www.profamilia.ro /revista.asp?id=2005_01_11
 

 Revista "Familia creotina" - 01/2005 

CEA DE-A TREIA DORIN?A
Maria Go?ia

Temelii timpurii ale fidelita?iiCuprinsDrumul eutanasiei... drumul mor?ii

 

Lacrima unui parinte batrân e tare grea. Fiul are nevoie de ajutor, are mare nevoie, dar pe el nu-l mai servesc puterile, nici bataia timpului, nici departarea: vremea când era plin de energie, de nu-i statea nimic în cale, a trecut, drumul ramas de acum înainte e mult mai scurt decât cel din urma, iar legatura aceea dintre parinti si fiu, din dulcea-dusa copilarie, s-a schimbat atât de mult! A crescut în locul ei un spatiu în care se petrec multe despre care parintii nu stiu si la care nu iau parte, unde fiul lor traieste ca adult, o alta viata decât viata lor. Asa stând lucrurile, cum sa-l ajute?

Sfâsierea unei mame prietene pentru destramarea familiei fiului, framântarea si nerabdarea ei în cautarea solutiilor mi-au atras atentia ca, iata, chiar daca batrâna, mama simte ca misiunea ei fata de copil nu înceteaza; doar ca raspunsurile de odinioara, de pe vremea când acesta era abia un baiat, nu se mai potrivesc si de aceea nu dau roade si nici nu sunt bine primite. Care sunt cele bune oare? Care este sprijinul de care are nevoie pentru a fi fericit, caci, în cele din urma, despre nefericire si fericire e vorba?

Din mozaicul fericirii, asa cum mama i-o dorea fiului ei, lipsesc câteva piese, piese frumoase, piese semnificative: sotia, fiica, viata de familie. Fara de acestea, mama nu se poate bucura destul nici de caracterul lui admirabil, nici de inima lui sensibila si generoasa, nici de devotamentul lui de tata, nici de dragostea lui filiala, nici de sanatate, nici de reusita profesionala, nici de confortul material,... de nimic. Singuratatea lui îi rupe inima. Se gândeste ca numai o alta sotie l-ar putea împlini.

 

În pas cu lumea

"Si nu gândeste bine? N-are si el dreptul la o familie? De ce sa nu-si refaca viata, doar e barbat tânar! Mai cu seama ca nu el a calcat strâmb, ci ea!"; "Sa stea si sa sufere, sa lase viata sa treca pe lânga el, ca un fraier?"; "Sa-i dea satisfactia asta, ca si cum dumneaei ar fi unica, prima si ultima femeie?"; "Si pâna la urma, nici nu trebuie sa se mai lege de nimeni si sa se însoare, ca sunt destule care sa doreasca sa stea cu un baiat cu situatia lui... doar n-o sa se calugareasca acum, sa-si piarda mintile?"; "Voi sunteti oameni credinciosi, n-ati citit în Biblie ca nu e bine ca omul sa fie singur?" Asa zice lumea. ... Pâna-ntr-atât încât aceleasi cuvinte rasuna în mintea mamei, de parca ar fi chiar gândurile ei.

Sa reflectam, împreuna cu prietena care mi s-a destainuit, ca si cum am fi noi însine în cautarea solutiei, pentru ca e vorba de o optiune fundamentala, legata de o problema fundamentala de viata, fata de care nu avem cum sa ramânem straini. Cum a ajuns la aceasta idee?

 

Spirala coborâtoare

Parintii vad infidelitatea din tânara familie si se cutremura ca este lovit legamântul pâna la moarte pe care l-au facut cei doi soti în fata lui Dumnezeu; o resimt acut: fiul lor este tradat, este parasit, sufera. Planul frumos de viata pe care îl construisera pentru el, cu care l-au crescut, este calcat în picioare si sfarâmat.

Pornirea lor dintâi, aceea care izbucneste cu multa patima, este simtamântul înfrângerii, al umilintei si mânia.

De la o vreme, mânia e mai putin vehementa, lucrurile par mai linistite, odata cu plecarea nurorii si cu recasatorirea ei. Nici nu se mai vorbeste despre ea. E un fel de perdea de tacere care acopera izvorul durerii; ea se transforma încet într-un filtru ciudat, prin care, când privesti la ce s-a întâmplat, realitatea nu mai e atât de chinuitoare, contururile faptelor ranesc mai putin. Tradarea legamântului casatoresc nu mai e vazuta în alb si negru, ci într-un gri tot mai putin suparator. Nu, nu e o eliberare nascuta din iertare, ci un pact nemarturisit cu raul, într-adevar o cadere la pace.

De aceea, din pacate, distrugerea merge si mai departe, pe nesimtite, si privirea clara a omului care cauta vointa lui Dumnezeu e strâmbata: infidelitatea, parasirea caminului, despartirea si recasatorirea nurorii, care au provocat dezastrul, s-ar putea numi acum, pentru fiul lor, "refacerea vietii"... Dar poate un lucru rau, sa fie alta data bun?

