www.profamilia.ro /revista.asp?id=2006_04_02
 

 Revista "Familia creotina" - 04/2006 

CASATORIA, VOCA?IE PERSONALA SAU INER?IE A NATURII?
Leonard Tony Farauanu

Suple?e spirituala pe... cai paradoxaleCuprinsAve?i încredere: Eu am învins lumea!

 

Majoritatea crestinilor se casatoresc si-si traiesc cea mai mare parte a vietii lor în aceasta stare de viata. Se ocupa cu lucrurile specifice familiei, adica aduc pe lume si cresc copii, se îngrijesc de cele ale casei, încearca sa se iubeasca unul pe altul. Rareori însa ei traiesc toate acestea ca un raspuns la o chemare pe care Dumnezeu le-o adreseaza personal, ca pe o cale specifica spre sfintenie si ca o misiune încredintata lor de Domnul. Rareori fac alegerea casatoriei întrebându-se mai întâi daca sunt chemati la aceasta de Dumnezeu, adica daca au vocatie la casatorie. De fapt, putini considera casatoria o vocatie, o chemare pe care Dumnezeu ti-o face personal. Vocatii sunt considerate chemarile la viata consacrata sau la preotie. Doar în aceste cazuri, cred unii, Dumnezeu alege pe cineva "din multime", punându-l deoparte pentru o viata sfânta si încredintându-i o misiune speciala. Ceilalti merg înainte în virtutea inertiei lor naturale si se casatoresc urmând evident aceeasi înclinatie a naturii care, ce-i drept, tot Dumnezeu a sadit-o în firea umana. Casatoria ar fi asadar, pentru cei care gândesc astfel, un fel de raspuns la o "chemare a naturii", o vocatie naturala, o chemare implicita, pe care Dumnezeu o face omului prin însasi natura lui de om. Nu ar mai fi nevoie asadar de o chemare personala din partea lui Dumnezeu la casatorie, ar fi suficienta înclinatia pusa de El în om. Doar vocatia la viata consacrata sau la preotie ar fi, pentru cei care gândesc astfel, o chemare personala si supranaturala la o misiune speciala si supranaturala.

În fata unei astfel de perspective despre casatorie nu pot decât sa ma cutremur si sa ma înspaimânt. Notiunea de sacrament, de taina a casatoriei pare pur si simplu ori ignorata, ori diluata pâna la procente specifice dozelor infinitezimale homeopatice (maxim unu la câteva milioane de miliarde). Unde este casatoria ca si icoana a unirii lui Christos cu Biserica, unde este casatoria ca semn eficace al harului divin, unde este casatoria ca si cale spre sfintenie, ca si modalitate specifica de urmare a lui Christos? Unde este casatoria ca misiune de a aduce la viata si de a educa pe copiii lui Dumnezeu? Va dati seama care sunt urmarile unei astfel conceptii despre casatorie? Ruinarea vietii spirituale a majoritatii zdrobitoare a crestinilor, deoarece majoritatea sunt casatoriti! Ori, daca însasi casatoria mea nu este un raspuns al meu la chemarea pe care Dumnezeu mi-o face personal, atunci ce este? Cum aleg eu sa ma casatoresc? Pur si simplu ma las purtat de inertia naturii mele sau de alte motivatii, fara sa-L întreb pe Dumnezeu ce vrea de la mine? Daca da, atunci ce fel de crestin sunt? Unul caruia nu-i pasa de vointa lui Dumnezeu si de planul Lui? "Pai stai asa", veti zice, "în cazul asta esti crestin doar cu numele, în registrul parohial". Asa este! Un crestin care-si traieste vocatia de fiu al lui Dumnezeu - ca doar asta a devenit prin botez - este permanent în dialog cu Tatal Ceresc si pune mereu întrebarea: "Doamne, ce vrei sa fac pentru slava Ta si pentru mântuirea mea si a fratilor mei?" În momentul în care îsi va pune problema alegerii starii de viata va întreba din nou pe Domnul: "Doamne, cum vrei sa Te slujesc? Cum vrei sa-Ti urmez? Ca persoana consacrata în celibat, sau în casatorie?" Alegerea de a se casatori va veni astfel ca raspuns la chemarea divina, pe care o primeste personal.

