www.profamilia.ro /revista.asp?id=2005_03_01
 

 Revista "Familia creotina" - 03/2005 

O ANUMITA "ARTA" A VIE?II
Marina Fara

Nu numai cu paine se hraneste omulCuprins

 

Iata ca, dupa mai multe luni, încercam sa "recuperam" tacerea, readucând în spatiul sitului ProFamilia.ro revista "Familia crestina" online, cu o editie mai putin bogata în titluri, dar cu speranta de a raspunde interesului pe care l-ati aratat pâna acum si care îndreptateste continuarea revistei tiparite.

Luna noiembrie, care în Biserica Catolica începe cu Sarbatoarea Tuturor Sfintilor si cu comemorarea credinciosilor raposati, aduce în familii un plus de "aer curat", chiar în graba zilnica ce nu cruta pe nimeni: un examen de constiinta asupra sfinteniei vietii si o reconfortare în celebrarea recunostintei fata de cei apropiati, care au trecut la Domnul.

Rugaciunea Papei, în luna noiembrie a acestui an, este pentru sfintirea sotilor în viata cotidiana. Papa Benedict al XVI-lea se va ruga alaturi de noi " pentru ca ei sa urmeze exemplul de sfintenie conjugala trait de atâtea perechi de soti în conditiile obisnuite ale vietii."

Cu alte cuvinte, nu este nevoie sa cauti situatii deosebite, ci sa încerci o cale de sfintire prin ceea ce îti este dat. Este o realitate crestina prin excelenta, o realitate a Crucii al carei semn îl facem consecvent: cu seninatate, decenta si chiar discretie - oricum, lipsa de ostentatie -, daca ai parte de suferinta sa încerci sa o transformi într-un motiv de crestere (spirituala, umana, sociala), adica sa transformi raul în bine. Ma gândesc, în privinta aceasta, la cuvintele Monseniorului Ghika, în mizeria detentiei, cuvinte ce unora li s-au parut atât de enigmatice: "Închisoarea aceasta era sfânta si noi nu stiam".

Mai exista însa un eroism, care suporta si înnobileaza rutina cotidiana, care daruieste un sens orizonturilor închise si putere de a învinge cu darul rabdarii, care spera în ciuda oricarei lipse de speranta sau da sensuri spatiilor condamnate la absenta stralucirii.

De câte ori încerc sa deslusesc contururile acestei forte de a darui un sens acolo unde parca el lipseste, am în fata o prietena, care în urma cu mai multi ani a plecat la Domnul la o vârsta centenara.

Nu a putut întemeia o familie cu copii, nu s-a putut împlini profesional, nu si-a putut valorifica, asa cum ar fi dorit, darurile poetice, nu a avut parte de un spatiu care i-ar fi fructificat temperamentul debordant, dar a gasit sensul vietii pe care îl cauta, daruindu-l.

Avea grija de familiile altora, acea grija parinteasca a devotamentului gratuit, mai întâi pentru ca sa functioneze ceea ce este fundamental, credinta, valorile morale, comuniunea, apoi împartasind bucuriile sau necazurile lor, îngrijorarile si planurile de viata, succesele sau esecurile, cu o intensitate de o stralucire unica si cu un simt "contagios" al frumosului si al binelui.

Veghea în permanenta la destinul celorlalti. Am avut impresia ca vocatia vietii ei era sa lucreze astfel încât cele mai prozaice sau dificile, sau pline de pericole - vizibile ori ascunse - momente de viata ale aproapelui sa fie schimbate în evenimente pozitive, în momente de bucurie. Era poeta si poate ca tocmai acesta era programul artei sale... De fapt, am întâlnit artisti care au scris si au marturisit cu propria lor experienta ca exista în mod cert o "arta" a vietii, si aceasta consta în a te face pe tine însuti un dar pentru ceilalti (Ioan Paul al II-lea, "Scrisoare catre artisti").

 

Ma întrebam câteodata: când a început pentru prietena mea aceasta revelatie care i-a dat sens vietii?

Într-un moment de rugaciune, împreuna cu sotul ei - filozof si poet - cu care construia bucuria aspra a unei vieti de castitate...

Împartasind - în scoala spirituala a Monseniorului Ghika - aventura unui apostolat în "urgenta iubirii", convertirea sufletelor la trairea evangheliei...

În exaltata recunostinta catre Sfânta Fecioara Maria a Saracilor, de la Sanctuarul din Carbunari (catre care o îndreptase Monseniorul Ioan Suciu spre a implora o cale pentru a nu muri de foame) si care i-a daruit harul de a confectiona din stofa flori, cu o arta unanim apreciata...

În "Podul cu jucarii", cartea de versuri pentru copii pe care a scris-o la îndemnul fetitei unei familii prietene...

În închisoarea de la Mislea, când Isus a ajutat-o sa vada ca suferinta celorlalte era infinit mai mare decât a ei, i-a deschis ochii sa descopere ca viata ei era lineara, lipsita de obligatii, în timp ce fiintele acelea - mame, sotii, fiice - sufereau mai ales pentru consecintele ce se abateau asupra celor dragi. A avut parte atunci de bucuria de a putea sa reînvie, alaturi de ele, vietile lor frânte, îndreptându-le spre sensuri superioare...

Iubea sfintii, pe cei cunoscuti si celebrati, despre a caror viata vorbea frecvent si în mod captivant, sau pe care îi descoperea acolo unde nimeni nu se astepta: în marunta viata cotidiana, pe chipul sters al unui batrân sau în silueta grabita a unei adolescente... Dar mai ales sfintii alaturi de care traise, în fericita "generatie de aur", care a construit rezistenta spirituala contra comunismului si al carei martiriu îl povestea ca pe o bucurie.

Aceasta prietena întruchipa modelul unei împartasiri unice. Deseori am simtit nevoia sa ma gândesc mai mult la ea si sa o pomenesc, în rugaciuni, de-a lungul Anului Pastoral care s-a încheiat în luna octombrie, an dedicat Euharistiei. Din bogatia infinita a acestui sacrament, care ritmeaza, care hraneste si viata de familie, aleg acum realitatea comuniunii si ma gândesc cu recunostinta la bucuria "comuniunii sfintilor", legatura noastra, pe verticala timpului, cu viata de credinta a celor ce ne-au precedat. Odihna cea vesnica da-le-o lor, Doamne, si lumina cea fara de sfârsit sa le straluceasca lor...

Lumina cea fara de sfârsit, care ne ajuta, si în viata, sa ne sfintim si sa transformam "misterul" suferintei în binecuvântata crestere - pentru noi si pentru altii!

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2005_03_01
Vă rugăm să respectați drepturile de autor