www.profamilia.ro /revista.asp?id=2004_04_05
 

 Revista "Familia creotina" - 04/2004 

ARIDITATEA SPIRITUALA
de pr. W. G. Most
traducere oi adaptare de Andrei Go?ia

Blaise Pascal: o trestie ganditoareCuprinsVacanta pentru Marta

 

Introducere

Care este rolul emotiilor sau al sentimentelor în viata noastra spirituala? Mai întâi, sa clarificam ce este emotia. Dupa psihologia moderna, ea are doua elemente: 1) schimbari corporale, mai ales la nivelul reactiilor biochimice; 2) interpretare mentala. De exemplu, reactiile biochimice în cazul fricii si în cel al mâniei sunt aproape la fel. Deci, interpretarea mentala hotaraste care ce este. Daca vedem ceva scandalos în fata ochilor, e vorba de mânie. Daca vedem ceva foarte periculos, e frica.

Emotia este prin însasi natura ei neutra, nici buna, nici rea. De exemplu, Domnul nostru a simtit mânie când i-a izgonit pe negutatori din templu. Deci, atunci mânia a fost buna. Ea a furnizat un avânt de natura chimica, adrenalina, care I-a usurat sarcina de îndeplinit. Dar daca mânia depaseste ceea ce necesita situatia concreta, ea este rea. Dat fiind ca suntem omeneste slabi, de obicei mânia depaseste usor masura. Aceasta reprezinta un pacat venial. Ar trebui sa fie vorba de ceva foarte grav, ca o persoana care aproape îsi iese din minti, ca sa avem de-a face cu un pacat de moarte. De asemenea, o dorinta reala, de razbunare serioasa, nu doar un gând trecator, poate fi un pacat de moarte.

Similar, în viata spirituala sentimentele sau emotiile pot fi folositoare ori daunatoare. Emotiile placute în lucrurile religioase se numesc consolari; contrariul lor, ariditate. Întelegerea unor adevaruri spirituale nu e acelasi lucru cu consolarea. Exista în primul rând trei surse ale sentimentelor în religie: noi însine, un spirit bun (sau Dumnezeu) si spiritul rau.

 

Noi însine

Mai întâi, sentimentele pot veni de la noi însine. Unii, citind viata unui sfânt, pot sa se identifice cu el si sa se închipuie sfinti, mai ales daca se întâmpla sa aiba un fel linistit de a se ruga. Starea sanatatii si trupului nostru în general ne pot afecta reactia prin intermediul sentimentelor. Daca ne observam, ceea ce poate fi amuzant, vom descoperi ca reactiile si atitudinile noastre se pot repede schimba cu orice schimbare în reactiile chimice ale trupului. Femeile în general sunt mai înclinate spre sentimente decât barbatii. Mai mult, ciclurile lor hormonale, întru totul naturale, pot aduce în fata ochilor, ca sa zicem asa, un peisaj care se schimba constant.

Pacatele, si chiar imperfectiunile, ba chiar atasamentele de lucruri pamântesti, pot predispune la ariditate. Ca sa întelegem atasamentele, ne gândim la cuvintele Domnului nostru din Matei 6, 21: "Unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra." În sens restrâns, ar putea fi vorba de o cutie cu bani ascunsa sub podea la pastrare. O astfel de ascunzatoare ar tinde sa atraga gândurile si inima proprietarului spre ea: i-ar face placere sa se gândeasca la ea. Dar ne putem pune comoara în orice: în mese bogate, în mese rafinate, în relatii sexuale, în calatorii, în studiu, chiar si în studiul Sfintei Scripturi si al teologiei. Toate aceste lucruri sunt mai prejos decât Dumnezeu Însusi, unele mult mai prejos decât altele. Astfel ele pot tinde, în grade diferite, sa ne retina gândurile si inimile. Dar exista un al doilea factor: cât de puternic se lasa o persoana atrasa de aceste lucruri? Atractia cea mai mica ar rezulta doar într-o imperfectiune, mai putin decât pacatul venial. Nivelul urmator ar fi pacatul venial ocazional, apoi pacatul venial obisnuit; urmeaza pacatul de moarte ocazional si pacatul de moarte obisnuit. Cuiva care cade în pacat de moarte obisnuit îi va fi greu sa-si ridice gândurile, sentimentele si inima la nivelul divin.

