www.profamilia.ro /revista.asp?id=2006_04_03
 

 Revista "Familia creotina" - 04/2006 

SUPLE?E SPIRITUALA PE... CAI PARADOXALE
Mihaela Farauanu

Ascultarea în familieCuprinsCasatoria, voca?ie personala sau iner?ie a naturii?

 

Motto: "Oare nu pot face sa înfloreasca micile Mele flori acolo unde le vreau?"

Ce-ati zice daca Dumnezeu v-ar cere astazi un lucru, peste putin timp contrariul lui, pentru ca în cele din urma sa revina la cererea initiala? De fapt "e imposibil ca Dumnezeu sa nu ne deruteze din ce în ce mai mult pâna la vederea Sa fata catre fata. Sfintii sunt oameni care au acceptat odata pentru totdeauna sa fie mereu derutati: aceasta a devenit pâinea lor de fiecare zi"[1]. Dumnezeu este foarte imprevizibil. Gânditi-va, de pilda, numai la Avraam din Vechiul Testament. Dumnezeu îi promite acum ca urmasii lui vor fi multi ca stelele de pe cer, iar dupa putin timp îi cere sa-l jertfeasca pe unicul sau fiu, avut la batrânete, si odata cu el si unica speranta de împlinire a acestei promisiuni. Dar nu se opreste aici, ci pare din nou sa se "razgândeasca", crutându-i fiul în final. Da, Dumnezeu este surprinzator de imprevizibil, iar caile pe care ne conduce sunt la fel. Nu poate fi întotdeauna prevazut seara ceea ce El ne va cere a doua zi. S-ar parea ca ne cere astfel sa fim detasati pâna chiar si de cererile lui, pentru ca si acestea s-ar putea sa se schimbe. Iar daca ar fi de fapt sa rezumam tot ceea ce ne cere într-un singur cuvânt, acesta ar fi "suplete". Suplete în fata soaptelor Duhului Sfânt în vietile noastre. Flexibilitate în fata planului pe care-l are cu noi. "Haideti sa ne lasam rasturnati", spune parintele Molinié, "haideti sa ne lasam convinsi ca lucrurile nu sunt asa cum noi ni le-am imaginat, ele se desfasoara dupa un secret. Haideti sa lasam aceasta lumina sa patrunda în noi. Ea va alunga întunericul nostru. Asta ne va durea, desigur, un pic: cuvântul lui Dumnezeu este o sabie care patrunde pâna la despicatura sufletului. Este sarea - sarea care curata. Nu este întotdeauna placut, aceasta provoaca o anume repulsie: trebuie sa o acceptam, caci ne va fi atât de bine mai apoi! usurarea va fi atât de mare!"[2]. Partea buna a lucrurilor este ca, pe caile paradoxale ale vietii, acest Dumnezeu surprinzator de imprevizibil întoarce întotdeauna raul în bine pentru cei care cred în El (Rom 8, 28).

As propune sa analizam împreuna un caz mai concret referitor la ceea ce am scris pâna aici. De aceea, mi-as permite sa încep cu o întrebare: ce-ati zice, de exemplu, daca astazi ati simti în suflet ca sunteti chemat de Dumnezeu într-o manastire sau într-un seminar, iar peste un timp El v-ar face sa întelegeti ca va vrea înapoi în mijlocul lumii, chiar pentru a va uni cu altcineva în casatorie? Ati putea accepta ideea ca ambele au fost chemari din partea Lui sau ati fi mai curând tentat sa credeti ca e la mijloc o eroare personala? Cei cu experienta în cele sufletesti stiu bine ca a fi tentat de frumusetea si caldura vietii de familie este un lucru destul de des întâlnit printre cei care vor sa devina preoti sau calugari (calugarite). Dar si invers se poate. Uneori este întâlnit faptul ca un laic casatorit si dornic de sfintenie sa fie tentat de viata monastica, câteodata pâna la... a crede ca si-a gresit vocatia. Cum spunea cineva, "casatoria este ca o cetate: multi dintre cei care sunt afara tânjesc sa intre în ea, iar multi dintre cei care au intrat deja nu stiu cum sa mai faca sa iasa". Totusi - ca sa continui ideea - daca tentatia este un lucru pozitiv dintr-un anumit punct de vedere, întarind credinta si vocatia celui care reuseste sa o învinga, cedarea în fata ei poate aduce cu sine drame teribile si multe pagube sufletesti.

