www.profamilia.ro /revista.asp?id=2005_04_07
 

 Revista "Familia crestina" - 04/2005 

POVESTEA STELUTEI CARE A UITAT DE FRIG
Maria Gotia

Povestea bradutului uscatCuprinsBucurii si tristeti de Craciun

 

E seara târziu si toamna târzie.

Pe carari nu se mai aud decât rareori pasi de om. Poienile sunt pustii. Nu mai vin tineri sa astepte soptind în iarba înalta, sa se arate licuricii. S-a trecut si ea, s-au scuturat si ultimele mure.

Caprioarele îsi stiu drumurile lor, dar le pasesc mai cu fereala, caci frunzele au cazut si nu le mai pot apara de priviri dusmane. Iepurii ies mai cu teama din vizuina lor de sub maces, caci buruienile uscate îi dau în vileag la orice miscare. Bursucii se culca tot mai devreme si stau mai mult pe acasa, semn ca vine iarna.

Padurea îmbraca înfiorata în fiecare noapte camasa de bruma si valurile de ceata. Un fior razbate pâna la stele, caci parca si ele si-au strâns razele, zgribulite.

- Va fi curând si mai frig, spuse o stea-bunica.

- Si mai frig? întreba steluta-nepotica repetând cuvintele bunicii, ca sa înteleaga mai bine.

- Da, dupa norii de ploaie, vor veni norii de zapada si dupa ce vor fi trecut si ei, pamântul va fi alb si înghetat.

- Înghetat..., se cutremura cu teama nepotica. Atunci, hai mai bine sa ne ghemuim bine-bine amândoua într-o camaruta mai ferita a cerului, caci si asa nu vom mai avea prea multe de facut pe o asemenea vreme: cine sa mai iasa din casa si sa se rasfete privind spre noi? Mai ales ca verisorul Stelica mi-a spus ca se apropie noaptea cea mai lunga din an.

- Pai tocmai atunci se va vedea ca stelele îsi au rostul lor! Nu ti-a spus Stelica si despre marinarii care gasesc drumul pe mare dupa mersul nostru pe bolta? Sau despre furnicile care fara noi nu mai stiu sa se întoarca la casuta lor din musuroi?

- Dar tu ce spui?

- Uite, mie îmi place sa-mi aduc aminte, cum îmi spunea bunica mea, ca într-o noapte si mai grea, demult-demult, Dumnezeu a ales-o pe cea mai stralucitoare dintre noi si a împodobit-o cu plete lungi de lumina scânteietoare si a trimis-o sa strabata cale lunga, ca sa se afle peste tot, în cer si pe pamânt, o veste mare. Cea mai mare veste: Copilul Isus, chiar Fiul lui Dumnezeu, Se naste pe pamânt! Vezi tu, unei stele i-a dat Dumnezeu cinstea sa-L vesteasca pe Cristos, Care este Însusi Rasaritul luminii si Care avea sa spulbere cel mai negru întuneric!

- Ah, ce n-as da sa fi fost eu în locul ei! Ce-as mai fi stralucit de bucurie! se înflacara Steluta. Dar mie, cum sunt atât de mica, nu mi-a mai ramas nimic de facut.

Steaua-bunica tacu pe gânduri. Apoi spuse rar:

- Draga mea, stii tu cum de suntem noi luminoase?

Steluta nu se gândise niciodata la asta. Se nascuse stea si stralucise cu razele ei micute în fiecare seara parca fara sa-si dea seama, dupa cum facea familia ei si alte stele, mai departate. I se parea în firea lucrurilor sa fie asa si nu stia ce sa-i raspunda bunicii.

- Uita-te la mine si la tine. Suntem doar niste pietre mai mari si totusi stralucim. Stii de ce? Desi soarele lumineaza o alta parte a cerului, razele lui razbat pâna la noi. Aici e noapte, dar corpul nostru a primit lumina de la el. E destul ca sa stralucim si sa luminam împreuna toata bolta.

Steluta se uita în jur mai atenta. Cerul, cum îl stia, era spuzit de luminite, care stralucitoare, care licarind tainic, si i se parura frumoase.

- Dar eu as vrea mai mult decât sa le fiu calauza furnicilor si busola marinarilor!

- E bine ca vrei mai mult, desi nu e putin nici atât. Când Bunul Dumnezeu ne-a asezat pe cer sa luminam, ne-a dat un rost, unul foarte important.

- Care, care? se framânta Steluta. Spune mai departe!

- Iata. De câte ori oamenii se vor uita la cer si-l vor vedea împodobit cu atâta stralucire, se vor bucura si-L vor lauda pe Acela Care l-a facut atât de frumos. Si mai mult.

- Si mai mult, repeta Steluta, dupa obiceiul ei.

- Si mai mult! Vazându-ne stralucind asa cum stim noi mai bine, vor gândi: "Ce minunat stiu stelele sa primeasca razele soarelui, de acolo, de dincolo de noapte! Si ce frumos le dau mai departe, de se bucura oamenii de pe tot pamântul!". Si atunci se vor gândi iarasi la Dumnezeu si-si vor aduce aminte: "Si eu am primit lumina inimii, lumina mintii. Am primit lumina sufletului: pe Domnul luminii."

- Si atunci?

- În adâncul lor va rasuna o chemare de demult: "Voi sunteti lumina lumii...". Lumina lumii! Cât vor putea mai bine, din toata puterea, sa dea mai departe lumina primita.

- Ce lumina ar fi pe pamânt! Ar fi mai luminos decât toate stelele la un loc!

Ochii Stelutei erau umezi. Uitase de frig. Si îsi spuse în gând: "Nu-mi pasa ca sunt mica. Voi straluci din toata puterea. Sa nu ramâna întunecat coltul meu de cer, atunci când un om îsi va ridica ochii spre cer si ma va cauta."

Tocmai atunci tresarirea ei de lumina se întâlni cu ochii unui baiat. Ionut iesise în fata casei, în ciuda frigului de afara, caci tacerea care venea peste gradina din padurea apropiata îi placea mult. Cutreiera adesea cerul cu privirea, sa regaseasca, daca va putea, constelatiile din cartea de astronomie; iar vechiul binoclu militar gasit în sertarul bunicului le apropia destul de mult.

Nu mai vazuse pâna acum lumina aceea mica, dar foarte intensa. Si îsi simti inima atinsa, de parca i-ar fi venit un semn de sus.

"Da, vine Craciunul", îsi spuse el.

Inundat de o asteptare calda, mai ramase o vreme în taina serii.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2005_04_07
Vă rugăm să respectați drepturile de autor