www.profamilia.ro /revista.asp?id=2004_05_09
 

 Revista "Familia creotina" - 05/2004 

EDUCA?IA PRIN IUBIRE
Oana Capan

Relatia fuzionala: bomba cu ceas sau... singuratate în doiCuprinsDe ce nu folosim benzina la motoarele diesel?

 

Subiectul principal al articolului meu este o alta carte extrem de draga mie pe care doresc sa v-o recomand. As îndrazni sa o numesc, gândindu-ma la toate cartile legate de educarea copiilor pe care le-am citit sau rasfoit pâna acum, ca fiind cartea de baza pentru orice parinte. Este vorba despre "Educatia prin iubire", aparuta la Editura Curtea Veche, si scrisa de Ross Campbell, medic psihiatru de copii si tata a doi baieti si o fata. El este de asemenea co-autorul cartii "Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor", pe care am prezentat-o în numarul trecut al revistei Familia crestina.

Ca introducere la recomandarea aceasta mai ampla a cartii, îl citez pe autor: "Aceasta carte se adreseaza acelora dintre voi care considera ca felul în care au abordat educatia de-a lungul anilor pur si simplu nu a adus roadele sperate. Ceva n-a fost în regula si habar n-aveti ce anume, având în vedere ca aceia care v-au prescris metoda de pâna acum nu v-au explicat si motivul pentru care n-a functionat. De asemenea, aceasta carte se adreseaza parintilor cu copii mici care spera sa evite diverse probleme pe care le-au remarcat în alte familii."

Cartea este plina de exemple concrete, edificatoare, luate din cazurile întâlnite de Ross Campbell în întreaga sa experienta profesionala. Un caz însa este prezentat mai amplu, ca un fir rosu al întregii carti: acela al unei fete, Mary, pentru care parintii erau invidiati: era considerata un copil ideal. "Am încercat sa îi împartasim toate lucrurile bune pe care le traisem la rândul nostru - am familiarizat-o cu biserica, muzica si sporturile", au declarat parintii ei. Desi parea uneori foarte abatuta, si perioade întregi nu vroia sa împartaseasca nimanui ceea ce i se întâmpla, au crezut ca "asa e ea". "În majoritatea cazurilor parea multumita. Mary a avut întotdeauna multi prieteni." Si totusi...

În momentul în care dr. Ross Campbell a primit-o pe Mary în cabinetul sau, dupa ce mai întâi au fost la el parintii, disperati ca nu stiu ce sa se mai faca cu ea, "am constatat ca este o tânara atragatoare de 22 de ani, dar care parea trista si destul de neglijenta. Se vedea ca este însarcinata, se deplasa cu multa dificultate, pe chip nu i se citeau nici un fel de sentimente si parea foarte retrasa". Iata pe scurt povestea trista a ei: desi îsi dorea sa devina specialista în biologie marina, în facultate si-a tot schimbat specialitatea, absolvind în final sectia care o solicita cel mai putin; a devenit dependenta de droguri; prietenul ei era un imigrant ilegal, "o persoana minunata care tine cu adevarat la mine. Nu este foarte credincios, dar este atât de întelegator". "Desi am avut prieteni grozavi si multe sanse la facultate, pur si simplu n-am fost fericita" declara ea, recunoscând: "ca sa spun drept, nici nu înteleg de fapt de ce totul s-a încurcat într-o asemenea masura".

Mary a ajuns, asemenea multor altor copii minunati si aparent normali, proveniti din familii bune, sa fie implicata în adevarate crize sentimentale înca din primii ani de dupa majorat. Cum ajung oare acestia sa o apuce pe drumuri gresite? Parca putem explica asemenea situatii când tinerii provin din familii sarace, unde sunt maltratati, din camine dezorganizate, în urma divorturilor, dar nu pentru copiii crescuti în familiile crestine, iubitoare si echilibrate. Si totusi...

 

Goana dupa pedepse

"Nu stim ce sa ne mai facem cu ei! Nici nu stim ce pedepse sa mai inventam! Si tot nu ne asculta!" Acestea sunt cuvintele "disperate" ale unei educatoare care nu mai stie cum sa îi disciplineze pe copii, si cauta noi si noi amenintari sau pedepse, care sa îi sperie pe copii si sa îi faca sa fie cuminti. Una dintre amenintari este: "Va ia tiganul si va baga în sac!" Într-o epoca în care se vorbeste mult despre toleranta, despre acceptarea tuturor, este interesant cum sunt educati copiii înca de la gradinita sa se teama, sa îi dispretuiasca pe tigani. "Va duc la cabinet la doamna asistenta sa va faca injectie în limba!" - aceasta pentru mine a fost noua, mi-a "îmbogatit" cunostintele în materie de amenintari. Va dati seama cum reactioneaza copiii când într-adevar trebuie sa îi duca la cabinet pentru controlul lunar! Îi mai ameninta ca îi duce la cresa, sau îi pune sa faca "pompe" - adica genuflexiuni. Si altele...