 

Binele e unul

Da, binele este sa ramâi una cu sotul tau, trup si suflet, pâna la moarte. Nu este om care sa nu stie în inima lui acest lucru, sa nu-si doreasca acest bine!

Pâna si cautarea trista si bezmetica a desfrânatilor striga ce oribila este absenta iubirii mai mari decât egoismul, a iubirii credincioase. "Am experimentat infidelitatea în toate ipostazele: infidela, amanta a unui sot infidel si astazi înselata la rândul meu... Din toate acestea am iesit puternic atasata fata de un ideal de iubire în fidelitate, din mai multe motive. Pentru ca rareori infidelitatea este izvor de împlinire. Pentru ca infidelul fuge adesea de o problema care exista fie în cuplu, fie cu sine. Pentru ca deturneaza o energie care ar putea fi mai creatoare în propriul cuplu. Pentru ca întineaza idealul de iubire al persoanei infidele (...). Astazi, experienta m-a învatat ca în infidelitate este o mare lipsa de iubire fata de celalalt si fata de sine, care ne duce sa rapim din iubirea altora pentru a umple golul din noi. A iubi cu adevarat e o munca fara ragaz" [1].

Infidelitatea, lipsa de iubire, a produs deja atâta nefericire între cei doi soti si în familie...! O noua infidelitate, din nou lipsa a iubirii, n-ar adânci nefericirea? "Dar mai este vorba de casatorie, de a construi prin iubire, prin fidelitate, când cei doi sunt despartiti, au divortat, iar ea este recasatorita?" plânge prietena mea. Prin aceasta este valoros un legamânt în fata lui Dumnezeu, în comparatie cu o legatura de mâna a doua, prin faptul ca nu este "pâna una-alta", "pâna ne simtim bine", "pâna merge", adica pentru o vreme, ci pentru totdeauna. Si nici nu poate fi altfel, caci Dumnezeu Cel vesnic este parte a legamântului celor doi miri, facut în deplina libertate si cu toata hotarârea.

Sotii pot gresi, pot pacatui, îsi pot întoarce spatele, inima li se poate raci unul fata de altul..., dar daca s-ar întoarce la izvorul casatoriei, la Dumnezeu, si-ar da seama ca harul casatoriei este acolo, la fel de sfânt si de puternic. El schimba neputinta si obida în forta si curaj, inspira gândurile bune, face adevarul sa straluceasca si sa convinga si genereaza fapte binefacatoare.

Un parinte strain de Dumnezeu - si poate obosit - ar spune: "Nu se mai poate! Lucrurile au mers prea departe!" si nici nu ar încerca sa afle mai mult despre fondul casatoriei, despre miezul ei spiritual. Sau ma însel? Poate chiar el, spunând: "E un drum închis, am încercat totul!", afirma în acelasi timp ca solutiile de cârpeala n-au cum sa tina. Afirma de fapt ca demna de luat în seama este numai acea solutie care pune în actiune forta spirituala a omului.

Ce înseamna aceasta? Ceva diferit de o relatie cu o alta femeie, din supunerea la mentalitatea curenta ca dorintele sexuale nu pot fi controlate; ceva diferit de lectia pe care un sot sa i-o dea celuilalt, de demonstrarea vinei unuia sau a celuilalt... Ceva diferit de aceste solutii comune, uzate si, dovedit, proaste.

 

"E si el doar un om..." vs. "E om!"

Un parinte matur ar trebui sa stie, chiar si numai din experienta, ca în casatorie nu aduce nici un bine sa nu te poti stapâni; ca nu functioneaza platirea cu aceeasi moneda, ochiul pentru ochi si dintele pentru dinte, raul pentru rau. Un gol, o lipsa, nu se umple cu o alta lipsa, ci tocmai aducând ceea ce lipseste. Lipseste limpezimea mintii? Cumpaneste cât pentru doi. Lipseste fidelitatea? Fii tu fidel. Lipseste iubirea generoasa? Daruieste-o tu, daruieste-te tu.

"Esti si tu om..." înseamna, fara îndoiala, "Esti si tu limitat, cu puteri putine, cu slabiciuni destule". Dar mai înseamna si "Esti si spiritual, esti al lui Dumnezeu! Cu Dumnezeu poti îndrazni lucruri mari! El e de partea voastra, nu renunta niciodata".

Un parinte bun nici nu se gândeste sa-i dea copilului lui ceva care sa-i dauneze sanatatii, nu-i asa? Aminteste-ti, draga prietena, cu câta grija, când era micut, îi cautai mâncarea cea mai potrivita, mai hranitoare, cu câta atentie i-o pregateai, cât de neîmpacata erai daca stiai ca îi lipseste ceva... Cu cât drag i-ai cautat o scoala buna, carti bune, un învatator devotat..., si câte altele, care tin de datoria de parinte. De ce sa coborâm acum stacheta? De ce sa ne multumim acum, pentru copilul nostru, adult deja de multi ani, cu "înlocuitori" de fericire?