De exemplu, cel care a iesit din manastire sau din seminar, mergând uneori voit sau alteori din ignoranta împotriva chemarii personale si a planului de fericire pe care Dumnezeu îl are cu el, încotro s-ar mai putea îndrepta cu inima linistita si împacata? Dumnezeu îl va însoti desigur pretutindeni, pentru ca este un Tata infinit de bun si milostiv, care nu abandoneaza fiul risipitor. Pentru omul acela însa, care merge împotriva chemarii divine, cu siguranta ca nu va fi la fel de simplu sa Îl însoteasca pe Dumnezeu pe un drum care nu a fost croit pe masura lui. Mai mult, purtând în suflet deseori si sentimentul de vinovatie si durere... Pentru unii va fi atât de greu încât vor oscila între nebunie si moarte, încet dar sigur, de "inima rea"[3] - asta daca nu vor încerca mai întâi sa se drogheze cu placerile nebune ale acestei lumi, ca sa-si uite durerea...

Din fericire totusi, lucrurile nu se sfârsesc atât de trist de fiecare data când cineva iese dintr-o manastire sau dintr-un seminar. Adevarul este ca multi stiu de chemarea la viata consacrata, pe viata. Putini, foarte putini cunosc însa ca exista si o chemare temporara la viata monastica, ce de fapt este o chemare la o formare spirituala speciala. Poate ca mult mai des decât îsi poate cineva imagina, Dumnezeu formeaza în inima unei manastiri sau a unui seminar apostoli si misionari pentru a-i trimite mai apoi în mijlocul lumii, ca lucratori în via Sa, în locuri în care activitatea spirituala este enorm de grea: ca pe niste oi în mijlocul lupilor. Poate ca îi cheama sa devina lumina în întuneric si sare acolo unde viata nu mai are gust, tocmai în acele locuri în care preotul sau monahul ajunge foarte greu, sau poate niciodata. Numai ca, de cele mai multe ori, vocatia lor este ucisa înca din fasa, sau poate chiar înainte de a se fi nascut, chiar de cei care au fost pusi în jurul lor de catre Dumnezeu spre a-i sprijini si încuraja: fie cei din comunitatea din care au plecat, fie cei de acasa. În ce fel? Vom vedea mai departe...

 

Privirea: binecuvântare sau blestem

Câti sunt cei care stiu ca privirea poate da viata si poate sa o ia? Dar mai ales ca aceasta privire poate fi nu numai ucigasa, ci si... sinucigasa? Ea are de fapt aceeasi putere ca binecuvântarea sau blestemul. Noi alegem în fiecare clipa ca prin simplele, "banalele" noastre priviri îndreptate asupra noastra însine sau asupra celor din jur sa binecuvântam sau sa blestemam. Ne binecuvântam sau ne blestemam pe noi însine: îi binecuvântam sau îi blestemam pe cei din jur. În fiecare clipa. Mereu...

Nu de putine ori am întâlnit oameni uimiti sau de-a dreptul scandalizati vazând cum de vietile spirituale ale celor iesiti dintr-o manastire sau dintr-un seminar adesea ori s-a ales praful ori daca nu, au devenit foarte diluate. De ce un final atât de tragic, când începutul a fost asa promitator? Adevarul este ca, de cele mai multe ori, atunci când cineva decide sa iasa din manastire sau din seminar, cei pe care îi lasa acolo în urma lui - într-un mod mai mult sau mai putin constient - se supara si-i poarta pica pentru ca s-au simtit înselati în asteptarile lor. Asta pe de o parte. Pe de alta parte, însa, si cei care-l asteapta pe bietul om acasa (parinti, rude, prieteni) foarte adesea se simt si ei la fel de înselati în asteptarile lor. Îi poarta pica si nu întârzie sa si-o manifeste mai mult sau mai putin direct. "Vrei sa iesi din manastire sau din seminar?" - întreaba din spate unele voci "cu experienta". "Stai linistit, e numai o ispita! Daca ai venit aici pentru Dumnezeu si acum îl parasesti, iesind în lume, si El te va parasi". Pe urma alte voci se aud în fata omului: "Nu a avut vocatie! Numai cei care nu stiu ce vor de la viata intra în manastire (sau în seminar) si apoi ies". Sarmana persoana se simte astfel încoltita din toate partile. Toti cei din jur par sa se fi aliat împotriva ei, taindu-i craca de sub picioare cu privirile lor neînduratoare, iar peste putin timp - curios - se mira si se întreaba: "Oare de ce s-a prabusit?"

