www.profamilia.ro /rugaciunea.asp?puterea=2
 
 RUGACIUNEA 

Puterea mare a rugaciunii
Pentru a dobândi mântuirea cea veonica
oi toate harurile ce le dorim de la Dumnezeu
Sf. Alfons M. de Liguori

achizitionare: 09.11.2003; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior CAPITOLUL I

DESPRE TREBUINTA RUGACIUNII

1. Rugaciunea e absolut trebuincioasa spre a ne mântui

Înca din veacul al V-lea pelagianii raspândisera greseala ca rugaciunea nu este trebuincioasa pentru dobândirea mântuirii. Capul acestor eretici, Pelagiu, învata ca omul se osândeste numai atunci când nu si-ar da silinta sa cunoasca adevarurile ce trebuie sa le stim într-un chip deosebit. Însa curios lucru, zicea sf. Augustin, Pelagiu voia sa vorbeasca despre orice lucru, numai despre rugaciune nu, care de altfel e singurul mijloc pentru a dobândi Stiinta sfintilor, dupa cum a lasat scris si sf. Iacob Apostolul: "Daca cineva dintre voi are trebuinta de întelepciune, s-o ceara de la Dumnezeu, care da la toti cu îmbelsugare si nu cearta; si i se va da lui" (Iac I, 5). Sunt prea vadite textele Scripturii care ne fac sa vedem trebuinta ce-o avem de a ne ruga: "Se cade a se ruga pururea si a nu înceta" (Lc. 18, 1). "Vegheati si va rugati, ca sa nu intrati în ispita" (Mt. 26, 41). "Cereti si vi se va da" (Mt. 7, 7). Cuvintele de mai sus: "trebuie", "cereti", "rugati-va", dupa cum le talmacesc teologii, înseamna o porunca.

Învatatul Leonard Leuius scrie: "nu se poate tagadui fara a gresi în ale credintei ca cei ajunsi la vârsta priceperii au numaidecât nevoie de rugaciune pentru a se mântui. Clar aparând din Scripturi ca rugaciunea e singurul mijloc de a dobândi ajutoarele necesare mântuirii noastre. Motivul e usor de înteles. Fara ajutorul harului, noi nu putem face nici un bine: "Fara de mine nu puteti face nimic" (Ioan 15, 5). Asupra acestor cuvinte sf. Augustin noteaza ca Isus Cristos n-a spus: "Nu puteti sfârsi nimic, ci nimic nu puteti face". Pentru a ne da de înteles ca noi fara ajutorul harului, nici nu putem începe savârsirea unui lucru bun. Ba mai mult, Apostolul scrie: "De la noi nici nu putem avea dorinta de a face binele" (II Cor. 3, 5). Daca prin urmare nu putem nici sa ne gândim la ceva bine, cu atât mai putin îl putem dori. Acelasi lucru ni-l învata în atâtea alte locuri Scriptura: "Acelasi Dumnezeu este care lucreaza toate în toti" (I Cor. 12, 6).

"Va voi face sa umblati în poruncile mele, sa pastrati legile mele si sa le împliniti" (Ezech. 36, 27). Asa cum scrie sf. Leon I: "Noi nu facem nici un alt bine afara de acela pe care Dumnezeu ne ajuta sa-l facem cu harul Sau". Din care motiv Conciliul Tridentin în Sesiunea 6, com. 3 a hotarât urmatoarele: "Daca cineva va zice, ca fara vreun imbold si ajutor primit de la Sfântul Duh, omul poate sa creada, sa nadajduiasca, sa iubeasca, si sa se pocaiasca cum trebuie, pentru a dobândi harul iertarii pacatelor, sa fie afurisit".

Autorul "Operei nedesavârsite", vorbind despre animale, zice ca Dumnezeu pe unele le-a înzestrat cu iuteala la alergat, pe altele cu gheare, pe altele cu pene, pentru ca astfel sa-si poata apara si pastra fiinta lor; dar pe om l-a plasmuit într-o astfel de stare, ca numai Dumnezeu singur sa fie ajutorul lui. Omul de la sine e cu totul în neputinta de a-si procura mântuirea. Dumnezeu a voit ca tot ce are omul ori poate avea, sa primeasca numai din ajutorul harului Lui. Dar acest ajutor al harului Dumnezeu pe cale obisnuita nu-l da decât celui care se roaga, dupa renumita sentinta a lui Ghenadie: "Credem ca nimeni n-ajunge la mântuire, daca Dumnezeu nu-l cheama; apoi nici un chemat nu capata mântuirea daca Dumnezeu nu-l ajuta; si în sfârsit, nimeni nu merita ajutor decât prin mijlocul rugaciunii". Dat fiind pe deoparte ca fara ajutorul harului nu putem face nimic, iar pe de alta parte, ca acest ajutor de obicei Dumnezeu nu-l da decât acelui ce se roaga, cine nu vede ca rugaciunea ne este de absoluta trebuinta pentru mântuire?

