www.profamilia.ro /revista.asp?id=2005_02_08
 

 Revista "Familia creotina" - 02/2005 

"EU PORT BASTONUL, NU EL MA POARTA PE MINE!"
Maria Go?ia

Teologia trupului - o bomba cu explozie întârziataCuprinsSfin?ii Papei Ioan Paul al II-lea oi noi

 

"Eu port bastonul, nu el ma poarta pe mine!" glumea Ioan Paul al II-lea, facând haz de neputinta lui si aratând, totodata, ca nu se lasa stapânit de ea.

Din viata sa de sportiv, a pastrat pâna la sfârsit curajul de a înfrunta durerea, spunea unul dintre ziaristii care l-au omagiat: sportivul, absorbit de tinta sa, lupta mai departe, în ciuda durerii. Aproape ca l-am uitat pe voinicul din fotografiile de tinerete care, împreuna cu tinerii carora le era pastor sufletesc, batea cu pasul muntii Poloniei natale, vâslea vitejeste prin torentele lor înspumate, cobora pe schiuri pârtiile repezi. Aproape ca ne uimeste sa-l revedem în filmari de acum multi ani drept, cu voce rasunatoare, cu gesturi hotarâte, neobosit... Aceasta pentru ca ne staruie în memorie un Ioan Paul tot mai suferind, pe masura ce se adunau anii si bolile; suferind, dar nu stapânit de suferinta. Ba chiar tot mai liber de ea si mai curajos: cu cât aceasta sporea, cu atât îi era mai mare curajul. Si într-adevar, despre o lupta câstigata vorbeau trasaturile accentuate ale chipului sau dupa moarte: un chip de luptator, care nu s-a dat batut. Iar acest chip ne misca si mai mult.

 

Vacarmul si cuvântul luptatorului fara glas

Cum s-au pierdut în derizoriu acele voci care nu conteneau în ultimii ani sa-l someze sa se recunoasca incapabil sa mai conduca Biserica si sa-si dea, în sfârsit, demisia...!

Ce limpede se vede acum ca în lumea nemiloasa a oamenilor-lupi, care nu recunosc decât primatul eficientei în competitia de fiecare zi, este nevoie ca de aer de cuvântul unui om care nu mai putea vorbi, de calauzirea unuia care nu se mai putea misca. Lumea care îsi întoarce privirea de la decaderea fizica a vârstei înaintate, care îi izoleaza pe batrâni, ba chiar, mimând mila, îi eutanasiaza, a primit, fara echivoc, un astfel de cuvânt si o astfel de calauzire.

Ce ne-a spus Papa prin suferinta si moartea sa? Ce a vrut Dumnezeu sa daruiasca Bisericii si lumii pe aceasta cale?

Lumea ne flateaza, vorbindu-ne despre noi însine ca despre acea fiinta închipuita care poate orice, oricât, oricând. De pe toate canalele de comunicare, imaginea ei artificiala sfideaza strident realitatea; dar de îndata ce slabiciunile ies la iveala, aceeasi lume ne întoarce spatele sau ne striveste fara scrupule.

Iata însa ca Ioan Paul ne surprinde prin realismul lui: el ne spune, cu cuvântul si mai ales cu viata, adevarul despre ultimii ani ai vietii si despre moarte. Ne invita sa ne vedem si noi, si ceilalti, asa cum suntem, pe un drum care trece si prin aceste încercari grele, dar care duce mai departe.

Chiar bolnavi, chiar cu chipul brazdat, chiar cu corpul deformat, chiar slabiti, chiar muribunzi, ne ramâne demnitatea unica de oameni, voita cu dragoste de Tatal nostru. El, Care ne-a iubit si dupa ce noi nu L-am mai iubit si am adus prin pacat moartea si suferintele în lume, ne aduce aminte de adevarata noastra statura.

Lupta de a pastra în noi vie constiinta ca suntem fiii Lui iubiti mai mult decât orice pâna si atunci când suntem loviti din toate partile, trupeste si sufleteste, când ne împresoara teama mortii si disperarea, este MAREA LUPTA a fiecaruia.

O lupta pe viata si pe moarte, pentru viata si nu pentru moarte, pe care o dai la fiecare vârsta si înca si mai radical, la batrânete, când nu mai e loc de superficialitate sau nepasare.

 

Doua feluri de a îmbatrâni

Acum e momentul suprem sa actionam ca oameni adevarati si sa facem alegerea ultima: ne luam dupa glasul mincinos al diavolului care ne spune ca suntem singuri, fara rost, neiubiti si parasiti de Dumnezeu si toate duc la moarte sau Îl credem pe Cel Ce ne-a adus la viata? El ne spune ca pentru viata si fericire suntem facuti, pentru eternitate cu El; ca avem pret în ochii Lui, si anume chiar pretul vietii Sale, cu care ne-a salvat de la moartea vesnica.

