www.profamilia.ro /sacramente.asp?euharistia=1
 
 SACRAMENTE 

Euharistia în via?a Bisericii
colocviu teologic dedicat Marelui Jubileu

achizitionare: 12.01.2004; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureoti

Inapoi la cuprins

EUHARISTIA CEA DE TOATE ZILELE, ASTAZI

Wilhelm DANCA

Paginile care urmeaza au un caracter introductiv, deci limitat. Cu toate acestea, le consider necesare pentru a putea încadra ceea ce propune astazi teologia catolica în legatura cu Euharistia - tema centrala a conferintelor si dezbaterilor colocviului teologic de la Traian, dedicat anului jubiliar 20001. Pe scurt, atât în continut cât si în structura, teologia euharistica actuala depinde de mai multi factori2. Primul se refera la  împartasania frecventa, pe cât posibil zilnic, introdusa de Pius al X-lea (1903-1914)3. Al doilea tine de semnificatia semnelor si în mod deosebit de caracterul convivial al Sfintei Liturghii - banchet, ospat sacru -, redescoperit de miscarea liturgica. Al treilea factor are o legatura strânsa cu Conciliul Vatican al II-lea (1962-1965) care a vorbit despre caracterul unic al jertfei lui Cristos, caracterul sacramental al jertfei euharistice4, ca reactualizare nesângeroasa a jertfei lui Cristos de pe cruce si despre participarea crestinilor la aceasta jertfa5. Astfel, facând referinta clara la Mt 18,20 ("unde doi sau trei se afla adunati în Numele meu, acolo eu ma aflu în mijlocul lor"), Conciliul a depasit aplicarea restrânsa a conceptului de prezenta reala doar în pâine si vin si a vorbit despre prezenta lui Cristos si în alte sacramente, în cuvântul predicarii si în comunitatea adunata (cf. SC 7). De asemenea, Conciliul a deschis calea unor reforme pentru a se ajunge la "participarea deplina si activa a întregului popor" (SC 14; cf. SC 19, 41, 48, 50), introducând limba poporului în liturgie (cf. SC 36, 54) si încurajând apropierea laicilor de potir (cf. SC 55). În fine, un ultim factor provine din dialogul ecumenic care, cautând apropierea între Biserici, a dus la aprofundarea teologiei euharistice: comisia mixta romano-catolica si evanghelico-luterana a publicat în 1978 un document consacrat Euharistiei intitulat Cina Domnului6; comisia Credinta si Constitutie a Consiliului Ecumenic al Bisericilor (Biserica Romano-Catolica este membra a acestei comisii cu drepturi depline începând din 1968) a tratat despre Euharistie subliniind legatura sa cu Botezul si Preotia în Documentul de la Lima din 19827; comisia internationala anglicano-catolica a publicat în 1990 o declaratie comuna intitulata Biserica drept comuniune8, iar în 1993 un alt document emis de aceeasi comisie cuprinde câteva Clarificari asupra euharistiei si preotiei9.

Având în vedere acesti factori, putem constata ca, în ceea ce priveste continutul, teologia euharistica subliniaza caracterul de ospat, importanta memorialului (anamneza) si semnificatia teologica a cuvântului si, în plus, vorbeste într-un mod mai insistent despre conceptul de jertfa. Sub aspect structural, teologia de astazi a lasat deoparte împartirea neoscolastica a doctrinei euharistice în trei tratate (prezenta reala, sacrament si jertfa) si a adoptat o perspectiva unitara care uneste aspectele de jertfa si de prezenta reala si le intepreteaza pornind de la evenimentul sacramental al ospatului.

Daca adoptam aceasta perspectiva unitara, putem descrie sacramentul Euharistiei în felul urmator:

în semnul comuniunii pe care o implica masa luata împreuna - ospatul, comunitatea celebreaza cu recunostinta evenimentele istoriei mântuirii, în special pogorârea si înaltarea lui Isus Cristos - nasterea, patima, moartea si învierea lui -, care prin mijlocirea Duhului Sfânt se daruieste pe sine în pâine si în vin, îi face partasi pe membrii adunarii la darul vietii sale si face din celebrare un semn evident al desavârsirii finale10.