E adevarat ca cele dintâi haruri, care ne vin fara conlucrarea noastra, precum sunt chemarea la credinta sau la pocainta, Dumnezeu le împarte si celor care nu se roaga; cu toate acestea, celelalte haruri, si mai cu seama darul statorniciei, nu se dau decât acelora care se roaga". (Sf. Augustin).

De aceea teologii îndeosebi cu sf. Vasile, sf. Ioan Gura de aur si Clement din Alexandria învata ca rugaciunea pentru cei ajunsi la vârsta priceperii e trebuincioasa, nu numai ca o trebuinta de porunca, ci ca mijloc neaparat; ceea ce înseamna ca pe calea obisnuita a Proniei dumnezeiesti e cu neputinta sa se mântuiasca crestinul care nu cere staruitor de la Dumnezeu harurile de trebuinta pentru mântuire. Acelasi lucru îl învata sf. Toma, zicând: "Dupa botez, omul trebuie sa se roage neîncetat, ca sa poata intra în cer, caci desi prin botez se iarta pacatele, cu toate acestea ramâne aplecarea la pacat, care ne este împotriva, apoi mai e lumea si diavolul, dusmanii nostri din afara". Pricina asadar care ne asigura de trebuinta rugaciunii, iat-o pe scurt spusa de acelasi sf. Toma: "Pentru a ne mântui noi trebuie sa luptam si sa biruim", "Ca nici cel ce se lupta în arena nu câstiga cununa daca nu s-a luptat dupa lege" (II Tim. 2.5). Pe de alta parte fara ajutorul dumnezeiesc nu putem tine piept puterilor atâtor dusmani ai nostri: însa acest ajutor dumnezeiesc numai prin rugaciune îl putem dobândi, prin urmare fara rugaciune nu ne putem mântui.

Iar ca rugaciunea este singurul mijloc obisnuit pentru a primi darurile ceresti ne-o învata în mod deosebit acelasi sfânt Doctor într-un alt loc, zicând: "Domnul vrea sa ne dea toate harurile ce din vecie a hotarât sa ni le dea, numai pe calea rugaciunii". Acelasi lucru l-a scris si sf. Gregoriu: "Oamenii, rugându-se, se învrednicesc a primi ceea ce Dumnezeu mai înainte de toate veacurile a hotarât sa le dea". Nu e de trebuinta rugaciunea, zice sf. Toma, pentru ca Dumnezeu sa ne cunoasca nevoile noastre, dar pentru ca noi sa întelegem ca avem nevoie de ajutorul Lui, spre a dobândi cele trebuincioase pentru mântuire, si prin aceasta sa-L recunoastem de singurul datator al tuturor lucrurilor. Precum Dumnezeu a hotarât ca noi sa putem avea pâinea numai daca semanam grâul, sa avem vinul numai plantând vita de vie, tot asa El a voit sa primim harurile trebuincioase pentru mântuire numai prin mijlocul rugaciunii, zicând: "Cereti, si veti primi; cautati si veti afla" (Mt. 7. 7).

Noi, într-un cuvânt, nu suntem decât niste sarmani cersetori care atâta avem cât ne da Dumnezeu de pomana. "Eu de la mine sunt cersetor si sarac" (Ps. 39. 17). Dumnezeu, zice sf. Augustin, bucuros doreste si vrea sa ne împarta harurile sale, dar nu vrea sa le împarta decât aceluia care le cere. Precum apa e trebuincioasa plantelor, ca sa vietuiasca si sa nu se usuce, tot asa, zice sf. Ioan Gura de Aur, ne este trebuincioasa noua rugaciunea pentru a ne mântui. În alt loc, acelasi Sfânt spune ca: "Precum trupul fara de suflet nu poate trai, asemenea si sufletul fara de rugaciune e mort si raspândeste miros urât, pentru ca cine înceteaza a se ruga lui Dumnezeu, îndata începe sa raspândeasca mirosul urât al pacatului". Se mai cheama rugaciunea hrana sufletului, pentru ca "fara rugaciune sufletul nu poate sa vietuiasca".

Toate aceste asemanari ce le aduc acesti sfinti Parinti, ne arata trebuinta absoluta a rugaciunii pentru a dobândi mântuirea cea vesnica.

