www.profamilia.ro /revista.asp?id=2006_01_07
 

 Revista "Familia crestina" - 01/2006 

ALUNEL SI TEPELUS
Maria Gotia

Revigorarea Hollywood-ului?CuprinsSatana si sfintii: luându-l în serios pe Printul Întunericului

 

"Alunelu-Alunelu, hai la joc!", cântau de multe ori cei ai casei, ca niste copii, întinzând mâinile spre catelul nu prea înalt, cu par lung si ondulat, de culoarea alunelor, si ochi mari, de aceeasi culoare calda. Mai ales privirea lui Alunel e calda: ti se uita în ochi tinta si, ridicând ba o sprânceana, ba pe cealalta, te îndeamna sa-i raspunzi, fie si numai cu o privire sau cu o mângâiere.

Alunel e tare bucuros de joaca si alearga cu placere pe cararile gradinii, hamaind cu veselie catre toti. Când copiii familiei se întorc acasa din orasele îndepartate unde învata, e sarbatoare pentru Alunel: câta alergatura în sus si în jos prin livada, ba chiar mai departe, prin Nucarie, câta hârjoneala, cât râs! În lipsa lor, Alunel îi cheama la joaca pe pui, dar acestia nu-l urmeaza: se simt mai bine printre gaini si rate, în curtea lor...

Ei, dar vara a trecut... A trecut si toamna. E liniste mare, nu doar în gradina acoperita de zapada, ci si în casa. Unde e stapâna care, de cum fusese adus în curte, îi daduse pe data acest nume vesel, bucuroasa sa-l primeasca la ei? Plecase. Dupa ce o cautase iar si iar prin casa, Alunel se oprise agitat în fata stapânului: "Unde-i?" Mâna lui ridicata spre cer i-a dat raspunsul, dar cuvintele se înecasera în tacere.

Acum stapânul sta cuc cea mai mare parte a zilei. Nu merge la nimeni si putini vin sa-l vada. I se pare ca nu are ce le spune: "Ce le-ar pasa unor straini de gândurile mele?" Si azi asa, mâine asa, începuse sa nu le mai deschida usa prea bucuros, sa le vorbeasca tot mai ursuz, sa-i priveasca banuitor, mai apoi dusmanos...

Nici Alunel nu mai îndraznea sa se apropie, caci batrânul îl repezise de câteva ori.

Pe nemeritate: câinelui nu-i placea tacerea aceea apasatoare si nici frigul care se tese tot mai aspru când stai departe unul de altul: încercase de aceea sa-l agraiasca, latrând vesel, dând din coada si apropiindu-se destul de mult.

"Mars!"

"Chiar Mars?!" paruse ca se mira întristat Alunel, dând înapoi, dupa o tresarire de spaima.

Dar într-una din seri, în acest decembrie înaintat, i se paru lui Alunel ca sprâncenele batrânului sunt mai adunate, ca fruntea îi e mai încretita, ca e mai mohorât ca oricând, mai înnegurat. De multa vreme nu se mai miscase deloc.

Deodata, câinele simti ca frica îl paraseste si inima i se încalzeste, ca de mila.

Se apropie încet de batrân, tot mai mult. Si mai mult. Era lânga el acum.

Se înfiora, descoperind ca ochii stapânului pareau sa nu vada nimic. Îi veni sa fuga departe, atât erau de pustii. Dar îsi lua inima în dinti si, ridicându-si botul, si-l aseza încet de tot pe genunchii batrânului. Ochii lui calzi nu se dezlipeau de ochii acestuia, îndemnându-l cumva sa-l priveasca la rândul sau. Si iata ca pustiul se înroura: ochii cei goi si mohorâti prinsera mai întâi culoarea tristetii si începura sa picure lacrimi. Apoi culoarea duiosiei. Mâinile se întinsera, dupa multa vreme, spre capul cald al câinelui.

Alunel stia ca de acum sunt iarasi prieteni, ca îsi vor împartasi multe si primea mângâierea. Batrânul începu într-adevar sa-i vorbeasca. Îi spuse multe, multe. Alunel nu va spune niciodata ce.

"Fiindca nu stie sa vorbeasca!" ar putea spune vreunul dintre noi. Sau poate ca pentru ca trebuie sa stii pastra secretele pe care ti le încredinteaza prietenii...?

De-acum statea în fiecare seara lânga batrân si îl încalzea cu blana lui deasa si buclata sau primindu-i mângâierea, se priveau cu drag în ochi unul pe altul.

Asa si asta seara. Lui Alunel îi fugi gândul, fara sa stie de ce, la ariciul cel batrân din gradina. Acesta nu era dintre tovarasii lui de joaca. Statea mereu în vizuina lui curata, foarte ferita. Doar seara, când pasii oamenilor se opreau în casa, îl putea întâlni si el.

Odata, între doua pufnituri, îi spusese totusi ca îl cheama Tepea. Alunel prinsese parca si o amenintare în felul în care îi spusese acest nume scurt. Asa ca vru sa-i arate ariciului ca nu se teme si începuse sa latre tare. Tepea se aduna tot. Nu mai pufnea. De la o vreme, ne mai stiind ce sa faca, Alunel plecase în cautarea altor prieteni de joaca. La întoarcere, ariciul nu mai era de gasit. Uneori, noaptea, i se parea ca-l mai aude prin gradina, dar nu-l mai vazuse niciodata. Îi parea rau.

Parul carunt al batrânului singuratic sau sprâncenele lui zbârlite sa-i fi adus aminte de tepii ariciului? Sau mai curând purtarea lui dinainte? Alunel nu era sigur.

Dar cum descoperise ca, daca ai curajul sa te apropii de cel pe care îl vezi singur si trist, îi poti aduce mângâiere si, chiar fara cuvinte, îi poti spune ca îi esti prieten, se hotarî sa-l caute pe ariciul cel retras. "Poate si el ma asteapta, dar nu îndrazneste s-o arate... Poate ma va lasa sa-i spun Tepelus, sa ma apropiu si chiar sa ne jucam putin împreuna...!"

Alunel de-abia asteapta primavara, când aricii ies si ei pe afara!

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_01_07
Vă rugăm să respectați drepturile de autor