Acelasi punct de vedere îl gasim si în Catehismul Bisericii Catolice, care vorbeste despre Euharistie ca izvor si culme a vietii bisericesti11, jertfa sacramentala - aducere de multumire, memorial, prezenta -12, ospat pascal13 si chezasie a slavei viitoare14.

Asadar, Euharistia este memorialul de jertfa în care se perpetueaza jertfa Crucii si ospatul sacru al împartasirii cu Trupul si Sângele Domnului15. Semnul fundamental al sacramentului este ospatul comunitar, împartasirea pe care o implica masa luata împreuna: pâinea si vinul sunt împartite, cuvintele care însotesc aceasta împartire vorbesc despre Ultima Cina a lui Isus si exprima o invitatie: Luati si mâncati ..., beti! (Mt 26,26s.u.).

Dupa cum se stie, Euharistia crestina îsi are radacinile în ospetele sacre ale lui Israel, care îi uneau pe participanti între ei si cu Dumnezeu. Astfel, de la încheierea legamântului pe Sinai pâna la adunarea comunitatii în experienta pascala, ospatul este semnul legamântului: legamântul lui Dumnezeu cu oamenii se înfaptuieste în legamântul oamenilor. Stând la masa împreuna, consumând pâinea si vinul, se primeste viata si se celebreaza legamântul care o face posibila.

Alaturi de aspectul comuniunii se afla si acela al acceptarii sau primirii. Stând la masa pentru a mânca si a bea, omul exprima conditia lui de creatura, faptul ca viata lui este un dar. De aceea, la masa se fac urari si se aduc multumiri. În consecinta, în centrul celebrarii euharistice gasim marea rugaciune de multumire pentru darul pâinii si al vinului ca si pentru întreaga istorie a lui Dumnezeu cu poporul sau. Daca Cina Domnului este o Euharistie (aducere de multumire), lucrul acesta înseamna ca actul fundamental al celebrantilor este acceptarea plina de recunostinta, faptul de a se lasa purtati de o initiativa care vine de la Dumnezeu.

Din toate acestea întelegem ca în centrul rugaciunii euharistice aducerea de multumire devine o aducere-aminte si o vestire. Aceasta este structura fundamentala a anamnezei: aducere aminte recunoscatoare si actualizatoare. Deoarece, în anamneza, atunci si astazi se contopesc, celebrarea euharistica este o întâlnire reala cu Isus Cristos si istoria lui. Cu alte cuvinte, multumind si aducându-si aminte, comunitatea celebreaza venirea lui Cristos în adunarea euharistica. În limbaj scolastic, aici este vorba despre prezenta reala a lui Cristos, care nu se reduce doar la prezenta lui somatica. De fapt, Cristos, prezent în Duhul sau, este subiectul evenimentului euharistic - comunitatea celebreaza venirea lui si o primeste cu gratitudine. Aceasta venire este un proces dinamic: Cristos vine în mijlocul acelora care s-au adunat în numele sau, în predicarea cuvântului, în anamneza Ultimei Cine, în frângerea pâinii, în împartirea darurilor. Dar Cristos vine cu istoria lui întreaga. Aici, în lumina conceptului venirii lui Cristos, întrevedem legatura care exista între prezenta reala si sacrificiu. La rândul ei, ideea anamnezei ne spune ca lucrul acesta nu înseamna o repetare a sacrificiului lui Isus, dar ca Domnul glorificat se face prezent prin daruirea sa înfaptuita o data pentru totdeauna.

Deci, Cristos vine în Euharistie pentru a-i asocia pe membrii adunarii la initiativa daruirii sale plina de iubire. Ei se lasa atinsi de el si se identifica cu istoria vietii lui. În felul acesta, participarea la ospatul euharistic devine participarea la sângele lui Cristos (1Cor 10,16) si sacrificiul lui Isus devine sacrificiul comunitatii care celebreaza Euharistia. De fapt, venirea lui Cristos schimba întotdeauna ceva, transforma. Consumarea pâinii si a vinului nu ramân pur si simplu doua gesturi indiferente, ci devin Cina Domnului; pâinea si vinul nu ramân alimente simple, ci devin simboluri reale ale prezentei si daruirii sale, devin Trupul si Sângele lui Cristos, pentru ca cei prezenti la adunare sa devina trupul sau si sa participe la daruirea sa. Sa mai spunem ca venirea lui Cristos, participarea la daruirea sa si transformarea darurilor în vederea transformarii oamenilor au loc prin Duhul Sfânt.