Exista un lucru numit alipire fata de pacatul venial. Iata ce înseamna: e ca si cum o persoana si-ar spune - "Nu vreau sa comit pacate de moarte, nici macar orice pacat venial care îmi apare în cale. Dar am niste rezerve. Daca devine prea greu sa mentin o conversatie, voi renunta la ea. Sau daca e prea greu sa spun adevarul, voi minti." În general, o persoana nu îsi va vorbi atât de deschis despre atitudinile pe care le-am descris. Dar ele pot fi prezente, cel putin subconstient, si pot face mult rau. Astfel de alipiri ne împiedica nu doar sa primim pe deplin o indulgenta plenara, dar si de la orice progres spiritual. E ca si cum persoana si-ar pune un corset la inima: se poate dilata doar atât, nu mai mult. E trist sa vezi unele persoane practicând atâtea devotiuni, dar totusi neavând nici un câstig, pentru ca adapostesc, poate fara sa-si dea seama, una din aceste alipiri. Ar necesita o verificare. În acest sens, o perioada de reculegere e o ocazie buna sa ne rafinam constientizarea acestor lucruri. (Vezi Sf. Ioan al Crucii, Urcusul muntelui Carmel, 1. 11. 14, pentru comparatia lui cu o pasare pe un fir).

Dumnezeu sau un spirit bun

Dumnezeu sau un spirit bun ne pot trimite fie consolari, fie ariditate. Când o persoana ajunge la a doua convertire - punctul în care se decide sa caute cu seriozitate a-i fi placuta lui Dumnezeu - atunci El trimite adesea consolari pentru a ajuta sufletul sa se desprinda de lucrurile acestei lumi. Dar daca aceste sentimente ar dura mult timp, ar exista pericolul atasarii de ele. Sf. Francisc de Sales spune ca am putea ajunge sa iubim consolarile lui Dumnezeu mai mult decât pe Dumnezeul consolarilor. Sf. Ioan al Crucii (Urcusul muntelui Carmel, 3. 39. 1) compara astfel de lucruri cu jucariile. Daca un bebelus apuca un cutit ascutit, nu încercam sa i-l luam. Îi aratam o jucarie, ca el sa dea drumul cutitului. Jucariile sunt astfel de consolari.

În noi exista un singur lucru liber, vointa noastra libera. Deci într-o situatie în care vointa noastra trebuie sa continue sa îndeplineasca vointa lui Dumnezeu în ciuda ariditatii, chiar în întuneric, de exemplu, atunci când ni se pare imposibil sa o facem, în situatia aceea sufletul trebuie fie sa obtina un mare câstig, fie sa cada. Ne gândim la Avraam, caruia i s-a spus sa-si sacrifice propriul copil, chiar daca trebuia sa creada ca Dumnezeu îl va face parintele unei mari natiuni prin Isaac. Avraam l-ar fi putut întreba cu respect pe Dumnezeu: "Stiu ca trebuie sa cred acest lucru, dar acum îmi spui sa-l omor pe Isaac. Sunt dispus sa fac ori una ori alta, dar nu le pot face pe amândoua." Dar Avraam nu a pus nici o întrebare: a mers doar mai departe. Iar Dumnezeu l-a ajutat.

Sfânta Fecioara a trebuit sa reziste în situatii de întuneric de multe ori, de exemplu la Cana, când raspunsul Fiului ei parea o respingere. Totusi, ea a crezut si le-a spus servitorilor: "Faceti orice va va spune." Aceasta a adus cu sine prima Lui minune, înainte de momentul stabilit.

