www.profamilia.ro /revista.asp?id=2006_06_01
 

 Revista "Familia creotina" - 05/2006 

VISELE MELE, PURTATE DE O BARCA CU PÂNZE
Marina Fara

Leagane goaleCuprins

 

Mai întâi, ne cerem scuze pentru mica întârziere cu care apare acest numar al revistei noastre: va rog sa puneti aceasta întârziere pe seama pregatirilor de vacanta. Este un bun argument, la îndemâna tuturor, acum, mai ales a familiilor, pentru care organizarea vacantei presupune eforturi si alergaturi suplimentare. Si pentru ca în sumarul acestui numar nu figureaza vreun articol dedicat vacantei, editorialul îsi propune sa atinga o mica filozofie în care si vacanta îsi gaseste o oarecare ilustrare: pornind de la faptul ca o vacanta nu se bazeaza doar pe aspectul fizic al calatoriei. Iata, de exemplu, cazurile limita, persoane imobilizate, care însa vor ca drumurile sa nu le fie doar o parcurgere de peisaje. Ce se întâmpla în aceste situatii cu eroii unor astfel de vacante este oarecum misterios de imaginat.

Ma gândeam la celebrul cuplu Christopher si Dana Reeve, doi artisti cu cariere promitatoare (ea actrita si cântareata, la început de cariera, el deja celebru cu al sau "Superman"). Când, în timpul unei filmari, Christopher a suferit tragicul accident - caderea brutala de pe cal - care avea sa-l tintuiasca într-un scaun cu rotile, Dana tocmai semnase câteva contracte artistice importante pentru mai multi ani de cariera promitatoare. Parea incredibil: acel Superman, care traversa cerul, îmbracat în pelerina sa rosie, record de popularitate cinematografica, cu imensul sau public adolescentin, traind într-o eterna parere de tinerete, a ramas legat de un scaun cu rotile, tetraplegic, neputându-si misca decât capul si fara control respirator, astfel încât purta permanent cu sine un plamân artificial...

Dana - figura atât de dinamica, la fel ca sotul ei (nu comentam îndoielnicele sale tendinte politice si foarte discutabilele actiuni în favoarea experimentelor cu celule embrionare, în scop terapeutic, caci adevarata ei opera a fost marturia de sotie exemplara) - s-a trezit în fata unei radicale optiuni: între viata artistica, de succes, si cararea îngusta, dificila, a personajului real, mai puternic decât în orice fictiune si mai nobil prin starea de anonimat pe care o presupunea. Era vorba despre fidelitatea fata de juramântul pe care îl facuse în fata altarului, în clipa de bucurie fara egal, "... sa-ti fiu credincioasa si la bine si la rau...", clipe în care mirii nu-si puteau imagina concret, palpabil, decât binele, pe când nenorocirea nu putea fi pentru ei decât o fictiune... Si ce miri fusesera Christopher si Dana!... doua personaje de vis, coborâte parca, pentru câteva clipe de fericire personala, din fictiunile pe care le întruchipau în arta.

 

Când a sosit nenorocirea, alegerea pe care Dana a facut-o - departe de a o "îngropa" în anonimatul de care omul public se teme atât de mult, a adus în spatiul mediatic un personaj cu atât mai puternic si rezistent uitarii, cu cât era cât se poate de real. Acest personaj a aratat ca iubirea mirilor, dincolo de efuziune si de dulce idealism, este alcatuita dintr-un tesut nebanuit, tesutul rezistent al jertfei care hraneste bucuria, si care se dezvaluie pe valurile surprinzatoare ale vietii. Daruirea sincera a fost de la început "programul" lor de viata, caruia îi dedicau fiecare zi de creativitate si de revelatie a celuilalt. Acest program de viata matrimoniala asumat de la început i-a ajutat sa se cunoasca si sa se admire unul pe altul: au crescut astfel ca persoane, ar spune un specialist în teoria vietii de familie.

Deci, accidentul din mai 1995, - ar spune acelasi specialist - i-a gasit pregatiti sa înfrunte noua situatie de viata, sa-i caute sensurile, finalitatile. Sensuri, finalitati, care trimit mereu la frumusetea vietii si la marturia de iubire. Se casatorisera pentru a se face unul pe altul fericiti. Fidelitatea înseamna tocmai a urmari aceasta fericire pentru celalalt. Astfel încât, în momentul tragic, când viata li s-a aratat surprinzator, cu cealalta fata, a abisului durerii, Dana si-a parasit fara ezitare cariera profesionala, pentru a se consacra tetraplegicului, a carui fericire depindea acum într-un sens si mai total de persoana ei. I-a cerut sotului sa surâda si sa arate ca desi trupul lui era inert, avea un motiv puternic sa traiasca: iubea si era foarte iubit. Vietile lor au capatat noi sensuri si din aceasta daruire reciproca a izvorât dorinta de a-i ajuta si pe altii. Au întemeiat o Fundatie pentru bolnavi cu afectiuni ale maduvei spinarii, pe care îi vizitau si îi încurajau. El a scris o biografie, Still Me, transpusa pe disc, cu care a câstigat trofeul celui mai bun Album Vorbit, în 1999. În 2002 a publicat alta carte: Nothing is Impossible; Reflections of a New Life.