Alegerea despre care vorbim este fapt cotidian, pe terenul nostru binecunoscut: o facem ori de câte ori constatam trecerea implacabila a timpului si îi vedem efectele asupra sanatatii, asupra puterii de munca, asupra relatiilor cu cei apropiati, a relatiilor cu societatea sau când ne cuprinde, tot mai staruitor, frica de moarte.

Astfel, "Nu mai sunt ce-am fost...!" e o realitate de care putem sa ne plângem, care sa ne obsedeze, sa ne aduca la disperare, la descurajare, la închidere în sine, la izolare. Urmeaza: "Ce rost a mai avut totul?", "Sunt un nimeni" si "La ce bun sa mai traiesc?".

În jurul nostru sunt destule exemple de batrâni încuiati, mofturosi, banuitori, acriti de toate si vesnic nemultumiti. Unitatea lor de masura? Propriul eu, dar foarte marginit: masoara totul dupa imaginea de odinioara sau o alta imagine-etalon, satisfacatoare în proprii ochi, în ochii celor apropiati, în ochii societatii.

 

Sub privirea Lui de Parinte

Citind Scrisoarea catre batrâni (1999), vedem ca Ioan Paul al II-lea nu ne îndeamna sa negam schimbarile din viata noastra la vârsta batrânetii. Dimpotriva, sa le observam cu atentie si sa cautam sa le întelegem cât mai profund. Ne va ajuta sa ne împartasim aceste experiente cu cei de aceeasi vârsta, dar mai ales sa le punem sub privirea lui Dumnezeu, Care ne învaluie în iubirea Sa, ne sustine si ne conduce cu Providenta Sa.

Aceeasi privire parinteasca ne va descoperi în bilantul pe care este firesc si spontan sa îl facem la aceasta vârsta lucrarea lui Dumnezeu în viata noastra de-a lungul anilor. Vom descoperi, într-o evaluare mai senina si mai obiectiva, ca suferintele ne-au ajutat sa ne maturizam, ne-au calit caracterul, ne-au condus sa ne dam seama tot mai bine care sunt valorile esentiale ale vietii. Dar mai ales, sa trecem cu Cristos Cel Rastignit si Înviat dincolo de suferinta si dincolo de moarte, în planul nemuririi. Acesta este locul nostru.

 

Un timp pretios

Când El a luat asupra-Si toate pacatele oamenilor, a luat si toate suferintele lor, ale fiecaruia în parte, si le-a facut sa lucreze pentru Mântuire. Daca Îi acceptam Jertfa, si suferintele si moartea noastra primesc la rândul lor sens, devin parte asumata din aceasta. Iata cât de sus a ridicat Dumnezeu micile sau marile noastre dureri! Cu ce masura generoasa ne putem masura, din perspectiva lui Cristos, propria neputinta! Viata noastra de vârstnici îsi arata frumusetea si valoarea, pentru ca asa o vede Însusi Dumnezeu!

Este un timp favorabil pentru a ne împlini, pentru a întelege tot mai bine sensul vietii si a dobândi "întelepciunea inimii"; întocmai asa a fost si pentru atâtia batrâni despre care scrie Sfânta Scriptura, pe care Ioan Paul ne invita sa îi luam ca modele: celor slabi Dumnezeu le poate încredinta misiuni marete; celor al caror trup este secatuit de puteri, o nesperata rodnicie trupeasca, dar mai ales spirituala; celor suferinzi, rabdare si curaj; celor fideli în încrederea în Dumnezeu si în rugaciune, împlinirea asteptarilor de o viata... Acestea sau alte si alte daruri, vazute sau tainice, si aceste mângâieri le putem deja recunoaste fiecare în viata noastra de pâna acum. Vom mai avea parte de ele, caci Dumnezeu ni Se dezvaluie treptat, pe masura deschiderii inimii.

Si oare nu ranile ne-au deschis inima si pâna acum, pentru a fi mai iubitori si mai spiritualizati? Nu ranile ne-au apropiat mai mult de Dumnezeu, de cei din jur? Fara îndoiala, pentru ca, pâna si cele mai nestiute dintre ele, stralucesc biruitor în Ranile Mântuitorului!

"Când trupul este atins adânc de boala, redus la neputinta, când persoana umana aproape ca nu mai poate trai si actiona, maturitatea interioara si maretia spirituala se vadesc si mai mult si devin o lectie miscatoare pentru cei ce se bucura de o sanatate normala. Este fara îndoiala rodul unei convertiri remarcabile si al unei conlucrari deosebite cu harul Mântuitorului rastignit" (Ioan Paul al II-lea, Salvifici doloris).

 

De la "Nu!" la "Da!"