În capitolul 6 al Evangheliei dupa Ioan, Domnul nostru a staruit ca lumea sa-I manânce trupul. Aceasta îi suna multimii drept canibalism ori defaimare. El nu a dat explicatii, doar a staruit, chiar daca multi s-au îndepartat. Ba chiar le-a spus apostolilor: "Si voi vreti sa plecati? Nu, Tu ai cuvintele vietii vesnice." El dorea ca ei sa reziste în întuneric si astfel sa aiba mare câstig.

Maica Sfânta, în fata Crucii, a trebuit sa creada ca acel esec cumplit era de fapt mântuirea lumii si a crezut. Iar atunci când un suflet stie ceea ce doreste Dumnezeu în mod hotarât, acel suflet trebuie sa doreasca hotarât ceea ce doreste El. Referindu-se la nedramuita iubire a Sfintei Fecioare, Papa Pius al IX-lea, în 1854, a spus ca a fost atât de mare încât "nici o iubire mai mare nu se poate imagina în fata lui Dumnezeu, si ca nimeni altul decât Dumnezeu nu o poate întelege" - Papa vorbea despre sfintenie, care în practica este înlocuibila cu iubirea.

 

Cel rau

Cel rau poate trimite consolari, ca sa faca un suflet sa se angajeze la proiecte spirituale prea mari: îsi poate permite sa ofere un câstig temporar în schimbul unei pierderi pe termen lung pentru acel suflet. El poate de asemenea trimite consolari ca sa ne faca sa ne credem sfinti, ca am fi ajuns deja la destinatie. Si, bineînteles, diavolul poate trimite ariditate ca sa ne împinga sa renuntam ori sa ne oprim. Iar în ariditate îi poate spune unui suflet ca e un suflet puternic, ca nu are nevoie de consolari. Diabolic!

Revenim la gândul mentionat în trecere mai sus: exista un singur lucru liber în noi, vointa noastra libera. Daca am putea-o face sa corespunda total vointei lui Dumnezeu, aceea ar fi perfectiunea. Bineînteles ca nu o putem obtine printr-o actiune rapida, precum cafeaua instant. Nu, nu putem prevedea acum tot ceea ce Dumnezeu ne va cere înainte de sfârsitul vietii noastre.

Când dam de ceva foarte greu de acceptat voit de Dumnezeu (permis sau de-a dreptul trimis) - majoritatea se întâlnesc cu astfel de lucruri o data sau de mai multe ori în viata - atunci, daca nu doar ne abtinem sa mormaim, ba chiar Îi multumim pentru acel lucru ca un mijloc de a ne asemana cu Cristos, putem obtine un mare câstig. Ne gândim din nou la Maica Sfânta la picioarele Crucii.

Exista o diversitate si printre modelele spirituale. Exista doua nivele în principiile vietii spirituale. La nivelul de baza, nimeni nu poate încalca regulile fara sa sufere o pierdere. Dar la nivelul al doilea e loc de multa variatie. Sfântului Francisc de Assisi îi placeau mult pasarile si florile, iar aceasta l-a condus sa-L laude pe Dumnezeu cu putere. Sf. Ioan al Crucii probabil reactiona în mod contrar. Sf. Francisc de Sales era un gentleman rafinat. Sf. Benedict J. Labre era ca un vagabond murdar care traia în ruinele Romei. Trebuie ca avea paduchi. O anecdota spune ca daca vreun paduche încerca sa-i iasa din mâneca, el îl împingea înapoi.

Îi datoram lui Dumnezeu totul, pentru ca ne-a facut din nimic, si iarasi pentru ca ne-a rascumparat. Asadar mergem la Sfânta Liturghie nu ca sa ne simtim bine, fie ca ne place sau nu, ci ca sa-I facem Lui placere, unind hotarârea noastra de a-L asculta cu ascultarea inimii Fiului Lui, care Se afla pe altar; unind-o si cu ascultarea Mamei Lui, care se uneste cu El la fiecare Liturghie, precum a facut în fata Crucii. Sfântul Parinte Ioan Paul al II-lea a spus în Piata Sf. Petru în 12 februarie 1984: "Fiecare actiune liturgica... este o ocazie de comuniune... si în special cu Maria. Pentru ca Liturghia este actiunea lui Cristos si a Bisericii..., Maria este inseparabila si de unul si de cealalta... Ea este prezenta în aducerea aminte - actiunea liturgica - pentru ca a fost prezenta la evenimentul mântuitor, credincioasa cu toata fiinta ei fata de planul Tatalui, cu ocazia istorica mântuitoare a mortii lui Cristos." Vointa ei este în continuare unita cu a Lui, trupul si sângele de pe altar au venit de la ea.