 

Ea trebuia sa raspunda comentariilor sau interviurilor care, încercând sa-i descifreze mobilurile optiunii, o puneau pe seama simtului de responsabilitate, sau compasiunii: "Nu sunt un personaj de film, poate tocmai de aceea este mai greu de înteles pentru ce mi-am parasit cariera si m-am dedicat cu toata libertatea de alegere, unei vieti de suferinta. Totusi, e chiar atât de greu de înteles ca am facut-o pentru ca îl iubesc? Da, îl iubesc nebuneste pe cel din scaunul cu rotile, pentru mine el este - daca vreti - tot Superman. Este sotul meu, mergem împreuna în aceeasi directie, fara sa ne lasam - nici eu pe el si nici el pe mine - sa privim fiecare la el însusi. Nu-i permit sa se lase cuprins de autocompasiune, care sporeste sentimentul inutilitatii. Îi cer ceea ce pe fiecare dintre noi îl ajuta sa creasca, si anume, sa continue sa iubeasca. Acum, mai mult ca oricând, nu numai el are nevoie de iubirea mea, ci si eu am nevoie de iubirea lui. Când în fata noastra a aparut sentinta scaunului cu rotile - pe viata! - i-am spus: Înca esti tu însuti, te iubesc si am nevoie de tine..."

 

Christopher va marturisi mai târziu ca statornicia acestor cuvinte în viata lor l-a salvat de la disperare... "Suntem în continuare un singur trup, transfigurat si - se poate întelege? - frumos datorita iubirii, pâna când moartea ne va desparti." Christopher a murit înaintea ei. La începutul lui martie 2006, a murit si Dana. Am vazut, pe o pagina de revista, o imagine a ei foarte recenta, citind îngândurata despre Cristofor Columb - probabil ceva prilejuit de cei 500 de ani care s-au scurs de la moartea celebrului navigator. Viata ca un ocean imprevizibil, corabia construita din esenta tare a viselor si aparata pâna la destinatie de puterea infailibila a iubirii!...

 

În vacante cautam sa compensam, prin drumuri, muzee, destinatii, peisaje, terapii, prietenii, mistere ale necunoscutului, oboseala adusa de materialitatea cotidiana a angajamentelor. Oferta este mirifica, si fiecare poate alege, combinând cu imaginatie resursele materiale si de timp. Dar parca nici o alta ipostaza decât vacanta în familie nu este mai plina de bogatie si de ecouri. De aceea, chiar daca industria turistica le ofera multe combinatii, adesea cu doza de extravaganta, celor însingurati, încarcatura iluzorie a acestor visuri de o vacanta lasa în urma un gol imens, care poate, în mod fericit trezeste pâna la urma dispozitia de a dori o viata de familie si de a face tot posibilul spre a o împlini.

Unii opteaza pentru confortul iluziilor de o vacanta, altii pentru visul transpus în realitatea unei vieti, chiar daca si oricât de tare va fi atacata de potrivnicia furtunii. Important este tarmul la care se ajunge, destinatia, sensul. Columb a murit cu convingerea eronata ca ajunsese în China, tarmul proiectelor sale de calatorie... Dar visul lui, visul navigatorului fara odihna, purtat de vocatia curiozitatii (si de misionarism crestin), si-a avut propria transcendenta - si tocmai aceasta a fost partea extraordinara a calatoriilor sale: întâlnirea istorica dintre doua lumi.

 

Daca pentru unii dintre noi exista limite fizice, de natura biologica, materiala, politica etc... dispozitia de a calatori cu sens, cu libertatea visului, poate înfrânge orice potrivnicie. Cu atât mai mult, avem posibilitatea si chiar misiunea, sa dam sensuri bogate vacantelor noastre, atunci când aceste vacante sunt lesne realizabile.

 

Si daca ne gândim ca viata însasi este o calatorie, un pelerinaj pe acest pamânt, puterea de a trai nu provine din starea fizica, ci din acea realitate misterioasa a spiritului uman. Recuzita este simpla, la îndemâna: sa iubesti daruindu-te si sa ai suficienta umilinta pentru a te lasa iubit, pentru a primi daruirea pe care ti-o ofera celalalt.

 

Nu e nevoie sa explicam ca leaganul acestei arte de a trai este familia. Poate doar sa amintim marturia actorului cu trup inert: "În visele mele navighez cu o barca cu pânze... împreuna cu o mare femeie, cu sotia mea"... au fost printre ultimele sale cuvinte dintr-un interviu, înainte de a atinge tarmul spre lumea de dincolo...

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_06_01
Vă rugăm să respectați drepturile de autor