Revista "Familia creotina" - 05/2006

Pe potecile muntilor, acest grup de tineri n-a purtat numai arme. Alaturi de onoarea, mândria si constiinta libertatii neamului nostru, alaturi de durerea ceasului de fata, în inima si crezul nostru am avut ca o povara scumpa visuri, doruri si gândurile pentru vremile ce vor sa fie. Visuri, doruri si gânduri izvorâte din dragoste pentru neamul nostru. Si asa am înteles noi neamul nostru: o dâra de foc sfânt pierduta în negura vremurilor, în care din loc în loc stralucesc sori si luceferi, într-o ploaie de stele care izvorasc din haul trecutului, de dincolo de vremea dacilor nemuritori. Iar înaintea noastra, în continuarea dârei de foc, printre crestele de brazi, vedem aceeasi dâra de lumina, din ce în ce mai puternic luminata si terminata la picioarele Domnului Cristos, în Ziua cea mare. În aceasta dâra de foc din urma si dinaintea noastra, noi, câtiva fii ai acestui neam, pe care destinul ne-a adunat pe aceste creste, aducem aportul nostru de foc: candela iubirii noastre de neam, jertfa noastra. La daci era obiceiul ca la zile mari sa se jertfeasca de buna voie unul din cei mai buni de-ai lor. Nu era admis oricine, ci cei mai buni. Pe linia lor, vrem sa aducem pe altarul patriei tot ce se va gasi mai bun în slaba noastra fiinta pamânteana: libertatea noastra, tineretea noastra, renuntarile la o viata tihnita. Si, de candela ce am aprins-o va cere, pentru a lumina, însasi viata noastra, nu vom ezita sa o sacrificam.

Nu am luat arma în mâna pentru ambitiile noastre, ambitii desarte de marire omeneasca, nici din spirit de aventura, nici din ura pentru nimeni. Cu atât mai mult, suntem departe de meschinele probleme materiale. Nici pentru pofta de îmbogatire în viitor. Nici unul dintre noi nu avem de aparat nici interese de clasa. Niciodata, nici noi, nici parintii nostri, n-am exploatat viata nimanui. Din contra, suntem din rândul acelora care în viata am cunoscut mai mult foamea si lipsa decât tihna si belsugul. Ceea ce ne-a mânat aici a fost dragostea de acest neam, libera de orice meschinarie.

Am învatat sa privim neamul nostru, ca de altfel orice din lume, prin prisma dragostei. Existi în masura în care iubesti si te înalti în masura în care te jertfesti pentru aceasta iubire. Noi nu admiram neamul nostru, nici cautam a-l întelege si studia în virtutea vreunui principiu scornit de mintea omeneasca. Noi îl iubim asa cum e. Asa cum îsi iubeste copilul parintii lui. Si nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mama din lume nu si-ar schimba copilul ei. În inima si mintea noastra nu au încoltit niciodata visuri de emigrare prin nu stiu ce tari fericite. Voim sa ramânem aici, partasi ai durerii si bucuriilor lui, ai destinului lui, în valul caruia vom si noi sa ne contopim soarta noastra cu a lui.

Noi nu admiram si nici nu laudam în cuvinte desarte pe Stefan cel Mare. Nici nu-i folosim numele ca soclu, pe care sa înaltam statuia nimicniciei noastre. Noi îl iubim. Cu iubirea osteanului, care s-a jertfit sub comanda Domnului pentru libertatea Moldovei, la Valea Alba. Si ne plecam spinarea, alaturi de aprodul Purice, ca Domnul sa încalece. Si simtim ca o adiere dulce cuvintele de multumire ale lui Stefan. Întindem o mâna de frate peste veacuri aparatorului Sarmizegetusei, arcasului lui Stefan, osteanului în opinci de la Rovine, pandurului lui Tudor si motilor lui Horia si Iancu.

Comunicam de la suflet la suflet de români, adesea umili si nebagati în seama, atâta noblete si atâta frumusete, încât nu o viata, dar si o mie de vieti de ai avea, se merita sa le jertfesti.

Ne-am lovit însa si de rautate, ipocrizie, interese, ambitie prosteasca, zgârcenie si mai ales nepasare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amaraciune si dezgust. A trebuit sa primim pe obrazul nostru nu o data sarutul scârbos al lui Iuda si nu o data, otraviti cu roadele amare ale josniciei omenesti, am ajuns în pragul deznadejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri si din istorie ne-am luat din nou seva datatoare de viata. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor si-au dat viata pentru acest neam.

Si v-am cunoscut pe voi, suflete mari de pe cuprinsul acestei tari: pe dumneata, suflet si chip de apostol, badie Trifan, care ne-ai învatat prin propria dumitale viata, ca brazii se frâng, dar nu se îndoaie niciodata; pe dumneata, mos Bâra, care te-ai jurat ca nu te vei întoarce în sat pâna la victoria crezului dumitale; pe dumneata, batrâne Ariesan din creierii muntilor Apuseni; pe dumneata, vacsuitor de ghete, nene Plesa din Turda; pe tine, înflacarat dascal Pridon din satul Parau-Fagaras. Iar voi, dragi camarazi cazuti din rânduri, ne-ati legat prin jertfa voastra cu putere în lupta din care nu putem sa iesim decât biruitori sau morti.

Si mai ales, am simtit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu. Atunci când slabele noastre puteri omenesti ne-ar fi dus la moarte sau deznadejde, aici, pe crestele muntilor, am simtit cuvintele Domnului, care ne-a spus ca fara El nu putem face nimic. Si noi, prin suferinta noastra, am învatat sa-L iubim. Caci pâna nu vei suferi tu însuti macar o palma sau o înjuratura pe nedrept, pâna atunci nu vei putea întelege drama de pe Golgota.

Aceste gânduri, adânc framântate în nopti îndelungi, îngropati în zapezi, pe crestele Carpatilor, sau în ceasurile de veghe cu arma în mâna, vi le închinam voua, tineri din sate si orase, ca semn al dragostei ce v-o purtam, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, sa vada si sa desavârseasca marea si stralucita biruinta româneasca.

Grupul carpatin fagarasean Muntele Buzduganu, Saptamâna Mare, anul 1954

(Ion Gavrila-Ogoranu, conducatorul unui grup de rezistenta armata anticomunista, a decedat de curând, în vârsta de 83 ani. În amintirea lui si a celor care, ca el, au înteles sa se jertfeasca fara preget în lupta cu raul, publicam un material primit personal de la Ion Gavrila-Ogoranu, în speranta ca lupta lui si a prietenilor lui ne va însufleti si pe noi. Andrei Gotia)