Cred ca toti putem de fapt recunoaste faptul ca ne trezim, mai rar sau mai des, prinsi în goana dupa amenintari si pedepse. Daca copilul nu ne asculta, nu îl mai lasam toata dimineata la televizor; daca tot e rau, nu îl lasam o zi întreaga. Daca l-am pedepsit punându-l la colt, în caz ca nu are efect pedeapsa, marim timpul cât trebuie sa stea acolo. Daca i-am dat peste mânuta si tot nu întelege, dam mai tare. Oare ce alte pedepse mai sunt "la moda"? Indiferent de ele, cred ca se poate constata ca atunci când vedem ca modul în care am încercat sa îi disciplinam, adica pedeapsa aleasa, nu da roade, avem tentatia sa cautam una mai aspra.

Vom rezolva oare problema? Afirmatia educatoarei: "Si tot nu ne asculta!" ne ofera raspunsul. Unde vom ajunge daca mergem tot pe drumul acesta? Ne vom stradui sa gasim noi si noi pedepse, dar merita oare sa ne consumam energiile în acest sens? Si cum va arata oare relatia noastra cu copiii? Va exista multa frustrare de ambele parti. Frustrare din partea lor ca sunt mereu pedepsiti, si astfel mai degraba se vor considera niste victime, în loc sa se simta profund motivati sa se schimbe. Si frustrare din partea noastra ca tot nu ne asculta. Poate pâna la urma însa o vor face. De frica. Pâna la vârsta la care se vor simti eliberati de sub amenintarea noastra, si se vor revolta - cât de tare, Domnul stie!

Dan si Beth, parintii fetei despre care am vorbit în prima parte a articolului, îngrijorati ca fiica lor sa nu devina prea "rasfatata", au stabilit ca principala cale de legatura cu ea diferitele forme de pedeapsa sau de amenintare cu pedeapsa. În general, însa, în spatele comportamentului nedorit al unui copil se ascunde o neliniste, o nesiguranta afectiva, o nevoie de atentie. Amenintarile sau pedepsele noastre nu vor rezolva nimic din toate acestea. Alta trebuie sa fie cheia spre sufletelele lor, care sa îi faca sa accepte ceea ce le spunem si sa urmeze sfaturile noastre, sa îndeplineasca cerintele noastre care sunt spre binele lor.

 

Pot fi copiii "dresati"?

De unde vine toata aceasta goana dupa pedepse? Cum de ne lasam atrasi în ea? Ross Campbell ne vorbeste despre popularizarea, în anii '60 ai secolului trecut, a unui sistem de gândire numit behaviorismul (de la cuvântul behavior, care în limba engleza înseamna comportament). Acest sistem a fost aplicat si la educatia copiilor si a tinerilor, sub numele de modificare comportamentala. Ea consta în a-i face pe copii sa se comporte asa cum doreau adultii, prin intermediul determinarii pozitive, adica introducerea unui element pozitiv în mediul copilului atunci când se comporta bine, de exemplu o bomboana; al determinarii negative - scoaterea unui element pozitiv din mediul copilului atunci când este rau, de exemplu nu îl mai lasam la joaca; sau al pedepsei, care consta în introducerea unui element negativ în mediul copilului, însotind orice comportament inadecvat, un exemplu în acest sens putând fi pusul în genunchi.

Demonstrându-se comportamentul previzibil care se poate obtine de la animale prin aceste tehnici, modificarea comportamentala a devenit foarte atractiva pentru cei care se ocupau de educatia copiilor. Astfel ea a devenit principala metoda psihologica în privinta educarii si disciplinarii copilului, chiar si în cercuri crestine. Milioane de parinti bine intentionati, cum au fost Dan si Beth, au urmat acest sistem care presupune rasplata si pedeapsa. Problema este ca, în mod evident, copiii si animalele sunt alcatuiti în mod total diferit. Modificarea comportamentala se concentreaza exclusiv pe comportament, uitând faptul ca copiii au nevoi emotionale, care sunt însa ignorate astfel. Acest lucru are efecte puternice asupra întregii existente: adolescentii care au fost formati astfel, când li se va cere sa faca un anumit lucru, în loc sa reactioneze cât mai productiv si pozitiv, cel mai adesea se vor exprima prin "Si eu cu ce ma aleg?"