În acest sens, reforma liturgica a Conciliului Vatican al II-lea a dat din nou epiclezei - cererea adresata Tatalui de a-l trimite pe Duhul Sfânt -, locul cuvenit în liturgia romana. În trei din rugaciunile euharistice, aceasta cerere se afla înainte de relatarea instituirii, sub forma unei invocari pentru sfintirea darurilor ("Duhul Sfânt sa sfinteasca aceste daruri ca sa devina trupul si sângele lui Isus Cristos..."). Canonul Bisericii antice transmis de Hipolit includea în aceasta invocare si sfintirea celebrantilor, largind în felul acesta raza transformarii euharistice. Prin redescoperirea caracterului de epicleza al Euharistiei, Conciliul a aruncat o punte de legatura catre Biserica orientala, în liturgia careia epicleza a constituit întotdeauna o parte esentiala. În fine, aspectul pneumatologic pune în evidenta caracterul personal al transformarii euharistice. Duhul Sfânt semnifica, de fapt, prezenta personala si transformatoare a Tatalui (si a Fiului) în altul. Transformarea prin Duhul Sfânt este o schimbare din interior. Deci, Euharistia ca invocare a Duhului Sfânt înseamna ca celebrantii se deschid catre prezenta reala în sens spiritual, catre venirea Domnului ce transforma întreaga adunare si pe cei care sunt prezenti în ea.

Dar Euharistia nu este numai o aducere-aminte ce înfaptuieste sau actualizeaza trecutul, ci si un preludiu eshatologic, semn puternic al împlinirii finale ("Moartea ta o vestim, Doamne,... pâna când vei veni"). Lucrul acesta înseamna ca Euharistia reprezinta, pe de o parte, lumea viitoare în care crestinii spera, iar pe de alta, îndeplineste o functie de provocare, schimbare, încurajare: contrastul dintre celebrare si realitea cotidiana îi face pe participanti sa constate imperfectiunea lumii; imaginea lumii viitoare îi determina si mai mult pentru a se angaja sa conlucreze la venirea ei si se întareste în sufletul lor speranta ca un astfel de angajament nu este în zadar.

Fara îndoiala, Euharistia este izvorul si culmea vietii bisericesti, este celebrarea ei cea mai importanta, caci în ea "este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însusi, Pastele nostru" (PO 5). Totusi, trebuie sa retinem ca Biserica nu se celebreaza pe sine în cadrul Euharistiei, ci istoria din care provine existenta ei, speranta care o însufleteste, venirea Domnului care o transforma. Totodata, în aceasta celebrare se reprezinta ceea ce este Biserica sau trebuie sa fie: o comuniune si o comunitate care da marturie despre Isus Cristos si despre împaratia lui Dumnezeu vestita de El, care cauta sa traiasca aceasta marturie slujind pe aproapele si care reprezinta simbolic ambele lucruri - marturia cuvântului si marturia faptei - în celebrarea liturgica. Deci, din Euharistie fac parte atât predicarea Cuvântului, cât si frângerea pâinii, de aceea ea este, desi nu numai, o imagine a Bisericii. Liturgia Cuvântului si liturgia euharistica alcatuiesc împreuna "un singur act de cult" (SC 56)16.

Aceasta dimensiune divino-umana a teologiei euharistice din zilele noastre cere o precizare cât priveste adoratia euharistica. Dupa cum se stie, din cele mai vechi timpuri, Biserica a cunoscut practica pastrarii pâinii consacrate în afara celebrarii euharistice. În timpurile de la începutul Bisericii, motivele pastrarii erau urmatoarele: pentru a fi împartita la bolnavi si muribunzi, pentru a fi purtata si primita în casele crestinilor în zilele când nu se celebra Euharistia, pentru a face schimb de bucati din pâinea euharistica cu alte comunitati sau pentru a o introduce în urmatoarea celebrare euharistica din acelasi loc. În timpul evului mediu, pastrarea pâinii a dobândit o noua functie: trebuia sa serveasca la adoratia lui Cristos în ostia consacrata, dar în afara Sfintei Liturghii. Asa au aparut noile forme ale pietatii euharistice: sarbatoarea Corpus Domini, procesiunile euharistice, expunerea ostiei în ostensor etc.