 

2. Fara rugaciune nu putem sa ne împotrivim ispitelor si sa pastram poruncile

Rugaciunea este arma cea mai trebuincioasa pentru a ne apara de dusmani. Cine nu se foloseste de dânsa, zice sf. Toma, e pierdut. Si aduce cazul lui Adam, care a pacatuit pentru ca nu s-a rugat în clipa ispitei. Asa au patit, scrie sf. Gelaziu, si îngerii cei rai, caci desi au avut harul, fara rugaciune n-au putut ramâne credinciosi. Sf. Carol Boromeu într-o scrisoare pastorala spune ca între toate mijloacele pe care Isus Cristos le-a recomandat în Evanghelia Sa, în locul cel dintâi a pus rugaciunea, vrând prin aceasta ca Biserica sa se deosebeasca de celelalte secte, dorind chiar ca ea sa se cheme în chip deosebit casa de rugaciune: "Casa mea, casa de rugaciune este" (Mt. 21, 13). Scrisoarea se încheie astfel: rugaciunea e începutul, înaintarea si desavârsirea tuturor virtutilor". Astfel ca în bezna si primejdiile în care ne aflam (zicea regele Iosafat) nu avem în cine sa ne punem nadejdea noastra, decât în ridicarea ochilor spre Dumnezeu, cerând prin rugaciuni de la milostivirea Sa sa fim mântuiti. Asa facea David, care nu afla alt mijloc de a scapa de dusmani decât rugându-se necontenit Domnului ca sa-l mântuiasca de cursele lor: "Ochii mei sunt totdeauna întorsi catre Domnul, caci el va scoate din laturi picioarele mele" (Ps. 24, 15). Îndreapta-ti catre mine privirea Ta si miluieste-ma, pentru ca sunt singur si sarac" (Ps. 24, 16). "Strigat-am catre Tine, da-mi putere sa pazesc poruncile Tale" (Ps. 118. 146).

"Doamne, întoarce spre mine ochii Tai, fie-Ti mila de mine si mântuieste-ma; ca eu nu pot nimic si afara de Tine, n-am pe nimeni sa ma ajute".

Si de fapt cum am putea noi sa ne împotrivim atacurilor dusmanilor nostri si sa pazim poruncile dumnezeiesti, mai cu seama dupa pacatul lui Adam, care ne-a facut atât de slabi si bolnavi, daca n-am avea mijlocul rugaciunii, prin care putem câstiga de la Domnul lumina si putere îndeajuns pentru a le pastra? A fost într-adevar un blestem ceea ce a spus Luther, ca adica dupa pacatul lui Adam e cu neputinta ca omul sa mai pazeasca legea lui Dumnezeu.

E adevarat, zice sf. Augustin, ca omul din pricina slabiciunii sale nu poate îndeplini unele porunci cu puterile ce le are si cu harul obisnuit, adica comun tuturor, dar poate foarte bine prin rugaciune sa dobândeasca un ajutor mai mare pentru a le pastra: "Dumnezeu nu cere nimic cu neputinta, ci prin poruncile Sale te îndeamna sa faci ce poti, si El te ajuta ca sa poti". E renumit textul acesta al sfântului Augustin, care apoi a fost luat si facut dogma de credinta de catre Conciliul Tridentin: "Prin rugaciune deci dobândim leacul slabiciunii noastre, pentru ca rugându-ne noi, Dumnezeu ne da putere sa savârsim ceea ce de la noi nu putem. Nu putem crede, urmeaza sf. Augustin, ca Dumnezeu a voit sa ne oblige la pastrarea legii, si apoi sa ne fi dat o lege cu neputinta de pastrat. Dumnezeu stie ca suntem neputinciosi în a pazi toate poruncile Sale, de aceea ne înstiinteaza sa facem lucrurile grele cu un ajutor mai mare ce-l putem capata prin mijlocul rugaciunii. Dar, va zice cineva, de ce ne-a poruncit Dumnezeu lucruri peste puterile noastre?

Acestuia îi raspunde Sfântul: "Pentru ca noi sa ne îndeletnicim a dobândi prin rugaciune ajutor spre a savârsi ceea ce n-am putea face numai cu puterile noastre". Si într-un alt loc: "Legea ne-a fost data pentru ca noi sa avem harul; iar harul ne-a fost dat pentru ca sa putem îndeplini legea. Legea nu se poate pastra fara de har, si Dumnezeu a dat legea pentru ca noi necontenit sa ne rugam Lui, ca sa ne dea harul s-o putem pastra". Iar în alt loc zice: "Legea e buna pentru cine se foloseste de ea în mod corect. Ce înseamna aceasta? Si raspunde: "Înseamna a recunoaste prin mijlocul legii slabiciunea proprie si a cere ajutorul dumnezeiesc pentru a dobândi mântuirea". Asadar, dupa sf. Augustin, noi trebuie sa ne slujim de lege. Dar cu ce scop? Pentru a cunoaste prin lege neputinta noastra de a o pastra, si astfel sa cerem prin rugaciune ajutorul dumnezeiesc, ca sa vindece slabiciunea noastra.

Sfântul Bernard scrie acelasi lucru, zicând: "Cine suntem noi si de unde e taria noastra cu care putem sa ne împotrivim la atâtea ispite? Dumnezeu a voit sa vedem aceasta slabiciune a noastra si neavând încotro, sa alergam cu toata smerenia la mila Sa. Cunoaste Dumnezeu cât de folositoare e pentru noi de a ne ruga, spre a ne pastra smeriti, si de aceea permite sa fim atacati de dusmani aproape de neînvins, pentru ca noi prin rugaciune sa ne straduim a capata de la mila Sa ajutorul de a ne împotrivi lor.