Ar fi îngâmfare mare sa credem ca reactia noastra în fata primelor probleme pe care ni le ridica înaintarea în vârsta va fi neaparat si spontan calma, lipsita de tulburare si ca le vom întelege imediat sensul spiritual.

Sa fim însa dinainte deschisi sa le socotim drept semnalul unei perioade speciale de convertire, de care avem neaparata nevoie, al unei spiritualizari profunde, la care sa-si aduca contributia tot ce am învatat pâna atunci de la viata. Asemenea unei lumini bine focalizate, durerea ne va ajuta sa ne concentram asupra esentialului.

"E Mirele!" a spus Sfânta Tereza cea mica, la primul semn ca boala intrase în faza terminala. Pentru ea, era clar ca esentialul este sa fim în comuniune cu Isus si de aceea întelegea apropierea mortii drept apropierea întâlnirii fata la fata cu El, în Cer.

Pe pamânt însa, si durerile si agonia ne aduc fizic si psihic în postura de a trai, macar în foarte mica parte, ceea ce a trait Isus când, pe Cruce, ne-a dat suprema Sa dovada de iubire. Daca le primim ca pe o posibilitate de a fi una cu El în durere, agonie si moarte, adica atunci când ni S-a daruit definitiv si total, vom suferi si noi cu sens: fiindca moartea Lui a avut sens.

"Aproape întotdeauna, fiecare intra în suferinta cu un protest cu totul omenesc si cu întrebarea: 'de ce?' Fiecare se întreaba care este rostul suferintei si cauta un raspuns la aceasta întrebare în plan uman. De atâtea si de atâtea ori Îi adreseaza aceasta întrebare si lui Dumnezeu si I-o adreseaza si lui Cristos. Mai mult, persoana care sufera nu poate sa nu remarce ca tocmai Acela Caruia Îi pune întrebarea sufera si vrea sa-i raspunda de pe Cruce, din ceea ce propria Sa suferinta are mai profund. Totusi, este uneori nevoie sa treaca un timp, chiar timp îndelungat, pâna ce acest raspuns sa înceapa sa fie perceput interior. De fapt, Cristos nu raspunde nici direct, nici abstract la întrebarea despre sensul suferintei umane. Omul aude raspunsul mântuitor pe masura ce devine partas la suferintele lui Cristos. Raspunsul primit în aceasta partasie, în întâlnirea interioara cu Învatatorul, este mai mult decât simplul raspuns abstract la întrebarea despre sensul suferintei. Mai presus de toate, acest raspuns este de fapt o chemare. Este o vocatie. Cristos nu explica în chip abstract motivele suferintei, ci mai presus de toate ne spune: Urmeaza-Ma! Vino! Ia parte si tu, cu suferinta ta, la aceasta lucrare de Mântuire a lumii care se împlineste prin suferinta Mea!"( idem).

 

"Este frumos si placut sa te poti darui pâna la sfârsit pentru cauza Împaratiei lui Dumnezeu"
(din Scrisoare catre batrâni)

Dupa pilda Lui, Care "a lucrat cel mai eficient" atunci când se sfârsea pe Cruce, vine si "ceasul nostru" suprem.

Micile slabiciuni, uitarea, durerile reumatice, tremurul mâinilor... sunt clipe care-l prevestesc. Sa le luam ca atare.

De ce sa ne dorim altfel de cale, decât a Lui, pentru a lucra cu Dumnezeu si pentru Dumnezeu: pentru vestirea Evangheliei nu exista vârsta si o putem face si noi explicit. Dar si lasarea rabdatoare în voia lui Dumnezeu primita de la Cristos Cel Rastignit poate sa devina sfat iubitor, încurajare, rugaciune tacuta, întelegere si întarire pentru membrii familiei, apropiati sau necunoscuti, dupa planul misterios al Providentei. Asa cum El ne-a ajutat pe noi sa-I deslusim prezenta de-a lungul evenimentelor vietii si mai ales în clipele de suferinta, e rândul nostru sa dam mai departe acest dar: si cei cu care venim în contact au nevoie de el, mai ales în momentele de cumpana, pentru a nu le respinge valoarea. Lucrarea lui Dumnezeu la care ne asociem astfel este întotdeauna o lucrare a vietii, a vietii care tâsneste de pe acum, ca un izvor bogat, spre viata vesnica. Prin ea, Dumnezeu ne pregateste sa trecem mai usor pragul mortii, sa-i dorim prezenta în vesnicie, marturisea Papa, în aceeasi Scrisoare catre batrâni.

Si continua: "În acelasi timp, simt o mare pace la gândul momentului în care Domnul ma va chema de la viata la viata! De aceea, îmi vine adesea pe buze, fara nici o unda de tristete, o rugaciune pe care preotul o recita dupa celebrarea Sfintei Liturghii: '[...] În ceasul mortii mele cheama-ma si porunceste-mi sa vin la Tine'. Este rugaciunea sperantei crestine, care nu ia nimic din bucuria ceasului prezent, în timp ce încredinteaza viitorul pazei bunatatii divine."