Astazi, teologia euharistica catolica acorda o atentie deosebita caracterului de ospat al Euharistiei, subliniind faptul ca forma adevarata, specifica si primordiala a pietatii euharistice este celebrarea Cinei Domnului; din ea fac parte predicarea cuvântului, rugaciunea euharistica de multumire, memorialul ultimei cine, împartirea si primirea darurilor euharistice. Asadar, celebrarea Cinei Domnului confera valoare tuturor celorlate practici de venerare a Euharistiei, adica toate celelalte forme ale cultului euharistic sunt importante în masura în care conduc la Sfânta Liturghie, o prelungesc sau o pregatesc.

O alta precizare trebuie facuta aici în legatura cu aspectele ecumenice ale Euharistiei. Este vorba de asa numita communicatio in sacris (împartasirea crestinilor apartinând unor confesiuni diferite întru cele sfinte) care trebuie sa tina cont de urmatoarele doua principii: exprimarea unitatii Bisericii si participarea la mijloacele de har. Tensiunea între aceste doua principii caracterizeaza atât practica, cât si reflectia teologica de astazi. Dreptul canonic (1983) afirma în linie de principiu interdictia de a împarti Euharistia la crestinii necatolici, dar admite o serie de exceptii bine precizate17.

Totusi, discutia teologica prezinta astazi unele tendinte demne de atentie: unii se întreaba daca este permisa o participare comuna la Cina Domnului, altii se întreaba care ar fi motivele ce împiedica o astfel de celebrare. În favoarea participarii comune la Cina Domnului se invoca legatura sacramentala a unitatii, constituita de Botez "între toti aceia care au fost regenerati prin el" (UR 22). Apoi, în spatiul românesc, între crestinii catolici si crestinii ortodocsi exista o convergenta în marturisirea de credinta, în special în ceea ce priveste caracterul de jertfa si de prezenta reala al Euharistiei; de asemenea, în aceste doua traditii crestine s-a pastrat substanta veritabila si integrala a tainei euharistice, deoarece ambele au sacramentul Preotiei; totodata si unii si altii considera ca Euharistia nu este un mijloc pentru a ajunge la unitate, ci semnul unitatii actualizate în mod desavârsit.

Sa adaug faptul ca în România, dupa vizita Papei Ioan Paul al II-lea din 7-9 mai 1999, constiinta acestei unitati a crescut în mod semnificativ. Crestinii separati îsi amintesc acum cu mai multa tarie de rugaciunea lui Isus pentru unitatea vizibila a ucenicilor, rugaciune pe care Sfântul evanghelist Ioan o asaza, si nu întâmplator, în contextul Ultimei Cine (In 17,21-23). Pentru noi, care asteptam hotarârea ierarhilor ca fratii separati sa poata sta din nou în jurul aceluiasi altar, doar simpla rostire a rugaciunii lui Isus de la Ultima Cina este deja un lucru important pentru unitatea mult dorita.

În paginile care urmeaza publicam lucrarile colocviului teologic de la Traian, organizat de catre Academia Catolica "Sfântul Augustin" la cererea P.S. Petru Gherghel, episcop de Iasi. Obiectivul principal al colocviului a fost acela de a descoperi împreuna noi modalitati de celebrare a tainei Întruparii Fiului lui Dumnezeu si examinarea directiilor de înnoire (convertire) pe care Biserica noastra locala le-a urmat de la Conciliul Vatican al II-lea pâna astazi. Interesul manifestat de participanti în timpul lucrarilor si dupa terminarea lor i-a încurajat pe organizatori sa adune între copertile acestui volum temele dezbatute si, totodata, sa spere ca în viitor astfel de momente teologice s-ar putea repeta.