Parintele Porfirie - un calugar ortodox de origine greaca, despre care oamenii spun ca avea darul de a citi inimile - spunea asa: "Când oamenii se supara si se înfurie, se raspândeste o putere rea ce vine de la raul din ei, putere care îl influenteaza pe celalalt chiar si atunci când nu-i zic nimic (...) Vezi? Îl ranesti pe celalalt chiar si fara sa-i vorbesti deloc! Fiindca sufletul nostru este imaterial si e mereu influentat de puterile care lucreaza, atât de cele bune cât si de cele rele (...) Gândeste pozitiv despre celalalt. Rugându-te, vei reusi prin Hristos sa-l influentezi în bine. Sa nu gândesti nimic rau despre aproapele tau, fiindca astfel îl vei influenta în rau."[4]

Desigur, în aceeasi masura se poate spune ca si gândurile rele (negative) îndreptate de cineva asupra lui însusi au aceeasi putere de a-l influenta în bine sau în rau. Credeti ca este usor pentru cineva care tocmai a iesit din manastire sau din seminar sa aiba o privire pozitiva asupra lui însusi? Ei bine, nu, deloc! Gânditi-va numai ca rareori intra cineva într-un astfel de loc numai ca sa încerce apa cu degetul sau poate ca sa schimbe decorul. De cele mai multe ori oamenii se duc în aceste comunitati religioase decisi sa ramâna acolo pentru tot restul vietii lor. Însa în momentul în care realizeaza ca locul lor nu e acolo si ca trebuie sa se întoarca în lume, unde sa reia viata de la capat, cu mâinile goale, tot orizontul li se întuneca si, fara un har special, pot cadea într-o deprimare fatala. La început ei au crezut din toata inima în visul lor; acum însa, odata cu darâmarea lui, simt ca parca li se prabuseste întreaga lor viata. Este nevoie de mult curaj pentru a te putea ridica într-un astfel de moment, dar mai ales este nevoie de mult sprijin.

Amândoua însa sunt doua pietre pretioase foarte rare si foarte greu de dobândit. De fapt, ele nu stralucesc decât în lumina la fel de rara a supletei spirituale care, în cazul de fata, face sa se nasca întrebarea: ce presupune oare mai mult eroism, a iesi din manastire luând viata de la început (cu mâinile goale), cu tot greul ei, sau a ramâne în manastire de teama de a nu fi aratat cu degetul? Eu, personal, cred ca ambele cai presupun la fel de mult curaj... cu singura diferenta ca una duce catre viata, iar cealalta catre moarte. Cum altfel s-ar putea explica faptul ca în strainatate, în unele manastiri, vizita la psihiatru a devenit un lucru din ce în ce mai obisnuit, "la moda" chiar?

 

Supletea, cheia care deschide toate usile: "Urmeaza-Ma!"

Desigur, a avea aceasta suplete în fata unor astfel de evenimente înseamna de fapt a le privi cu ochii lui Dumnezeu Însusi. Este un mare har, unul din cele mai mari haruri pe care un om le poate primi în viata sa. Atunci când îl primeste iese de fapt din închisoarea strâmta a propriului legalism, care l-a facut sa-si programeze cu strictete viata sa si a celor din jur poate, într-un mod pur omenesc... mult prea omenesc. Fara sa realizeze, de fapt, ca în acest fel a uitat tocmai ceea ce era mai important: sa ia partea ei spirituala în serios. Cu toate acestea însa,

celor care încearca sa practice legea, Hristos nu le spune ca sunt pierduti. Dimpotriva, le zice:

"- Tu nu esti departe de Împaratia Cerurilor.

- Ce-mi lipseste atunci?

- Urmeaza-Ma."

