie et genese de l'homme. Chemins théologiques d'un renouveau chrétien, Desclée, Paris 1972, 200-214.

Mastroserio N., Il Giubileo del 2000. Preparazione, celebrazione, prospettive, Domenicana Italiana, Napoli 1998.

Mosso D., Vivere i sacramenti, Paoline, Cinisello Balsamo 1992.

Tettamanzi D., "Parlare di speranza", L'Osservatore romano (6 octombrie 1999) 7.

Ratzinger J., "La speranta nella luce della fede", Il RegDoc 19 (1999) 609.

Schneider T., Segni della vicinanza di Dio. Compendio di teologia dei sacramenti, Queriniana, Brescia 1983.

Vorges F. de, "Rôle temporel, social et politique de l'eucharistie", în Resurrection. "Ma chair pour la vie du monde". Pain Rompu pour un monde nouveau, Brouwer, Paris 1981, 91-93.

 

Note


1 Cf. T. Schneider, Segni della vicinanza di Dio. Compendio di teologia dei sacramenti, Queriniana, Brescia 1983, 147.

2 Cf. D. Tettamanzi, "Parlare di speranza", L'Osservatore romano (6 octombrie 1999) 7.

3 Ioan Paul II, Scrisoarea enciclica Veritatis Splendor (6 august 1993), 88 (de acum înainte va apare în text în forma prescurtata VS).

4 "Asadar, sa nu fie în nici un fel puse în opozitie activitatile profesionale si sociale, pe de o parte, si viata religioasa, pe de alta parte. Crestinul care îsi neglijeaza îndatoririle pamântesti îsi neglijeaza îndatoririle fata de aproapele si chiar fata de Dumnezeu însusi si îsi pune în primejdie mântuirea vesnica. Sa se bucure mai degraba crestinii, urmând exemplul lui Cristos care a muncit ca mestesugar, ca pot sa-si exercite toate activitatile pamântesti unind într-o sinteza vitala eforturile omenesti, familiale, profesionale, stiintifice si tehnice cu valorile religioase, sub a caror înalta calauzire toate sunt coordonate spre slava lui Dumnezeu" (GS 43).

5 T. Hongsoon, "L'educazione dall'Eucaristia alla vita", L'Osservatore Romano (3 iulie 1997) 7.

6 Cf. T. Schneider, Segni della vicinanza di Dio..., 147.

7 Sacra Congregatie a Riturilor, Instructia despre cultul misterului euharistic Euharisticum misterium (25 mai 1967) 13; cf. GS 43.

8 X. Leon-Dufour, Le Partage du pain eucharistique selon le Nouveau Testament, Seuil, Paris 1982, 287-288.

9 Cf. B. Chenu - F. Coudreu, ed., La fois des catholiques. Catéchese fondamentale, Centurion, Paris 19842, 691-692.

10 L.M. Chauvet, Symbol et sacrament. Une relecture sacramentelle de l'existence chrétienne, Cerf, Paris 1988, 266-267.

11 Cf. J.B. Metz, La Foi dans l'histoire et la société, Cerf, Paris 1979, 73-74.

12 L.M. Chauvet, Symbol et sacrament..., 563.

13 Cf. S. Bastianel-C. Zuccaro, Moralita personale e vita fisica dell'uomo, PUG, Roma 1994, 80-82.

14 Cf. P. Teilhard de Chardin, Le milieu divin. Essai de vie interieure, Seuil, Paris 1957, 36.

15 P. Vanzan, "Alienazioni e preamboli di speranza nell'odierna transizione al postmoderno", RdT 31 (1990) 26.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sacramente.asp?euharistia=12
Vă rugăm să respectați drepturile de autor