www.profamilia.ro /revista.asp?id=2006_01_02
 

 Revista "Familia crestina" - 01/2006 

TOMA D'AQUINO SI COSMOLOGIA BIG BANG
William E. Carroll
traducere Radu Capan

De la creationism versus evolutionism la creatie si evolutieCuprinsCât de actual este Cântul fapturilor

 

Într-o zi un baietel si-a întrebat mama: "De unde vin eu, mama?" Bucuroasa sa aiba ocazia unei discutii pe o tema atât de importanta, mama a început sa îi explice unele notiuni elementare de biologie, dupa care i-a vorbit despre teoria evolutiei. Pentru a nu ramâne doar în spatiul stiintific, ea i-a vorbit si de Dumnezeu si despre cum creeaza el fiecare suflet omenesc în parte. Dupa ce a terminat, copilul avea o privire naucita. "Da?", a îngânat el dupa lectia ad hoc. "M-am întrebat de unde vin, pentru ca prietenul de peste drum spunea ca vine din Florida."

La întrebarea de unde venim, se poate raspunde în multe feluri. Trebuie sa tinem acest fapt prezent în minte atunci când ne îndreptam atentia spre relatarea oferta de viziunea stiintifica contemporana despre originile universului. Teoria care predomina între oamenii de stiinta de astazi este ca traim consecintele, sau ca de-a dreptul ne aflam în mijlocul, unei explozii gigantice care a început acum cincisprezece miliarde de ani. Majoritatea cosmologilor se refera la Big Bang ca la o "singularitate", adica o granita ultima, o "stare de densitate infinita" în care spatiul si timpul nu existau. Aceasta este limita extrema în timp la care putem sa ne gândim, pentru ca înainte de acest moment nu putem specula, cel putin în sens stiintific, fara categoriile spatiu si timp.

Cu toate acestea, în ultimele doua decenii au aparut noi teorii, dintre care una, spre exemplu, prezinta Big Bang-ul ca pe o fluctuatie a unui vid primar. Alti cosmologi, precum Stephen Hawking, afirma ca "singularitatea" initiala trebuie respinsa, pentru ca universul nu are o limita, ci "se auto-contine pe el însusi si nu este afectat de nimic din afara lui". Aceste variatii din cosmologia Big Bang par a indica un univers auto-suficient, care fie s-a produs din vid, fie s-a produs din el însusi. Filozoful Quentin Smith sintetiza astfel nelinistile aduse de noile teorii: daca teoria Big Bang-ului, cu variatiile mai noi, este adevarata, "universul nostru exista fara explicatie. Exista ne-necesar, improbabil si necauzat. Exista absolut fara nici un motiv." În acest univers auto-suficient, explicat dintr-un capat în altul de legile fizicii, s-ar parea ca nu mai exista loc pentru Dumnezeul evreilor, crestinilor sau musulmanilor. Avansul stiintei moderne ameninta sa îngroape viziunea traditionale despre creatie si despre Creator, ca fiind artifacte intelectuale ale unor vremuri mai putin luminate. Poate ca Dumnezeul teologiei traditionale este o ipoteza în vechime necesara, acum inutila.

Prea adesea discutiile contemporane despre relatia dintre stiinta si religie sufera de ignorarea istoriei, dupa cum este si cazul temei noastre. Pentru ca îl putem "salva" pe Dumnezeu si teologia naturala de praful ignorarii prin simpla întoarcere la analizele elaborate privind creatia din epoca scolastica. În secolul al XIII-lea, învatati de exceptie precum Albert cel Mare si Toma d'Aquino au studiat implicatiile teologiei crestine asupra celor mai avansate cunostinte stiintifice din zilele lor - adica asupra lucrarilor lui Aristotel si ale comentatorilor sai musulmani, care recent fusesera traduse în limba latina. Pornind de la "noutatile" stiintifice ale vremii lui, Toma a dezvoltat o analiza a doctrinei creatiei "ex nihilo", care ramâne si astazi una dintre cele mai importante realizari ale culturii apusene. Analiza sa ofera o claritate revigoranta pentru discutiile contemporane confuze despre relatia dintre stiinta si religie.

Multora dintre contemporanii lui Toma li se parea ca exista o incompatibilitate fundamentala între afirmatia specialistilor antici în fizica cum ca ceva nu poate sa vina din nimic, si afirmatia credintei crestine ca Dumnezeu a produs ceva din nimic. Mai mult, pentru greci, din moment ce ceva trebuia sa vina din ceva, trebuie ca mereu sa fie ceva - universul trebuie sa fie deci etern. Iar un univers etern pare în contradictie cu un univers creat "ex nihilo", astfel ca unii gânditori crestini medievali credeau ca stiinta greaca, în special persoana lui Aristotel, trebuie interzisa, deoarece contrazice adevarurile revelatiei. Toma însa, convins fiind ca adevarurile stiintei si adevarurile credintei nu se pot contrazice - Dumnezeu fiind autorul tuturor adevarurilor -, a cautat sa reconcilieze stiinta aristoteliana cu revelatia crestina.

Cheia analizei lui Toma este distinctia pe care o face între creatie si schimbare. Stiintele naturale, fie aristoteliene, fie cele din zilele noastre, au ca subiect lumea lucrurilor care se schimba: de la particule subatomice la salba de galaxii. Acolo unde exista o schimbare, trebuie sa fie si ceva care schimba. Grecii au dreptate: din nimic, nu vine nimic; asa este, daca prin "vine" întelegem ca "se schimba". Toate schimbarile presupun o realitate materiala la baza.