Este adevarat ca modalitatea aceasta de a-i educa pe copii poate fi uneori eficienta si adecvata, dar niciodata nu poate fi principala modalitate de abordare a copilului. Sa tinem minte ca atunci când parintii întelepti se concentreaza pe o relatie plina de afectiune cu copilul, el va reactiona mult mai bine la ceea ce se numeste control comportamental. Ca parinti, trebuie sa le satisfacem copiilor nevoile emotionale, daca dorim sa ne urmeze exemplul. Copiii nu ne pot urma în calatoria credintei si a integritatii morale decât daca se vor identifica personal cu noi; si nu o pot face daca nu le satisfacem nevoile emotionale.

Cea mai buna modalitate prin care o putem face este educatia prin iubire. Modificarea comportamentala este o educatie reactiva, care se bazeaza pe reactia, cel mai adesea pedeapsa, la comportamentul copilului; educatia prin iubire este o educatie proactiva, care anticipeaza si încearca sa satisfaca nevoile elementare ale copiilor. Desigur, poate fi mai usor sa reactionam la ceva, decât sa depunem efortul de a gândi, de a reflecta mai mult cu privire la relatia dintre noi si copil, la nevoile sale, la motivatiile comportamentului sau. Sa nu uitam însa ca nu rezolvam mare lucru corectând un comportament, daca sentimentul de nesiguranta sau instabilitatea emotionala care se ascund în spatele lui nu sunt rezolvate.

 

Iubirea neconditionata

Educatia prin iubire se bazeaza pe patru pietre de temelie, fiecareia fiindu-i dedicat în carte câte un capitol în parte: 1. satisfacerea nevoilor emotionale si de iubire ale copilului; 2. asigurarea unei pregatiri pline de iubire, dar si formarea unei discipline a copilului; 3. asigurarea unei protectii fizice si emotionale pentru copil; 4. explicarea si exemplificarea controlului mâniei pentru copil. Daca lipseste vreuna dintre aceste pietre de temelie, sau nu se pune accentul necesar pe ea, vom avea cu siguranta probleme cu copiii.

Bine, bine, trebuie sa îi iubim, dar nu o facem oare? Doar ne iubim copiii, nu încape nici o îndoiala! Poate nu o facem însa cum ar trebui. Iubirea adevarata este cea neconditionata. Numai iubindu-l neconditionat pe copil putem avea cu el o relatie sincera si solida; putem sa îl formam spiritual si emotional; putem sa îl ferim de crizele de mânie infantila, de resentimente, de sentimentul de vinovatie, de depresii, de nelinisti si de nesiguranta. Mai sunt si alte "promisiuni" pe care autorul le leaga de iubirea neconditionata: doar pornind de la ea vom putea gasi echilibrul între prea aspru si prea indulgent sau rabdator; doar prin ea vom putea sa pastram respectul copilului fata de noi; doar ea ne va da posibilitatea sa satisfacem efectiv nevoile copilului si sa prevenim situatia în care educatia ar putea deveni o povara frustranta si neclara. Nu este extraordinar sa stim ca putem obtine toate acestea prin iubire?

Sa vedem însa si cum defineste el iubirea neconditionata. Pe scurt, ea înseamna sa iubesti un copil indiferent ce ar fi. Indiferent care ar fi capacitatile sale, avantajele, aspectul sau trasaturile de caracter. Indiferent de cine ne aminteste el. Indiferent de ce îl încojoara. Indiferent de ce asteptam de la el si, cel mai greu, indiferent cum se comporta, indiferent cum reactioneaza. Evident, aceasta nu înseamna ca întotdeauna vom aproba comportamentul lui; înseamna doar ca îl vom iubi întotdeauna, chiar si când îi vom detesta comportamentul. Nu este chiar usor sa facem toate acestea, nu-i asa? Doar Bunul Dumnezeu poate iubi cu adevarat neconditionat. Doar El ne poate iubi chiar si atunci când nu meritam sa fim iubiti!