De fapt, pentru un crestin adevarat, orice alegere substantiala în viata ar trebui sa fie raspunsul la o chemare divina. Odata cu botezul crestinul primeste si chemarea la sfintenie, la unirea mistica cu Dumnezeu, si aceasta chemare implica si o misiune personala specifica. Ca si crestin, eu nu mai traiesc pentru mine, ci pentru Christos: "Caci nimeni dintre noi nu traieste pentru sine si nimeni nu moare pentru sine. Ca daca traim, pentru Domnul traim, si daca murim, pentru Domnul murim. Deci si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem" (Romani 14, 7-8). De aceea, odata intrat în viata supranaturala a harului, orice aleg sa fac ar trebui sa vina ca raspuns la soapta divina. Nu-mi mai pot planifica viata dupa propriile mofturi, am o misiune de îndeplinit. Ramâne sa descopar care este aceasta misiune în dialogul permanent cu Domnul.

Poate ca dupa ce ati citit aceste rânduri va puneti întrebarea: spune acestea de la el însusi sau asa învata Biserica? Ca sa va raspund - si de fapt e bine sa scriu acestea si pentru cei care nu si-au pus înca întrebarea - voi rezuma câteva luari de pozitie în acest sens. Astfel, arhiepiscopul de Denver, J. Francis Stafford, spunea: "când Biserica vorbeste despre «vocatie», ea se refera la o chemare catre fiecare persoana de a îndeplini o sarcina dinainte hotarâta de Dumnezeu în co-rascumpararea lumii" (Vocatia casatoriei în planul lui Dumnezeu, mesaj catre Congresul International despre Familie în Lima, Peru, august, 1994 - emfaza ne apartine). Bine, dar se încadreaza casatoria în aceasta descriere? Sa ascultam ce spune Compendiumul Catehismului Bisericii Catolice, rezumând paragrafele 1534-1535 ale catehismului: "Doua sacramente, Preotia si Casatoria, confera un har special pentru o misiune deosebita în Biserica în slujba edificarii poporului lui Dumnezeu. Ele contribuie îndeosebi la comuniunea ecleziala si la mântuirea celorlalti" (Editura Presa Buna, Iasi, 2006). Asadar casatoria, ca si preotia, presupune o misiune speciala încredintata sotilor de Dumnezeu, misiune care contribuie la mântuirea celorlalti, deci este o vocatie. Ca în cazul preotiei, este o chemare pe care Dumnezeu o face personal. "Si totusi", vor spune unii, "eu nu prea am întâlnit termenul de «vocatie» folosit cu referire la casatorie". Si le înteleg dilema, deoarece, dupa cum observa Pierre Adncs, "a fost o vreme când casatoria era considerata ca si starea comuna a crestinilor, termenul de vocatie fiind rezervat pentru viata consacrata sau pentru preotie". Totusi, acelasi autor afirma:

În zilele noastre, acest termen serveste la desemnarea oricarei stari de viata, si Conciliul Vatican II îl aplica de mai multe ori casatoriei (LG 35; GC 49, 52). Enciclica Humanae Vitae a lui Paul al VI-lea îi defineste pe soti ca fiind: «aceia pe care Dumnezeu îi cheama [în limba latina "vocare" înseamna "a chema"] sa slujeasca în casatorie»; «vocatia lor crestina începe odata cu botezul si este ulterior specificata si reîntarita prin sacramentul casatoriei»; acesta din urma «consacra într-un fel» sotii (expresie preluata din Casti Connubii si din Vatican II) pentru ca ei sa-si poata îndeplini «vocatia lor proprie pâna la perfectiune» (HV 25).

(Dictionnaire de Spiritualité, s.v. Mariage et vie chrétienne - col. 380)

Vedem asadar ca Biserica învata clar ca primirea sacramentului casatoriei presupune o chemare divina, o vocatie. As vrea sa întaresc însa cele spuse mai sus printr-un citat si mai clar, în care se subliniaza aspectul personal al acestei vocatii:

Pentru crestini, casatoria, care îsi are originea sa în Dumnezeu Creatorul, implica de asemenea o vocatie reala la o stare particulara si la o viata a harului. Pentru a fi condusa la maturizare, aceasta vocatie cere o pregatire adecvata si particulara si o cale specifica de credinta si iubire, cu atât mai mult pentru faptul ca aceasta vocatie este data unui cuplu pentru binele Bisericii si al societatii. (...) Viu în traditia Bisericii si adâncit de Magisteriu, Cuvântul lui Dumnezeu insista asupra faptului ca pentru sotii crestini casatoria implica un raspuns la vocatia (chemarea) lui Dumnezeu si acceptarea misiunii de a fi un semn al iubirii lui Dumnezeu pentru toti membrii familiei umane prin participarea la legamântul definitiv al lui Christos cu Biserica. (...) «În acest fel ei (sotii) ajung sa recunoasca si sa accepte în mod liber vocatia lor de a-L urma pe Christos si de a sluji împaratia lui Dumnezeu în starea casatoriei.» (FC 51)

(Consiliul Pontifical pentru Familie, Pregatire pentru sacramentul casatoriei, 9, 16).

"Bine", vor obiecta unii, "dar însusi papa Ioan Paul al II-lea spune, în scrisoarea catre familii Gratissimam Sane: «Casatoria ramâne totusi vocatia obisnuita a omului, care este îmbratisata de marea majoritate a poporului lui Dumnezeu» (18). De asemenea, Catehismul Bisericii Catolice ne învata ca «vocatia la casatorie este înscrisa în însasi natura barbatului si a femeii» (§1603). Nu înseamna asta ca omul care se casatoreste urmeaza calea obisnuita, în virtutea înclinatiei naturii umane, nefiind asadar nevoie de o «vocatie» (chemare) divina speciala la casatorie?"

Ca sa raspund acestei obiectii va trebui sa fac niste precizari. Din perspectiva naturii umane, care tinde în mod natural la casatorie (aici nu vorbesc de casatorie ca si sacrament, ci în sensul cel mai larg cu putinta), se poate spune ca toti oamenii sunt înclinati spre casatorie. Mai departe, întrucât natura noastra umana îl are ca autor pe Dumnezeu, se poate vorbi oarecum despre o "chemare" (vocatie) - folosind termenul în sens mai larg - naturala la casatorie. Totusi, aceasta "vocatie" naturala este doar o înclinatie, nu este expresia vointei concrete pe care Dumnezeu o are cu privire la starea de viata a unei anumite persoane. Vorbim despre vocatie specifica sau personala când ne referim la aceasta vointa concreta a lui Dumnezeu cu privire la cineva anume. Dumnezeu are din vesnicie un plan pentru fiecare persoana în parte, deoarece El "ne-a ales înainte de întemeierea lumii,... mai înainte rânduindu-ne..." (Efeseni 1, 4-5) si ne-a cunoscut înainte de a ne naste (Psalmul 138). El ne cheama sa acceptam acest plan al Sau, si aceasta chemare reprezinta vocatia noastra specifica si personala. De asemenea, pe majoritatea crestinilor El îi cheama sa-L slujeasca în sacramentul casatoriei, iar casatoria necesita aceasta chemare speciala, deoarece misiunea încredintata prin primirea acestui sacrament depaseste puterile naturii umane. Papa Ioan Paul al II-lea spune:

Vocatia sotilor, de tata si mama, este caracteristica marii majoritati a membrilor Poporului lui Dumnezeu. Starea lor de persoane botezate este specificata de sacramentul casatoriei, care îi face sa participe în misterul unirii lui Christos cu Biserica Sa. Constientizarea chemarii [vocatiei] universale la sfintenie, precum a reamintit credinciosilor Conciliul Vatican II, implica faptul ca cineva sa descopere vointa concreta a lui Dumnezeu în existenta lui sau a ei, si ca sa aiba dorinta de a raspunde cu generozitate la acesta. Astfel, în lumina credintei si cu ajutorul Spiritului Sfânt, viata obisnuita a sotilor si a tuturor credinciosilor capata dimensiunea unui dialog al creaturii cu Creatorul sau, al omului cu Dumnezeu, al copilului cu Tatal sau

(Ioan Paul al II-lea, Ajutati pe sotii crestini sa descopere
harul si misiunea pe care ei le au în Biserica.

Discurs catre participantii adunarii plenare
a Consiliului Pontifical pentru Familie).