Creatia, pe de alta parte, este cauzarea radicala a întregii existente a orice exista. A provoca complet ceva sa existe nu înseamna a produce o modificare în ceva, nu înseamna a lucra pe ceva ori cu ceva ce exista deja material. A crea înseamna a da existenta, si toate lucrurile sunt total dependente de Dumnezeu pentru însusi faptul ca exista. Dumnezeu nu ia nimicul si face din el ceva, un lucru oarecare. Mai degraba orice lucru separat de cauza existentei sale, devine absolut nimic, nimicul. Creatia nu este un eveniment distant; creatia este cauzarea continua si totala a existentei a orice exista. Creatia, de aceea, este subiect al metafizicii si teologiei, nu al stiintelor naturale.

Toma nu a vazut nici o contradictie în notiunea de univers etern creat. Pentru ca, chiar daca - sa presupunem - universul nu ar avea nici un început temporal, ar depinde totusi de Dumnezeu ca sa existe. Nu exista nici un conflict între doctrina creatiei si orice teorie fizica. Teoriile stiintelor naturale au ca subiect schimbarea, fie ea biologica sau cosmologica, finita sau infinita. Creatia are însa ca subiect existenta lucrurilor, nu schimbarile din ele.

Toma nu considera ca începutul cartii Genezei poate ridica vreo problema stiintelor naturale, pentru ca Biblia nu este o carte de stiinte. Ce este esential pentru credinta crestina, dupa Toma, este "evenimentul creatiei", nu maniera sau modul formarii lumii. Adeziunea ferma a lui Toma fata de adevarul Scripturii, fara sa cada în capcana lecturii literare ale textului, ofera o valoroasa corectie exegezelor Bibliei care trag concluzia ca trebuie sa alegem între interpretarea literara a Bibliei si stiinta moderna. Pentru Toma, semnificatia literara a Bibliei este ceea ce Dumnezeu, autorul ei, doreste ca cuvintele sa exprime. Sensul literar al textului include metafore si alte figuri de stil utile pentru a exprima adevarul Bibliei spre întelegerea cititorilor. De exemplu, când citim în Biblie ca Dumnezeu si-a întins mâna spre ceva, nimeni nu se gândeste ca Dumnezeu are o mâna. Semnificatia literara a unui astfel de pasaj priveste puterea lui Dumnezeu, nu anatomia Sa. De aceea nimeni nu trebuie sa se gândeasca ca cele sase zile de la începutul Genezei se refera la timpul de actiune al lui Dumnezeu, pentru ca actul creator al Sau este instantaneu.

Aderând la lectura traditionala a Genezei si la proclamarea doctrinala a celui de-al IV-lea Conciliu de la Lateran (1215), Toma afirma ca universul are un început temporal. Aristotel, spunea el, a gresit crezând altceva. Dar Toma afirma ca nu putem sti, doar pe baza ratiunii, daca universul este sau nu etern. Chiar si etern, universul tot a trebuit sa fie creat. A afirma, în baza credintei, ca universul are un început temporal nu implica nici o contradictie cu ceea ce stiintele naturale pot afirma. Concluziile unor oameni de stiinta, precum Hawking, despre creatie, sunt false, pentru ca intra în domeniul în care stiintele naturale nu pot afirma, nu au drept de cuvânt, fiind, dupa cum spuneam mai sus, domeniul metafizicii si al teologiei.

Teoria Big Bang-ului descrisa de cosmologii moderni vorbeste despre o schimbare, nu despre creatie; stiintele naturale nu pot ele însele sa relateze originea ultima a tuturor lucrurilor. Sustinatorii doctrinei crestine despre creatie nu trebuie sa creada ca "singularitatea" initiala a cosmologiei Big Bang traditionale ar oferi o confirmare stiintifica a punctului lor de vedere. La fel, nici cei care resping doctrina creatiei nu trebuie sa creada ca recentele variatii în cosmologia Big Bang ar veni în ajutorul lor. Chiar daca universul ar fi rezultatul fluctuatiei unui vacuum primar, tot nu ar fi un univers auto-creat. Nevoia de a explica existenta lucrurilor nu dispare. Contrar pretentiei ca universul descris de cosmologii contemporani nu lasa pentru creator nimic de facut, acolo unde un creator nu a cauzat tot ce exista, nu ar exista nimic. Faptul ca noi existam, ca lumea exista, este deci dovada Creatorului nostru.

Toma d'Aquino nu ar fi avut nici o problema sa accepte cosmologia Big Bang, chiar si cu recentele ei variatii, putând sa afirme în acelasi timp doctrina creatiei din nimic. Aceste variatii ale Big Bang-ului sunt doar speculatii teoretice, si probabil vor mai fi multe de acest fel. Statutul lor de simple "speculatii" nu justifica esecul în a face distinctie între domeniile stiintelor naturale, metafizicii si teologiei. Asemenea baietelului mentionat la început, unele teorii ne spun o multime de detalii, dar care sunt dincolo de întrebarea noastra. Toma d'Aquino nu avea avantajul celor ce folosesc telescopul Hubble, dar din multe puncte de vedere el vedea mai departe si mai clar decât acestia.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_01_02
Vă rugăm să respectați drepturile de autor