www.profamilia.ro /revista.asp?id=2005_01_10
 

 Revista "Familia creotina" - 01/2005 

DRUMUL EUTANASIEI... DRUMUL MOR?II...
Radu Capan

Cea de-a treia dorin?aCuprinsÎn apararea vie?ii cu "armele" artei

 

Termenul eutanasie provine din greaca (eu - "bine, bun" si thanatos - "moarte") având initial sensul de "moarte buna". Astazi însa acest sens devine tot mai uitat, noua definitie fiind, dupa cum putem citi în "Declaratia despre eutanasie" (Congregatia pentru Doctrina Credintei, 1980), "o actiune sau o omisiune care în sine sau din intentie provoaca moartea, scopul urmarit fiind eliminarea întregii suferinte" a persoanei în cauza. Urmând calea batatorita de avort, eutanasia este o consecinta "fireasca" a expansiunii culturii mortii, facându-si simtita prezenta - din pacate si cu sustinere legala - în tot mai multe parti ale lumii.

Rastalmaciri ale sensului original al cuvântului eutanasie au aparut înca de pe vremea grecilor, dar "uciderea din mila" a devenit un fenomen cu adevarat îngrijorator abia în ultimele secole. O prima lucrare din epoca moderna ce vorbeste despre eutanasia "utilitara" sau "economica" a aparut în 1877, sub titlul Lebenswunder. Autorul german, biologul si filosoful Ernst Heinrich Haeckel, îsi exprima speranta ca omenirea va accepta cândva sa îi "elibereze" de suferinta pe semenii ce sufera de boli absolut incurabile. În 1895, dr. Adolf Jost publica lucrarea Das Recht Auf den Tod ("Dreptul la a muri"), în care explica dreptul societatii de a-si ucide membrii. Societatea, în viziunea lui Jost, este asemenea unui mare organism, care trebuie sa actioneze prompt pentru apararea propriei sanatati, eliminând partile bolnave sau inutile.

În 1935, la Londra, se înfiinteaza "Societatea Voluntara pentru Legalizarea Eutanasiei", la initiativa dr. Killick Millard. Câtiva ani mai târziu, aceste idei se raspândesc si în SUA. Pasul decisiv de la teorie la practica îl vor face însa nazistii, care, cu aroganta asumarii puterii de a decide cine este util sa traiasca, si cine nu, au exterminat în cel de-al doilea razboi mondial sute de mii de oameni având ca lozinci: Den Recht Auf den Tod, Todhilfe ("Ajutor la moarte") si Gnadentod ("Moarte demna"). Papa Pius al XII-lea, în raspuns la crimele naziste, dar si la evolutia tehnicilor medicale, care începeau sa ridice probleme morale când era vorba de mentinerea în viata a pacientilor aflati în stare vegetativa, a fost primul Pontif care a tratat detaliat aceasta problema, din perspectiva Bisericii.

Întorcându-ne însa la nazisti, sa amintim un fapt interesant: în 1941, Artur Seyss-Inquart, comisarul Reich pentru Olanda, ordonase medicilor din aceasta tara sa ia parte la proiectele de exterminare. Refuzul a fost unanim. Chiar si sub amenintarea ridicarii dreptului de practicare a meseriei, medicii olandezi au refuzat sa se faca partasi atrocitatilor din lagarele naziste. Rezultatul a fost ca o suta de medici olandezi si-au sfârsit viata în aceste lagare. Situatia s-a rasturnat însa radical într-o jumatate de secol. Daca astazi medicii germani resping cu fermitate eutanasia, colegii lor olandezi au îmbratisat-o strâns.