Într-un chip deosebit sa luam seama ca nimeni nu se poate împotrivi ispitelor necurate ale trupului daca nu se roaga lui Dumnezeu când e ispitit.

Acest dusman e atât de strasnic, ca în timpul luptei ne orbeste aproape cu totul. Ne face sa uitam meditatiile si propunerile bune ce le-am facut, sa nu luam în seama adevarurile credintei si sa pierdem de tot frica pedepselor lui Dumnezeu; pentru ca el se întovaraseste cu pornirile patimase, care cu mare putere ne împing spre placerile trupesti. Cine atunci nu alearga la Dumnezeu e pierdut. Singura aparare împotriva acestei ispite e rugaciunea, spune Sf. Grigore Nisenul: "Rugaciunea este apararea curatiei". Si a spus-o mai înainte Solomon: "Îndata ce am cunoscut ca nu puteam fi curat fara de ajutorul lui Dumnezeu, m-am apropiat de Domnul si l-am rugat". Curatia e o virtute pe care n-avem taria de a o pastra daca Dumnezeu nu ne-o da. Si Dumnezeu nu da aceasta tarie decât cui i-o cere. Dar cine o cere desigur o va capata. Într-un cuvânt, zice acelasi sf. Doctor, nu va sti niciodata sa traiasca bine cel ce nu stie sa se roage bine. Si dimpotriva, zice sf. Francisc de Assisi, fara rugaciune nu se poate astepta nici o fapta buna de la un suflet. Pe nedrept deci se dezvinovatesc acei pacatosi care spun ca n-au tarie ca sa se împotriveasca ispitelor. Dar daca voi, îi dojeneste sf. Iacob, nu aveti aceasta tarie, pentru ce nu o cereti? (Iac. 4. 2.). Fara îndoiala, noi suntem prea slabi pentru a ne putea împotrivi atacurilor dusmanilor nostri, dar e înca lucru sigur ca Dumnezeu e credincios, cum spune Apostolul, si nu lasa ca noi sa fim ispititi peste puterile noastre. " Dar credincios este Dumnezeu, care nu va îngadui ca sa fiti ispititi peste puterile voastre, ci odata cu ispite, va va da si drum de scapare, pentru ca sa puteti îndura" (I Cor. 10, 13). Talmaceste Primasiu: Cu ajutorul harului va face astfel ca sa puteti învinge ispita. Noi suntem slabi, dar Dumnezeu e tare; când noi îi cerem ajutor, atunci El ne face partasi de taria Sa si vom putea orice, dupa cum pe drept ne fagaduia acelasi Apostol zicând: "Toate le pot întru Acela care ma întareste pe mine." (Filip. 4, 13).

"Nu are dezvinovatire, zice sf. Ioan Gura de Aur, cine cade pentru ca lasa la o parte rugaciunea, deoarece daca se ruga n-ar fi fost biruit de ispita".

 

3. Despre chemarea în ajutor a sfintilor. E oare folositor a recurge la mijlocirea sfintilor?

Ca este lucru învoit si folositor a chema în ajutor pe sfinti ca pe niste mijlocitori pentru a ne obtine, prin vredni-ciile lui Isus Cristos, ceea ce noi prin nevredniciile noastre nu putem dobândi, aceasta e învatatura de credinta a Bisericii declarata de Conciliul Tridentin. Nelegiuitul Calvin osândea aceasta chemare în ajutor a sfintilor, dar pe nedrept. E stiut ca e învoit si de folos a chema în ajutor chiar pe cei drepti care traiesc, rugându-i sa ne ajute cu rugaciunile lor, precum facea prorocul Baruch: "Si pentru noi înca rugati-va Dumnezeului nostru" (Bar. 1, 13); si sf. Paul: "Fratilor, rugati-va pentru noi" (Tesal. 1, 25). Dumnezeu însusi a vrut ca prietenii lui Iob sa se recomande rugaciunilor lui, pentru ca prin vredniciile lui Iob, Dumnezeu sa fie îngaduitor: "Mergeti de aflati pe Iob, sluga mea, si Iob va face rugaciuni pentru voi si pentru meritul lui nu va va fi spre pacat nestiinta voastra" (Iob 42, 8).

Daca prin urmare e lucru învoit a se recomanda celor vii, de ce nu va fi învoit a se recomanda sfintilor, care în cer mai de aproape se bucura de Dumnezeu? Aceasta nu înseamna sa micsorezi cinstea datorata lui Dumnezeu, ci dimpotriva, înseamna a o mari, precum se face cinstind pe rege nu numai în persoana proprie, ci si în persoana slugilor sale. De aceea, zice sf. Toma, e bine a recurge la mai multi sfinti pentru ca adesea prin rugaciunile mai multora, se dobândeste ce nu poate capata rugaciunea unuia singur. Iar daca apoi ar zice cineva: dar de ce sa mai alergi la sfinti când ei si fara asta se roaga pentru cei vrednici? Raspunde acelasi sfânt Doctor ca se poate ca cineva sa nu fie vrednic, si atunci el se face vrednic prin faptul ca alearga cu evlavie la sfinti.