Prin lupta ultimelor sale zile si biruinta sa, Papa ne-a încredintat ca izvorul acestei sperante este credinta si încrederea nestramutata în iubirea fara margini cu care ne iubeste Dumnezeu. Din el izvoraste si raspunsul pe care îl asteapta Inima Lui: de a-L iubi si noi, de a-L chema: Tata! În aceasta se împlineste libertatea noastra ca fii ai lui Dumnezeu. Liberi de poverile de pacate, liberi de teama, liberi de poverile vârstei...

"Eu socotesc ca suferintele timpului de fata nu se pot masura cu marirea viitoare ce se va dezvalui în noi.(...) Noi stim ca în toate Dumnezeu conlucreaza spre binele celor ce-L iubesc.(...) Daca Dumnezeu este cu noi, cine ne va sta împotriva? El, Care nu l-a crutat nici pe propriul Sau Fiu, ci L-a dat pentru noi toti, cum sa nu ne daruiasca atunci totul odata cu El? (...) Cine ne va desparti de dragostea lui Cristos? Apasarea sau strâmtorarea sau prigoana sau foamea sau goliciunea sau primejdia sau sabia? (...) Da, eu sunt încredintat ca nici moartea, nici viata, nici îngerii, nici domniile, nici timpul de fata, nici viitorul, nici puterile, nici înaltimea, nici adâncul, nici vreo alta faptura nu ne va putea desparti de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru" (Romani 8,18.28.31-39).

Multumesc, Sfinte Parinte!

 

Rugaciunea celui batrân sau a celui care va fi batrân

Domn al vietii,
Da-ne sa constientizam lucid si sa savuram ca pe un dar plin de promisiuni viitoare orice etapa din viata noastra!
Fa-ne sa primim cu iubire vointa Ta, lasându-ne în fiecare zi în mâinile Tale milostive.
Iar când va veni momentul "trecerii" definitive, da-ne sa-l înfruntam cu suflet senin, fara nici un regret referitor la tot ceea ce parasim.
De fapt, întâlnindu-Te pe Tine, dupa ce Te-am cautat îndelung, vom regasi orice valoare autentica traita aici pe pamânt, împreuna cu cei care au mers înainte cu semnul credintei si al sperantei.
Iar tu, Marie,
Mama omenirii pelerine, roaga-te pentru noi "acum si în ora mortii noastre". Tine-ne mereu uniti cu Isus, fiul tau iubit si fratele nostru, Domnul vietii si al slavei,
Amin.

Ioan Paul al II-lea
(din Scrisoarea catre batrâni)

 

Evanghelia suferintei spre binele familiei în cel de-al treilea mileniu
(din Cuvântarea din 29 mai 1994 rostita dupa recitarea rugaciunii Regina Coeli)

"As vrea ca prin Maria sa-mi exprim astazi recunostinta pentru acest dar al suferintei, legata iarasi de luna Mariei, de luna mai. Vreau sa multumesc pentru acest dar. Am înteles ca este un dar necesar. Papa trebuia sa se afle la Policlinica Gemelli, trebuia sa fie absent de la aceasta fereastra timp de patru saptamâni, de patru duminici, trebuia sa sufere; asa dupa cum a trebuit sa sufere cu treisprezece ani în urma, a trebuit sa sufere si în acest an.

Am meditat, m-am gândit din nou la toate acestea în timpul spitalizarii mele. Am regasit alaturi de mine marea figura a Cardinalului Wysynski, primatul Poloniei. La începutul pontificatului meu îmi spusese: 'Daca Domnul te-a chemat, trebuie sa duci Biserica în cel de-al treilea mileniu.' El însusi a dus Biserica din Polonia la jubileul de doua mii de ani de crestinism.

Acestea au fost spusele cardinalului Wysynski. Si am înteles ca trebuie sa duc Biserica lui Cristos în cel de-al treilea mileniu prin rugaciune, prin diferite initiative, dar am vazut ca acestea nu ar fi de ajuns: trebuia sa o fac sa intre în acest mileniu prin suferinta, prin atentatul suferit cu treisprezece ani în urma si cu acest nou sacrificiu. De ce acum, de ce în acest an, de ce în acest an international al familiei? Tocmai pentru ca familia este amenintata, pentru ca familia este agresata. Papa trebuie sa fie agresat, Papa trebuie sa sufere, pentru ca fiecare familie si lumea întreaga sa vada ca este o Evanghelie, superioara, as spune: Evanghelia suferintei, cu care trebuie sa pregatim viitorul, cel de-al treilea mileniu al familiilor, al fiecarei familii si al tuturor familiilor."

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2005_02_08
Vă rugăm să respectați drepturile de autor