Desi Ross Campbell a constatat ca parintii lui Mary îsi iubeau foarte mult fiica, aceasta i-a marturisit ca nu a simtit niciodata ca ar iubi-o cu adevarat. Sunt convinsa ca în acest articol ma adresez dumneavoastra, unor parinti care va iubiti nespus copiii. Ei însa o simt oare? De câte ori nu ni se întâmpla sa ne comportam ca si cum nu i-am iubi? Pentru ca ne este greu sa ne gândim la iubire, ne este greu sa aratam iubire în fata tuturor prostiilor mai mici sau mai mari pe care le fac. Atunci, cel mai adesea reactia noastra va exprima supararea, frustrarea, mânia noastra. Si poate si tensiunile acumulate de noi peste zi în relatiile cu ceilalti. Sa nu credem însa ca astfel îi stimulam sa fie mai ascultatori, sa ia note mai bune, sa fie mai harnici... Numai iubirea neconditionata este forta care poate schimba cu adevarat, profund si de durata.

Sper sa nu va las impresia ca as sustine ca, la orice lucru rau pe care îl fac copiii, trebuie sa reactionam pupându-i si îmbratisându-i! Departe de mine acest gând! Neaparat însa trebuie sa ne gândim reactia tinând cont de mai multi factori: de nevoia emotionala pe care copilul o exprima indirect prin acea fapta negativa, de contextul în care se petrece aceasta, de gradul de vinovatie pe care copilul deja îl simte. Daca întelege ca a gresit, daca întelege gravitatea faptei sale, o reactie plina de mânie din partea noastra nu îl va face decât sa se simta o victima în fata unei reactii mult prea exagerate. Problema este ca de multe ori nu prea mai stam sa gândim atunci când vedem borcanul cu castraveti murati împrastiat pe podeaua bucatariei sau când vecinul ne spune ca i-a spart geamul cu mingea - atunci devenim reactivi. Trebuie însa sa ne asiguram ca copilul îsi întelege vina, si de asemenea ca întelege ca orice pedeapsa îi dam o facem tocmai pentru ca îl iubim, pentru ca dorim ca el sa învete ce înseamna responsabilitatea.

 

* * *

 

Multe as putea sa mai scriu din aceasta carte, care trateaza de asemenea teme precum: Mass-media versus parinti; Pregatirea spirituala a copilului; Teama, anxietate si depresie; Motivarea copilului. Voi încheia însa reînnoindu-va invitatia de a o cauta în librarii sau de a o comanda de pe situl www.curteaveche.ro. Si voi mai adauga marturia mea personala: "Educatia prin iubire" mi-a oferit multe raspunsuri, la întrebari si probleme care m-au framântat mult timp. La un moment dat îmi ajunsese la urechi vorba conform careia rar se întâmpla ca si parintii si copiii sa fie buni crestini - o regula nescrisa care sustinea ca cel mai adesea parintii vor esua în a le transmite copiilor valorile în care ei cred. Era o regula elaborata de unii pe baza constatarii ca, privind la familiile din jur, cel mai adesea parinti care erau foarte activi în biserica aveau copii îndepartati de religie.

Desi am întâlnit sau mi s-au oferit exemple de familii de buni crestini, oameni deosebiti, din generatie în generatie, nu mi s-a putut explica cum de acei parinti au reusit, iar altii, poate tot la fel de bine intentionati, nu. Este evident ca de la un moment dat intervine si libertatea copilului, ajuns deja mare, în a accepta sau nu valorile care i-au fost transmise. Dar oare e ca la un joc de ruleta - nu ai cum sa stii de dinainte daca copilul tau va fi sau nu un bun crestin? Simteam ca raspunsul la aceasta întrebare poate sa depinda mai mult si de noi, ca parinti, ca trebuie sa existe ceva ce putem face pentru a fi mai siguri ca valorile noastre vor fi si valorile lor. Si reiau aici cele afirmate de Ross Campbell: copiii nu ne pot urma în calatoria credintei si a integritatii morale decât daca se vor identifica personal cu noi; si nu o pot face daca nu le satisfacem nevoile emotionale - prin iubire neconditionata.

Este adevarat ca fetita si baietelul nostru mai au ani buni pâna la adolescenta, când vom putea sa verificam daca am reusit într-adevar sa le transmitem valorile si principiile care sunt pentru noi extrem de importante. Si este la fel de adevarat ca nu pot spune ca aplicam tot ceea ce se spune în carte ca niste elevi silitori. Nu vreau de altfel sa va promit ca atunci când veti termina cartea veti fi parintii perfecti. Eu însa una simt ca datorita acestei carti, prin care Dumnezeu a ales sa ne învete sa fim parinti mai buni, merg mai linistita, mai încrezatoare pe drumul educatiei copiilor nostri. Am înca o calauza extraordinara!

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2004_05_09
Vă rugăm să respectați drepturile de autor