Cu alte cuvinte, crestinul alege sa se casatoreasca în urma descoperirii, prin dialogul intim cu Dumnezeu, a vointei concrete pe care Domnul o are cu privire la el. Nu e urmarea inerta a unei porniri naturale (chiar daca aceasta pornire exista si îsi are rolul ei, fiind asumata si transfigurata de harul divin), ci e urmarea chemarii pe care Dumnezeu i-o face personal. "Fiecare vocatie crestina", ne spune Ramón García de Haro, "ca si dar al harului facut unei persoane umane deja existente, implica o singularitate concreta: o întâlnire personala cu Christos, individuala, unica, si irepetabila pentru fiecare om, desi cere aceeasi sfintenie de la toti" (Marriage and the Family in the Documents of the Magisterium. A course in the Theology of Marriage, Ignatius Press, San Francisco, 1993, p. 227).

Bine, acum sa spunem ca este clar si evident faptul ca pentru un crestin si casatoria, ca si viata consacrata în celibat, este o vocatie personala. Dar cum stau lucrurile atunci cu cei care nu-si traiesc botezul, ci actioneaza în virtutea impulsurilor naturale sau în virtutea intereselor personale? O astfel de persoana nu alege casatoria ca o vocatie, ci fie urmeaza chemarea naturii sale, fie urmeaza anumite interese personale. Nici macar nu-si pune problema ce vrea Dumnezeu de la ea. Ce se întâmpla daca mai târziu se întoarce la Domnul si-si pune aceasta problema a vocatiei dupa ce a ales deja?

Ca sa raspund trebuie sa specific mai întâi un adevar de credinta foarte important: daca persoana este botezata si casatoria este valida, atunci casatoria unei astfel de persoane este ipso facto sacramentala. Daca însa persoana nu-si traieste vocatia de crestin, harul specific sacramentului casatoriei nu poate lucra în viata sa. Odata intervenita convertirea pot exista, în general, doua posibilitati:

1) Persoana realizeaza darul sacramentului, raspunzând la chemarea botezului, si îsi întelege starea de casatorit(a) ca vocatie personala. Descopera de fapt ca Dumnezeu a chemat-o din vesnicie la asa ceva si începe sa traiasca casatoria aleasa anterior ca si chemare, ca si misiune divina. Are loc aici un fel de sanatio in radice (o "vindecare la radacina", desi nu în sensul canonic al termenului), deoarece alegerea initiala este confirmata dar este în acelasi timp si vindecata de orbirea si imperfectiunea ei. Totul este vazut într-o noua perspectiva.

2) În cazuri exceptionale Dumnezeu va chema aceasta persoana la viata monastica chiar înainte de moartea sotului/sotiei, cu acordul celuilalt (ca de exemplu în cazul Sfântului Nicolae de Flue) sau dupa moartea sotului/sotiei (ca în cazul Sfintei Ioana de Chantal, a Sfintei Rita de Cascia, etc.), dar pâna atunci îsi va trai casatoria ca pe o vocatie personala, chiar daca ea e temporara. Sfântul Apostol Pavel ne spune: "Fiecare, fratilor, în starea în care a fost chemat, în aceea sa ramâna înaintea lui Dumnezeu" (1 Corinteni 7, 24) Si mai departe: "Te-ai legat cu femeie? Nu cauta dezlegare" (1 Corinteni 7, 27). Când spune aici "în starea în care a fost chemat" se refera la chemarea la botez. În cazul nostru ar fi vorba însa despre momentul constientizarii botezului si al trairii lui. Dumnezeu stie din vesnicie ce alegeri vom face, si planul Lui pentru noi ia în consideratie aceste alegeri. De aceea si cei care se casatoresc "din inertia naturii" pot sa fie de fapt chemati la casatorie, numai ca ei vor realiza aceasta chemare mai târziu, post factum. Ei vor fi chemati sa traiasca altfel, adica în mod divin, ceea ce ei traiau deja într-un mod imperfect.

Ca si încheiere, în lumina tuturor celor spuse mai sus, as vrea sa reiau aici îndemnul papei Ioan Paul al II-lea, îndemn care ar trebui sa rasune în inimile tuturor celor care au ales sa-L slujeasca pe Dumnezeu în casatorie: Familie, fii ceea ce esti! (Familiaris Consortio, 17).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_04_02
Vă rugăm să respectați drepturile de autor