 

E bine sa alergam la sufletele din Purgator?

E lucru înca discutat, daca e de folos ori ba a se recomanda sufletelor din Purgator. Unii, sprijinindu-se pe autoritatea Sfântului Toma, spun ca sufletele din Purgator nu se pot ruga pentru noi, deoarece acele suflete, aflându-se în suferinta, sunt într-o stare mai de jos decât noi, si nu sunt acolo pentru a se ruga ci pentru ca altii sa se roage pentru ei. Însa multi alti Învatati ai Bisericii ca: Bellarmin, Silviu, Card. Gotti si altii, socotesc ca ne putem adresa prin rugaciuni celor din Purgator si chiar putem crede ca Dumnezeu le descopera lor rugaciunile noastre, pentru ca si acele sfinte suflete sa se roage pentru noi si astfel între noi si ele sa se pastreze aceasta frumoasa legatura de dragoste, adica noi sa ne rugam pentru dânsele si ele pentru noi.

Si nu este împotriva acestei învataturi nici ceea ce spunea Sfântul Toma, ca sufletele din focul curatitor nu sunt acolo pentru a se ruga. Deoarece e adevarat ca acele suflete, fiind trecute din viata aceasta, au fost judecate si trimise sa sufere focul curatitor, si de aceea - fiindca dupa moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru sine - nici ele nu se pot ruga pentru ele. Aceasta însa nu împiedica ca ele sa se poata ruga pentru noi. Ele sunt doar suflete sfinte si iubite de Dumnezeu.

Oare daca tatal îsi iubeste mult pe fiul sau, însa este silit sa-l puna pentru un timp oarecare într-o închisoare pentru ca a facut o greseala - fiul acela neputându-se ruga pentru sine, nu se poate el totusi ruga pentru altii? Pentru iubirea ce bine stie, ca tatal sau i-o poarta, nu poate el nadajdui sa dobândeasca un bine pentru altii? Desigur ca da.

Ei bine, la fel e si cu sufletele din Purgator. Ele fiind suflete iubite de Dumnezeu si întarite în har, nu poate fi nimic care sa le împiedice de a se ruga pentru noi.

Biserica nu obisnuieste sa alerge la mijlocirea lor, pentru ca îndeobste ele nu cunosc rugaciunile noastre. Dar totusi teologii ne învata, ca putem crede, ca Domnul le descopera rugaciunile noastre, si atunci ele, fiindca sunt pline de dragoste, se roaga sigur pentru noi. Sfânta Caterina de Bologna, când dorea vreun har, alerga la sufletele din Purgator si îndata era ascultata; ba înca a marturisit ca multe haruri ce nu le capata prin mijlocirea sfintilor, le câstiga apoi prin mijlocirea sufletelor din Purgator.

 

Despre datoria de a ne ruga pentru sufletele din Purgator

Dar aici sa-mi fie învoit a face o abatere în folosul acestor suflete sfinte.

Daca voim ca ele sa vina în ajutorul rugaciunilor noastre, e bine ca si noi sa cautam a le veni în ajutor cu rugaciunile si faptele noastre bune. Zic ca e bine, dar trebuie sa mai adaug ca e si una din datoriile noastre de crestini, pentru ca dragostea cere ca noi sa ajutam pe aproapele nostru când acesta este în strâmtorare si când noi putem sa-l ajutam fara mare greutate. {i e sigur ca aproapele nostru sunt si sufletele din Purgator, care desi nu mai sunt în viata aceasta, totusi se bucura de împartasirea sfintilor. În privinta aceasta Sfântul Toma vorbeste lamurit, zicând ca dragostea pe care o pastram catre cei morti în harul Domnului e o continuare a dragostei pe care trebuie s-o avem fata de aproapele nostru care mai traieste. De aceea noi trebuie sa ajutam dupa putinta pe acele suflete ca pe semenii nostri; ba înca trebuie sa le ajutam mai mult, deoarece ele au mai multa nevoie de cât cei vii.

Si care e nevoia acestor suflete sfinte închise în Purgator? Sigur este ca suferintele lor sunt nespus de mari: "Focul care le chinue, zice Sfântul Augustin, e mai dureros decât orice pedeapsa ce o poate îndura omul pe acest pamânt".