 

Note


1 Colocviul s-a desfasurat în Casa misionarilor verbiti de la Traian (Neamt) în patru serii, dupa cum urmeaza: 15-16 martie, 22-23 martie, 29-30 martie, 5-6 aprilie a.c. Au participat preotii diecezani si calugari, precum si ierarhii din arhidieceza romano-catolica de Bucuresti si din dieceza de Iasi. Conferintele au fost pregatite si prezentate de preotii profesori de la Seminarul catolic din Iasi. De asemenea, au conferentiat episcopii din cele doua dieceze si nuntiul apostolic la Bucuresti, mons. Jean-Claude Perisset.

2 Cf. F.J. Nocke, "I singoli sacramenti", în Nuovo corso di dogmatica, II, ed. Th. Schneider, Queriniana, Brescia 1995, 344-361.

3 Cf. DS 3534.

4 Conciliul Vatican al II-lea trateaza despre jertfa euharistica în constitutia despre liturgie Sacrosanctum Concilium (SC) si în decretul despre slujirea si viata preotilor Presbyterorum ordinis (PO) 2, 5, 13; dar si în alte documente gasim referiri la aceasta problema: constitutia dogmatica despre Biserica Lumen gentium (LG) 3, 10, 11, 34, 58; decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem (AA) 3.

5 F. Bourassa, "Il sacrificio nella teologia e nella vita quotidiana", în Vaticano II: Bilancio e prospettive, I, ed. R. Latourelle, ed., Cittadella Editrice, Assisi 19882, 705-736.

6 La cena del Signore, în EnchOe, I, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 1986, 588-653.

7 Battesimo, eucaristia, ministero, în EnchOe, I, 1391-1447.

8 La chiesa come comuniune, în EnchOe, III, Edizioni Dehoniane Bologna, Bologna 1995, 24-53.

9 Chiarificazioni su eucaristia e ministero, în EnchOe, III, 54-64.

10 F.-J. Nocke, I singoli sacramenti, 346.

11 Cf. CBC 1324-1327.

12 CBC 1356-1381.

13 CBC 1382-1401.

14 CBC 1402-1405.

15 CBC 1382.

16 Cf. CBC 1346-1349.

17 Cf. CIC, can. 844:

§ 1. Slujitorii sacri catolici administreaza în mod licit sacramentele numai credinciosilor catolici, iar acestia le primesc în mod licit numai de la slujitorii catolici, cu exceptia cazurilor prevazute în §§ 2, 3 si 4 ale acestui canon si ale can. 861, § 2.

§ 2. Ori de câte ori necesitatea cere aceasta, sau adevarata utilitate spirituala o sugereaza, si cu conditia sa fie evitat pericolul de eroare sau de indiferentism, se permite credinciosilor, carora le este imposibil din punct de vedere fizic sau moral sa mearga la un slujitor catolic, sa primeasca sacramentele Pocaintei, Euharistiei si Ungerii bolnavilor de la slujitori necatolici în a caror Biserica aceste sacramente sunt valide.

§ 3. Slujitorii sacri catolici administreaza în mod licit sacramentele Pocaintei, Euharistiei si Ungerii bolnavilor membrilor Bisericilor orientale care nu sunt în comuniune deplina cu Biserica Catolica, daca acestia le cer de bunavoie si sunt dispusi cum se cuvine; acelasi lucru este valabil si pentru membrii altor Biserici care, dupa aprecierea Scaunului Apostolic, se afla cu privire la sacramentele respective în aceeasi situatie ca si Bisericile orientale mentionate mai sus.

§ 4. Daca exista pericolul de moarte sau daca, dupa aprecierea Episcopului diecezan sau a Conferintei Episcopale, intervine o alta necesitate grava, slujitorii catolici administreaza în mod licit aceleasi sacramente si celorlalti crestini care nu sunt în comuniune deplina cu Biserica Catolica, dar care nu pot sa se duca la slujitorul comunitatii lor, cer aceste sacramente de bunavoie, manifesta fata de ele credinta catolica si sunt dispusi cum se cuvine.

§ 5. Episcopul diecezan sau Conferinta Episcopilor sa dea norme generale cu privire la cazurile prevazute de §§ 2, 3 si 4 numai dupa ce au consultat autoritatea competenta cel putin a Bisericii locale sau a comunitatii necatolice interesate.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/sacramente.asp?euharistia=1
Vă rugăm să respectați drepturile de autor