Sa nu patim si noi ca si cu darul zânei din poveste: "Îti voi îndeplini trei dorinte. Gândeste-te bine, caci nu e cale de întors, dupa ce ai ales o data". Si invariabil, omul miluit de zâna îsi irosea primele doua sanse cu dorinte necugetate, care-l nenoroceau, iar apoi, cu cea de-a treia cerere, o ruga sa binevoiasca sa-l scape de pacoste. Ce daruri pretioase ar fi putut primi..., dar a ramas cu mâna goala, pentru ca a facut alegeri slabe, pentru ca s-a multumit cu fleacuri, pentru ca nu s-a încumetat sa ceara ce era mai bun!

Timpul ramas pentru a ne ajuta fiii la necaz ne preseaza, caci nu mai suntem tineri. Nefericirea lor la fel. Mai putem înca alege ajutorul cel bun, adevaratul ajutor, si cere de la Dumnezeu pentru ei. Dumnezeu, care le este alaturi, nu va întârzia sa raspunda lacrimilor noastre.

 

Dorinta cea mai buna

Barbatul despre care vorbim este sot, chiar daca nu traieste alaturi de sotia lui, si este tata, chiar daca îsi întâlneste fetita doar la sfârsit de saptamâna. Împlinirea ca sot si ca tata, în aceste conditii, pare nebunie curata celor ce masoara cu o masura mica.

Si totusi, el are la îndemâna mijloacele pentru a se sfinti, împlinindu-si îndatorirea de a contribui atât la binele sotiei sale, cât si la cresterea si educarea fetitei. A ramas singur, dar a ramas raspunzator. Nimeni altcineva nu are aceasta raspundere, caci barbatul cu care sotia s-a recasatorit nu i-a putut-o rapi. Sotul va fi spus poate cândva: "Ea e moarta pentru mine...", dar nu este, este vie; cât timp traieste, Dumnezeu o asteapta si-i ofera harul Lui, iar persoana cea mai apropiata de ea, prin care El lucreaza într-o casatorie, este acela de care este legata sacramental, printr-o Sfânta Taina: sotul.

Cine altcineva sa fie mai ascultat decât el, atunci când implora de la Domnul viata buna, dupa voia Lui, pentru sotie si copil, pentru sfintirea lor? Cine este mai chemat decât el sa vegheze la buna educare a fetitei, mai ales la formarea ei crestina?

Mai mult, marturia lui de fidelitate fata de sotie, refuzul lui de a contracta alte legaturi, îi va da acesteia un semn de iubire spirituala si de eroica daruire de sine, asa cum noi, cei mai putin încercati, neglijam sa-l dam sotului sau sotiei, în vârtejul vietii de toate zilele. Marturia aceasta va rodi, mai vazut sau mai tainic, dar va rodi cu siguranta.

Fetita, derutata de sensul tulbure al existentei unei a doua familii, alaturi de un alt barbat decât tata, va primi enorm pentru formarea ei ulterioara ca femeie, ca viitoare sotie sau calugarita; în schimb, fara nici o marturie de fidelitate, ea nu ar vedea ca aceasta este posibila, ca este semnul totalei daruiri de sine.

Fiul nostru are nevoie de parinti curajosi si optimisti, a caror prezenta calda, dar discreta, îi este alaturi; parinti care îi arata farul stralucind în noapte si nu se înspaimânta sa-l îndemne sa lupte cu furtuna, sa dea ce are mai bun, sa-si dea adevarata masura, pentru a-si duce la liman nava cea greu încercata.

Numai la lucruri înalte, de pret, nobile, demne de om, care construiesc vesnicia, sa-i încurajam pe copiii nostri adulti, aflati în cumpana, daca îi vrem fericiti. Sa nu ne multumim cu nimic mai putin pentru dragii nostri!

Note: [1] marturia unei femei de 33 de ani, citata de pe situl web unei reviste de psihologie în suplimentul din ianuarie 2005 al revistei Famille chretienne, p. 5

 


Rugaciunea sotilor în momentele dificile

Doamne, este greu sa traim laolalta vreme îndelungata fara a ne supara unul pe altul. Da-mi inima generoasa care sa stie sa ierte si sa uite greselile celuilalt si sa-si recunoasca vina proprie. Revarsa în mine taria iubirii tale, ca sa iubesc eu cel (cea) dintâi si sa nu ma descurajez, chiar daca nu ma mai simt iubit(a), si sa nu pierd nadejdea în posibilitatea împacarii.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2005_01_11
Vă rugăm să respectați drepturile de autor