Ba Sf. Toma sustine ca e acelasi foc care arde în Iad. Aceasta cât priveste pedeapsa simtului; dar mult mai mare e pedeapsa daunei, adica pedeapsa de a nu vedea fata lui Dumnezeu. Aceasta pricinueste multe suferinte sufletelor sfinte din Purgator, deoarece ele simtindu-se necontenit atrase de focul iubirii si mânate sa se uneasca cu singurul lor Bine, si apoi vazându-se împiedicate de greselile lor, sufera atât de mult, încât de ar putea sa moara, ar muri în fiecare clipa.

Sf. Ioan Gura de Aur spune si el ca pedeapsa de a nu vedea pe Dumnezeu, chinue pe cei din Purgator mult mai mult decât pedeapsa simtului. Ele ar voi mai bine sa sufere toate suferintele si durerile ce se pot închipui, numai sa nu fie lipsite o singura clipa de unirea atât de dorita cu Domnul lor.

Dionisie Cartusianul istoriseste ca un om înviat din morti prin mijlocirea sfântului Ieronim, spuse Sfântului Ciril din Ierusalim ca toate chinurile din viata aceasta sunt o usurare si o desfatare fata de cea mai mica suferinta din Purgator. Si adauga apoi ca daca un om de pe pamânt ar încerca cât de putin cum sunt acele pedepse, ar dori mai degraba sa îndure toate pedepsele ce le vor îndura toti oamenii pe acest pamânt pâna la judecata din urma, decât sa sufere cea mai mica pedeapsa a Purgatorului numai pentru o singura zi. Chinurile din Purgator sunt tot asa de strasnice ca si cele din iad, cu deosebirea ca nu sunt vesnice (Sf. Ciril).

Pedepsele din Purgator sunt asadar foarte mari, si sufletele ce cad acolo nici nu se pot ajuta pe sine, caci precum spune Iob: "ele sunt înlantuite si înnodate cu lanturile durerii" (Iob 36, 8). Ele sunt destinate sa ajunga în cer, dar nu-l vor putea lua în stapânire, pâna nu-si vor sfârsi timpul curatirii, deoarece prin rugile lor nu se pot ajuta (cel putin pe deplin, de voim sa dam crezare acelor Parinti care sustin ca sufletele din Purgator ar putea dobândi vreo usurare si prin rugaciunile lor). Un calugar cistercin al carui suflet era în Purgator s-a plâns astfel sacristanului manastirii sale: "Ajutati-ma, va rog, cu rugile voastre, caci eu cu puterile mele nu pot dobândi nimic".

În fata acestui fapt, fiind sigur si de credinta, ca noi putem prin ajutorul nostru si mai ales prin rugaciuni deosebite sau orânduite de Biserica sa usuram suferintele celor din Purgator, nu stiu daca ar putea fi fara vina acela care nu se straduieste sa le ajute, daca nu cu altceva, cel putin prin rugaciuni. Si de nu ne misca datoria ce o avem de a le ajuta, sa ne miste cel putin placerea ce o facem lui Isus Cristos, care se bucura nespus de mult când vede ca noi ne îngrijim ca aceste sfinte mirese ale Sale sa ajunga cât mai curând cu El în Rai. În sfârsit, sa ne miste comoara de merite ce ne-o câstigam daca vom avea aceasta dragoste fata de ele, caci la rândul lor si ele sunt foarte recunoscatoare, si din cer unde se vor ridica prin rugaciunile noastre se vor ruga desigur si pentru noi.

Si daca Dumnezeu fagaduieste mila aceluia care are mila de aproapele sau: "Fericiti cei milostivi, caci aceia se vor milui" (Mt. 5, 7), cu multa dreptate poate nadajdui bine de mântuirea sa si acela care se îngrijeste de aceste suflete sfinte, mult iubite de Dumnezeu. Ionatan, dupa ce mântui pe evrei de dusmani, fu osândit la moarte de Saul, tatal sau, pentru ca gustase putina miere fara învoirea lui. Însa poporul mergând în fata regelui, îi zise: "Asadar va trebui sa moara Ionatan, care a mântuit pe Israel?". Si Saul iarta pe fiul sau. Asta sa fie nadejdea noastra, daca am scapat prin rugaciunile noastre un suflet din Purgator, el va zice lui Dumnezeu: "Doamne, nu îngadui sa se piarda acela care m-a scapat de pedeapsa". Si daca Saul a iertat pe Ionatan la cererea poporului, nici Dumnezeu nu va tagadui mântuirea vesnica acelui credincios pentru care mijloceste un suflet iubit de El. Mai mult, Sf. Augustin zice ca aceia care au ajutat mai multe suflete din Purgator, la rândul lor când se vor afla în Purgator, Dumnezeu va face ca si ei sa fie ajutati cât mai mult de cei ramasi în viata aceasta.