Acest raspuns e extraordinar: nu mai este nevoie de a dobândi ceva, de a face una sau alta, ci de a urma pe cineva: asta rastoarna toate perspectivele. Va gânditi dinainte ziua (si viata) dupa un plan, dupa un program, dupa un aranjament în conformitate cu principiile si convingerile dumneavoastra: asta este legea. Iar dupa aceea cineva da navala si bulverseaza totul: în numele autoritatii sau în numele iubirii (ceea ce este si mai rau), va cere pur si simplu sa faceti altceva. Nu este ceva penibil, e altceva: legea persoanei se substituie legii obiectului. O persoana, aceasta traieste si e imprevizibila. (...) În fond, prin tot ceea ce ne cere, Isus asteapta numai supletea: sa-L urmam, pe El.[5]

Nu face totusi sa ne miram atunci când gresim, luând-o pe alte cai, mai usoare, dar care nu duc spre Dumnezeu. Cu totii suntem de fapt ratacitori: ratacirea (eroarea) este omeneasca. Face oarecum parte din noi. Nu putem evita sa gresim, noi deraiem tot timpul de la calea cea dreapta. Problema însa nu este ca nu evitam aceasta deraiere, ci ca nu suntem suficient de supli pentru ca Dumnezeu sa ne poata pune din nou pe sine. Numai sfintii ajung la o astfel de suplete: ei sunt singurii capabili sa expulzeze în permanenta orice eroare si ratacire din viata lor[6]. Nimic totusi nu ne împiedica sa cerem si noi acelasi har. Daca ei l-au dobândit, de ce nu l-am dobândi si noi? Suntem slabi? Cu atât mai bine, doar si ei au fost. În mod paradoxal, tocmai asta l-a facut pe Dumnezeu sa-si reverse harurile asupra lor: "Puterea mea se desavârseste în slabiciune" (2 Corinteni 12, 9), i-a spus Domnul lui Pavel. Iar acesta raspunde la rândul sau: "Deci, foarte bucuros ma voi lauda întru slabiciunile mele, ca sa locuiasca în mine puterea lui Hristos" (idem).

Sa cerem si noi harul supletei spirituale! El ne va deschide toate usile catre Împaratia lui Dumnezeu. Labirintul vietii noastre, cu drumuri paradoxale, atât de încurcate uneori, se va transforma în pârtie de sanius. Îi vom întelege cu siguranta într-un mod cu totul diferit atât pe cei din jur - care ies dintr-o manastire sau dintr-un seminar - cât si pe noi însine... pentru faptul de a nu-i fi înteles la timp. Sansa noastra este ca niciodata nu e prea târziu. Sa-i încurajam chiar acum. Sa-i ridicam din prapastia disperarii în care poate i-am aruncat, din ignoranta, cu propriile noastre mâini. Sa le vorbim - cu iubirea pe care au nadajduit-o de la noi atât de mult si în care poate ca au încetat sa mai spere - despre noua noastra viziune asupra lucrurilor. Sa le vorbim despre încrederea pe care o avem acum în noua lor vocatie: aceea de a fi focare de lumina si iubire în mijlocul lumii. Despre încrederea pe care - în definitiv si înaintea noastra - însusi Dumnezeu si-a pus-o în ei. Oare nu ar putea Isus sa le sopteasca si lor aceleasi cuvinte pe care le-a adresat cu câtva timp în urma unui suflet simplu ca si al lor, contemporan cu noi:

Nu mai regreta ca nu esti ceea ce ti-ar fi placut sa fii. Eu nu vreau pentru tine alta stare decât cea în care te-am asezat. Sfintenia este posibila pretutindeni, copila mea, iar într-un mediu ostil mai mult decât în adâncul unei manastiri. Oare nu pot face sa înfloreasca micile mele flori acolo unde le vreau?[7]

 

Note

[1] Pere Marie-Dominique Molinié, Le courage d'avoir peur (Paris: Les Éditions du Cerf, 2003), p. 7.
[2] Ibidem, p. 10.
[3] Aceasta este parerea Parintelui Porfirie, vezi Antologie de sfaturi si îndrumari, traducere din limba greaca de: drd. Sorina Munteanu (Bacau: Editura Bunavestire).
[4] Parintele Porfirie, Antologie de sfaturi si îndrumari, traducere din limba greaca de: drd. Sorina Munteanu (Bacau: Editura Bunavestire), p. 284.
[5] Pere Marie-Dominique Molinié, op. cit., p. 34.
[6] Vezi de asemenea Pere Marie-Dominique Molinié, op. cit., p. 9.
[7] Margareta, Mesajul iubirii milostive catre micile suflete, Bucuresti, p. 8 (mesajul din 24 februarie 1966).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_04_03
Vă rugăm să respectați drepturile de autor