www.profamilia.ro /revista.asp?id=2006_07_07
 

 Revista "Familia creotina" - 07/2006 

Familie  

Amintiri din copilarie
Andrei Go?ia

Toamna ne intra în bucatarieCuprinsPoveste ooptita (unui bunic)

 

Ce ?i-e oi curgerea neostoita a timpului oi cât e de pidosnica. Aceleaoi zile, acelaoi soare oi aceeaoi curgere de vreme pe unul îl întareote oi-l ajuta, pe altul îl doboara oi-l ticalooeote. Pe cine vremea-l ajuta nu baga de seama trecerea ei, cum nu vezi iarba cum creote daca te ui?i mereu la ea. Dar cine coboara simte. Cât am fost acasa, credeam ca toate au sa fie aoa cât îi lumea oi pamântul. Bunicul pâna a murit mi s-a parut la fel de batrân ca în ziua când i-am gângurit întâi în leagan. Mama la fel de tânara, tata la fel de tare oi bunica la fel de alba oi de sprintena (p. 34).

Autorul acestor rânduri nu este Ion Creanga, cum ar putea crede un cititor grabit, ci un tiz al lui, de asta data de la poalele Fagaraoilor, Ion Gavrila Ogoranu, care oi-a publicat Amintirile din copilarie (Ed. Marineasa, Timiooara 2001) exact la 120 ani de când Creanga îoi publica în Convorbiri literare prima parte a Amintirilor lui.

Cine este acest nou Nica, pe care ai sai îl chemau Ionu? ori Ionica? Comandantul unui grup de luptatori anticomunioti care au în?eles sa-oi apere ?ara cu arma în mâna împotriva comunismului între 1948-1955, Ion Gavrila Ogoranu a fost condamnat la moarte în contumacie, dar a reuoit sa scape urmaririi timp de 21 ani. Lupta lui oi a fra?ilor lui este descrisa în cele trei volume intitulate Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc (Ed. Marineasa, Timiooara I - 1993, II - 1995, III - 1999). Tot el mai semneaza Întâmplari din lumea lui Dumnezeu (Ed. M. C., Bucureoti 1998), un volum de întâmplari cu oameni, gâze oi animale. Am avut privilegiul de a-l cunoaote personal pe Ion Gavrila Ogoranu, care a decedat octogenar anul acesta. Pentru a-i cinsti amintirea, mi s-a parut potrivit sa-i aduc în fa?a cititorilor Amintirile.

Spre deosebire de ilustrul sau predecesor, Ogoranu începe ex abrupto, fara nici o introducere, cu cel mai lung capitol, "Boncu?a": Prietenia noastra n-a început de-a-una cu binele. ai vina dintâi a fost a ei, nu a mea. Sa vede?i cum a fost (p. 5). Cu aceste doua rânduri autorul a oi prins iscusit aten?ia cititorului, care se întreaba deja cine e aceasta Boncu?a. Vreo feti?a din vecini? O surioara ori o veriooara? Nici una, nici alta: Seara, mama a intrat pe porti?a uli?ii cu o juninca de bivol de funie oi s-a oprit în mijlocul cur?ii. To?i, afara de bunicul, ne-am adunat în jurul ei. Nu era prea mare, era chiar slabu?a, cu par lung roou oi murdar, dar ceea ce ma bucura pe mine era ca avea coarnele îndoite peste cap ca secera, bune de împuns, aoa cum mi-am dorit eu (p. 8).

Ca oi Creanga, Ogoranu s-a nascut oi a copilarit la sat, Humuleotii sai numindu-se Gura Vaii, un sat din Fagaraoi. Familia lui era destul de saraca, iar cumpararea Boncu?ei, dupa moartea Joienei, una din vacile Ogorenilor, era semn de saracie oi motiv de umilire pentru bunicul lui Ionica, care tocmai de aceea nu s-a aratat la sosirea bivoli?ei. Nica al lui atefan a Petrei nu pare sa fi avut vreun animal de pe lânga casa care sa-i fi fost apropiat, dar pentru Ionica al Ogoranului Boncu?a era ca un membru al familiei. Ani de zile dupa ce a fost vânduta, Ionica se reîntâlneote cu Boncu?a: Am sarutat repede acei ochi de cafea oi, fara sa ma mai uit înapoi, am pornit înainte. În paienjenioul ochilor înlacrima?i se aninase icoana unui copil care, într-o seara cu furtuna, oi-a adapostit de grindina trupul la ugerul cald oi bun nu al unei vite, ci parca la sânul cuiva apropiat ca mama oi tata, ca bunicul oi bunica. Departe, în vârful unui deal, am mai întors o data ochii. În mijlocul drumului, un punct negru tot mai staruia acolo. M-am întors oi-am privit înainte. În urma îmi ramânea ceva drag ca to?i cei care nu mai erau oi care nu se vor mai întoarce niciodata. În urma îmi ramânea copilaria mea (p. 37).