E bine de stiut ca este de mare folos pentru sufletele din Purgator a asculta Sf. Liturghie pentru ele, recomandându-le lui Dumnezeu prin meritele patimilor lui Isus Cristos, spunând astfel: Parinte Vesnice, îti aduc aceasta jertfa a Trupului si Sângelui Domnului nostru Isus Cristos, cu toate chinurile ce le-a îndurat în viata Sa si la moarte, si prin meritele Patimii Sale îti încredintez sufletele din Purgator mai ales pe.... Si facem o fapta de mare dragoste daca în acelasi timp ne rugam si pentru cei care trag de moarte.

Chemarea în ajutor a sfintilor e trebuincioasa.

Ceea ce s-a spus mai înainte privitor la sufletele din Purgator, daca se pot ori nu se pot ruga pentru noi, si daca e bun la ceva sa ne încredintam rugilor lor, aceasta desigur nu atinge deloc cinstea sfintilor, deoarece nimeni nu se îndoieste ca este lucru de mare folos a alerga la mijlocirea sfintilor recunoscuti ca atare de Sf. Biserica. Aceasta e o învatatura de credinta pe care daca n-am crede-o, spune Sf. Bonaventura împreuna cu Sf. Bellarmin si altii, n-am putea fi scutiti de pacat si chiar de erezie, caci Sfântul Parinte Papa când ridica la cinstea altarelor pe un sfânt, e condus de harul negreselnic al Duhului Sfânt.

Sa ne reîntoarcem însa la îndoiala pe care am pus-o mai înainte, daca suntem datori sa alergam la mijlocirea sfintilor. Eu nu vreau sa hotarasc nimic în acest punct, dar voi expune învatatura Sfântului Toma. În mai multe locuri acest sfânt si mai ales în cartea Sentintelor, tine ca sigura învatatura ca trebuie sa ne rugam, deoarece nu putem dobândi de la Dumnezeu harurile trebuincioase pentru mântuire daca nu le cerem prin rugaciune.

În alt loc, dar în aceeasi carte se întreaba chiar daca suntem datori sa ne rugam sfintilor, ca ei sa mijloceasca pentru noi. Si raspunde astfel: "Dumnezeu a orânduit ca sa ne dobândim mântuirea prin mijlocirea sfintilor, împartin- du-ne prin ei toate binefacerile Sale si harurile trebuincioase pentru mântuire". Prin urmare suntem datori sa recurgem la sfinti, deoarece mântuirea o primim prin ei.

Acelora care spuneau ca e de prisos a mai alerga la sfinti, fiind Dumnezeu nesfârsit mai milostiv de cât ei, Sf. Toma le raspundea ca Dumnezeu a voit sa fie asa nu pentru ca milostivirea Sa nu ar fi putut face acest lucru, dar fiindca n-a voit sa calce orânduirea Sa de a lucra prin mijlocul altora.

Si potrivit autoritatii Sf. Toma, unii autori împreuna cu Silviu scriu ca desi trebuie sa ne rugam lui Dumnezeu ca singurul autor si împartitor al harului, totusi suntem datori sa alergam la mijlocirea sfintilor spre a respecta orânduirea Celui de Sus, ca cei mai mici sa se mântuiasca prin ajutorul celor mai mari decât noi.

 

Despre mijlocirea Sfintei Fecioare Maria

Daca acestea se spun despre sfinti, desigur mult mai mult vom spune despre mijlocirea Maicii Domnului, a carei cereri la Dumnezeu valoreaza mai mult decât ale tuturor sfintilor din Cer. Sfântul Toma spune ca sfintii pot mântui pe altii potrivit meritului cu care au câstigat harul, însa Isus Cristos si Mama Sa au meritat asa de multe haruri, încât pot mântui omenirea întreaga. Si Sf. Bernard, vorbind despre Sfânta Fecioara Maria, exclama: "O, Mama mântuirii noastre, prin Tine avem drum liber la Isus, pentru ca prin Tine sa ne primeasca Acela care prin Tine s-a daruit noua". Ceea ce înseamna ca precum noi nu cerem nimic de la Tatal Ceresc decât prin mijlocirea Fiului, mijlocitorul dreptatii, la fel nu putem intra la Isus decât prin Sfânta Sa Mama, mijlocitoarea harului, care ne dobândeste binele pe care Isus Cristos l-a câstigat pentru noi.

Si ca o urmare a acestora, Sfânta Fecioara Maria a primit doua comori de haruri. Întâia este Întruparea Cuvântului Vesnic facut Om în sânul sau preacurat. Si a doua comoara e multimea harurilor pe care le dobândim de la Dumnezeu prin mijlocul rugilor ei.

Isus, adauga acelasi Sfânt, a dat Sfintei Fecioare Maria tot binele, încât daca în noi mai este putina nadejde, har si mântuire, toate le avem de la Aceea, "care se coboara din desert încarcata de bunatati. Ea este gradina desfatarilor, de unde se raspândesc parfumurile si darurile ceresti".