Actionând împotriva juramântului hipocratic, asumat odata cu cariera, medicii olandezi au început sa practice eutanasia în contextul unor legi neclare. La sfârsitul anului 1991, guvernul olandez a publicat rezultatele analizarii situatiei eutanasiei în tara. Aceste rezultate au fost terifiante: în 91% din cazurile de eutanasie, conditiile legii nu fusesera îndeplinite; cele 6.000 de ucideri legale si ilegale reprezentau atunci 4,7% din decesele la nivelul întregii tari; 4 din 5 medici generalisti au declarat ca, la un moment dat în cariera lor, au eutanasiat activ pe cineva. Cu logica pe care doar cultura mortii o poate insufla, legislatia tarii, în loc sa pedepseasca excesele, a extins conditiile eutanasierii, deschizând calea pentru alte mii de crime.

Atitudinea medicilor olandezi este incredibila: în 1990, rapoartele aratau ca anestezistii refuzau sa participe la operatii asupra copiilor cu sindromul Dawn, astfel ca cel putin 300 de nou-nascuti erau lasati anual sa moara, prin înfometare; la celalalt capat al vietii, acelasi raport din 1990 indica faptul ca medicii cardiologi refuzau sa trateze persoanele peste 75 de ani. Vârstnicii sunt de fapt cei mai amenintati cu eutanasia. Într-o tara în care un procent majoritar se pronunta pro-eutanasie, cei mai multi batrâni se tem de spitale, pentru ca ar putea fi eutanasiati, chiar si fara acordul lor. Iar legislatia, oricum ignorata de medici, devine tot mai permisiva: în vara anului trecut, un spital al unei Universitati a primit acceptul de a induce moartea copiilor pâna la 12 ani.

Herbert Cohen este unul dintre medicii olandezi care face vizite acasa nu pentru a vindeca, ci pentru a ucide. La fiecare astfel de "operatie", el apare în usa cu un buchet de flori în mâna. Dupa ce schimba câteva cuvinte cu familia, trece la pacient caruia îi injecteaza mai întâi un somnifer, apoi substanta care îl ucide. Cohen este foarte punctual: "Daca sunt chemat pe ora 8, sunt acolo la 7:55. La ora 8 pacientul adoarme, iar la 8 si 10 este mort." Pasul urmator este un telefon la politie, care este informata ca a avut loc o eutanasiere. Politia trimite un medic ce constata decesul, si... viata merge înainte?

Astfel de medici nu se mai gasesc de mult timp doar în Olanda. Flagelul s-a extins. SUA, Belgia, Australia sunt doar câteva din multele tari unde eutanasia se practica, în diferite cadre legale. Întorcându-i spatele lui Dumnezeu, omul îndrazneste sa vorbeasca despre "demnitatea" mortii, asigurata prin eutanasie; crezând poate ca si-a dat singur viata, el considera ca are dreptul de a si-o lua, sau de a o lua unui semen de-al sau; pierzând din vedere valoarea mântuitoare a suferintei, crima îi pare mai logica decât suportarea durerii.

Viata are însa o forta extraordinara. Jacqueline Cole a intrat în coma în urma unui accident. Sotul a cerut deconectarea ei de la aparate. Judecatorul a refuzat, iar doua zile mai târziu, dupa 47 de zile de coma profunda, femeia si-a revenit. Harold Cybulski era un bunic fericit, de 79 de ani, când un accident l-a adus în spital. În curând medicii i-au declarat moartea creierului si au cerut familiei sa se reuneasca, sa îsi ia adio de la el, pentru ca apoi sa fie deconectat. În clipa în care nepotelul de câtiva ani a intrat în camera de spital, strigând "Bunicule!", Harold si-a revenit. Dupa câteva luni si-a reluat viata pe care ar fi putut-o pierde la apasarea unui buton. Sunt doar doua exemple din multele care ar putea fi date, care arata ca omul este practic incapabil sa spuna, în locul lui Dumnezeu, când trebuie sa se puna capat vietii altuia. Viata este un dar de la Dumnezeu, un dar pe care nu îl putem refuza nici în nume propriu, nici în numele altuia.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2005_01_10
Vă rugăm să respectați drepturile de autor