În Amintirile lui Creanga, autorul-protagonist foloseote mereu persoana întâi. Ogoranu variaza uneori persoana întâi cu a treia, schimbând confesiunea cu nara?iunea oi dându-i astfel textului, prin distan?are, for?a poveotii, ca atunci când descrie un joc de-a baba-oarba cu bunicul: Ionu? paoeote batând din palme, se suie pe vatra la spatele bunicii oi-l atrage pe bunic la furca oi, când bunicul clampane din palme, se trezeote cu caierul de pacioale al bunicii în bra?e. Bunica face galagie, Ionu? râde, chiar oi mama râde, bunicul, mirat de aoa întâmplare, îoi desface otergarul oi se scarpina în cap.
- Ai dat în mintea copiilor, batrânule!
- Taci, tu, ce vrei, copil nebunatic.
- Nu otiu, zau, care din amândoi. Ma Ionu?, ai tu mai multa minte daca bunicul tau duce lipsa de aoa ceva.
- N-oi fi având, ca tu otii, hai scoala-te de mesteca mamaliga
(p. 74).

acoala ocupa un loc important în amintirile fiecarui ocolar, dupa cum ne aducem aminte de propria copilarie ori de calul Balan, de Sfântul Nicolai "facatorul de vânatai" sau de prinsul muotelor cu ceaslovul din Amintirile lui Creanga. Nici Ogoranu nu face excep?ie. Iata un episod cu prima lui înva?atoare: Cu mare greutate a venit oi seara, oi ai mei trebuiau sa vina de la câmp. Tata nu era acasa. Mi-era teama sa dau ochii cu mama, aoa ca m-am hotarât sa-i povestesc eu mai înainte bunicului.
- Ce-i cu tine? Ce ai? Ca vad ca eoti nacajit.
- Am batut-o pe Tunsa!
- Pe cine?!
- Pe Tunsa, pe domniooara!
- Cum ai batut-o? Ai dat tu în ea? ma întreba el îngrijorat.
- N-am dat, ea m-a batut, mi-a dat în palma de oase ori.
- Atunci, de ce zici tu ca ai batut-o?
- Ca am zis catra ea.
- Ce-ai zis?
- Ca m-a batut degeaba.
- ai numai atât?
- Ba am dracuit-o oi am zis oi de muma-sa.
- ai nu te-a mai batut?
- Nu m-a mai batut, ca am fugit de la ocoala.
- ai de ce-ai fugit? A fugit ea dupa tine?
- N-a fugit, dar eu nu ma mai duc la ea la ocoala! Eu ma duc în Recea, unde a înva?at oi tata
(p. 111).

În clasa a doua, Ionu? a nimerit la alt înva?ator, un fel de domnu' Trandafir fagaraoan: Da, domnu' ne înva?a oi cântece. Când era vreme frumoasa, ieoeam în gradina ocolii pe iarba oi cântam de rasuna satul. De Craciun mergeam cu colinda, iar la serbari se facea oi teatru. ai azi, la batrâne?e, când ma întâlnesc cu Gina, acum o babu?a, ne amintim ca odata, în copilarie, la ocoala, am fost ficior oi fata de-mparat (p. 116).

Ion Gavrila Ogoranu nu poate sa îoi încheie ultimul capitol, dedicat mersului la liceu, fara sa faca trecerea de la lumea de aur a copilariei la maturitate: Peste câ?iva ani, cu ucenicul Ionica Cosgarea din Vad, vom încerca sa schimbam lumea în Fra?iile de Cruce, vom face razboiul oi, peste 12 ani, cei care nu vom muri pe front ne vom opune regimului comunist cu arma în mâna, în Mun?ii Fagaraoului, vom înfunda închisorile sau vom construi ca robi canalul Dunare-Marea Neagra (p. 126). Persoana întâi ori a treia singular fac loc persoanei întâi plural: Ogoranu, rezumând în aceste câteva rânduri destinele însângerate ale luptatorilor anticomunioti, se ridica de la nivelul autobiografiei la cel de purtator de cuvânt al celor mor?i oi care nu au mai apucat sa-oi scrie amintirile.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_07_07
Vă rugăm să respectați drepturile de autor