Deci tot binele pe care îl avem de la Dumnezeu, îl primim prin mijlocirea Sfintei Fecioare Maria. Si oare de ce? Pentru ca asa a voit Dumnezeu, raspunde Sfântul Bernard. Dar pricina deosebita ne-o spune Sfântul Augustin, care a lasat scris ca Maria pe drept se numeste Mama deoarece Ea a conlucrat cu dragostea Sa ca sa ne nastem la viata harului ca madulare ale lui Isus Cristos.

Si precum Maria a conlucrat cu dragostea Sa la nasterea noastra duhovniceasca, tot asa vrea Dumnezeu ca Ea sa ne ajute sa putem câstiga în lumea aceasta viata harului, iar dincolo viata cea fericita.

De aceea Sfânta Biserica ne învata sa o numim si sa o salutam: "Viata, dulceata si nadejdea noastra". Si Sfântul Bernard ne îndeamna sa alergam întotdeauna la Maica Domnului, pentru ca cererile sale sunt cu siguranta ascultate de Fiul Sau: "Alearga la Maria, îti zic, fara îndoiala Fiul va asculta pe Mama Sa", adaugând: "Fiilor, aceasta este scara pacatosilor, încrederea mea cea mai mare, sprijinul nadejdii mele". Sfântul o numeste pe Maria "scara", caci precum pe o scara nu te sui pe treapta a treia pâna ce mai întâi n-ai suit pe întâia si a doua, tot astfel nu se ajunge la Dumnezeu decât prin Isus Cristos, si la Isus Cristos prin Maria. O cheama apoi "cea mai mare încredere a sa" si "sprijinul nadejdii sale", pentru ca Dumnezeu vrea ca toate harurile ce ni le împarte sa treaca prin mâinile Mariei. În sfârsit, încheie spunând ca toate darurile dorite de noi trebuie sa le cerem prin mijlocirea Mariei, pentru ca Ea obtine tot ce doreste, si rugile Sale nu sunt respinse niciodata. Asa se exprima si multi alti Sfinti. Sfântul Efrem exclama: "O, Fecioara Preacurata, noi nu avem alta încredere decât aceea care ne-o insufli Tu". Iar Sfântul Ildefons: "Toate bunatatile ce le-a hotarât Majestatea Dumnezeiasca sa le împarta, le-a încredintat în mâinile Tale. Deoarece Tie îti sunt date comorile si harurile". În sfârsit, Sfântul Bonaventura are frumoasele cuvinte: "Salasluind în sânul Sfintei Fecioare toata natura dumnezeiasca, îndraznesc sa zic ca aceasta Fecioara din al carei trup ca dintr-un ocean al dumnezeirii, izvorasc toate apele harului, a devenit oarecum stapâna tuturor harurilor". Si la fel vorbeste Sfântul German, Antonin, Sfântul Bernardin de Siena si altii.

La acestia se adauga si multimea de teologi, care întemeindu-se pe autoritatea sfintilor, sustin ca toate harurile le primim numai prin mijlocul Sfintei Fecioare Maria; Asra au sustinut: Vega, Mendoza, Segneri, Poire, Grasset, etc. Natale Alexandru a scris chiar ca: "Dumnezeu voieste ca sa asteptam binele de la El prin mijlocirea Fecioarei Mame", referindu-se la textul Sfântului Bernard: "Asta e vointa Aceluia care vrea sa ne daruiasca totul prin Maria". De asemenea, Parintele Contestan scrie ca Isus, prin cuvintele: "Iata mama ta", rostite de El pe cruce catre Ioan, a vrut sa spuna ca se va împartasi din sângele Sau numai acela pentru care va mijloci Maica Sa. Ranile mele sunt izvoarele harului, dar apele sale binefacatoare vor ajunge la oameni numai prin Maria. "O, Ioan, ucenicul Meu, atâta vei fi iubit de mine, cât ai iubit si tu pe Mama mea".

De altfel e sigur ca Dumnezeu se bucura când noi alergam la sfinti, dar se bucura si mai mult când ne vede alergând la mijlocirea Mariei, ca Ea sa acopere nevrednicia noastra prin meritele Ei (Sfântul Anselm). Iar vrednicia Sfintei Fecioare fiind aproape nesfârsita, cu tot dreptul putem zice ca rugile Mariei pe lânga Dumnezeu sunt mai puternice decât toate rugile Cerului adunate împreuna.

 

Încheiere

Sfârsind acest capitol, din tot ceea ce s-a spus concluzionam ca cine se roaga, cu siguranta se mântuieste, iar cine nu se roaga se osândeste. Toti fericitii din Cer în afara de copiii mici, s-au mântuit prin rugaciune. Osânditii s-au pierdut pentru ca nu s-au rugat.

Deznadejdea cea mai mare a lor va fi aceea ca nu mai au timp sa se roage când ar fi putut cu atâta usurinta sa ceara de la Dumnezeu ajutoare pe pamânt spre a se mântui.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/rugaciunea.asp?puterea=2
Vă rugăm să respectați drepturile de autor