Ne putem rezerva câteva momente înaintea unei Sfinte Liturghii sa ne gândim: Cum L-am ascultat pe Tatal de la ultima Liturghie? Daca am fost ascultatori, putem oferi aceasta; daca nu, ar trebui sa ne para rau.

 

Iata câteva pasaje din Sfinti care au avut parte de multa ariditate, dar au profitat de pe urma ei:

  1. Sf. Tereza de Lisieux, Povestea unui suflet: "Sa nu crezi ca sunt coplesita de consolari. Departe de aceasta! Bucuria mea consista în a fi lipsita de toata bucuria aici pe pamânt. Isus nu ma conduce în chip deschis: nici nu-L vad, nici nu-L aud."

  2. Sf. Tereza de Lisieux, De ce te iubesc, o, Marie, 17: "Stiu ca la Nazaret, Mama plina de haruri / Ai trait în mare saracie, fara sa vrei nimic mai mult. / Încântari, minuni, extaze / Nu-ti împodobesc viata, o, Regina a celor Alesi!... / Numarul celor mici e mare pe pamânt, / Îsi pot ridica ochii spre tine fara sa tremure. / Mama nepereche, îti place sa mergi pe calea obisnuita / Ca sa-i conduci la Ceruri."

  3. Sf. Tereza de Avila, Castelul interior, 6. 9: "Va voi atrage atentia doar ca, atunci când aflati sau auziti ca Dumnezeu acorda sufletelor aceste haruri (viziuni, etc.), niciodata sa nu-L rugati sau sa va doriti sa va conduca pe acest drum. Chiar daca socotiti ca e unul foarte bun, de apreciat si respectat foarte, exista anumite motive pentru care un astfel de drum nu e întelept." Ea adauga: arata o lipsa de umilinta, persoana se deschide în fata unui mare pericol, pentru ca diavolul va profita de orice deschidere; exista de asemenea pericolul autosugestiei; e prezumtios sa doresti sa-ti alegi propriul drum; foarte grele încercari însotesc de obicei astfel de favoruri; apoi continua: "Exista multi sfinti care niciodata nu au stiut ce înseamna sa primeasca o favoare de acest fel, si sunt altii care primesc astfel de favoruri, desi nu sunt sfinti... E adevarat ca primirea acestor favoruri trebuie sa fie de foarte mare ajutor spre obtinerea unui grad ridicat de perfectiune în virtuti; dar oricine a obtinut virtutile prin efort propriu a dobândit mult mai mult merit."

  4. Sf. Francisc de Sales, Scrisoarea 764 catre Sf. Jeanne de Chantal: "Culmea nepasarii sfinte este sa fii multumit cu fapte goale, uscate si imperceptibile, îndeplinite doar prin vointa superioara. Mi-ai povestit bine despre suferinta ta si nu e nimic de facut decât ceea ce faci: sa-i spui Domnului, uneori cu glas tare, alteori în cântec, ca vrei chiar sa traiesti si sa manânci ca mortii, fara gust, sentiment ori cunostinta. La sfârsit, Mântuitorul vrea sa fim ai Lui atât de perfect, încât nimic sa nu mai ramâna pentru noi, si sa ne abandonam cu totul milei providentei Lui fara rezerve."

 

Adesea ariditatea spirituala ne sperie. Dar nici un desert nu e vesnic, iar apa care freamata sub nisipurile fierbinti capata o forta si o limpezime de nespus, caci, dupa cum scrie profetul Isaia, în desert se pregatesc caile Domnului.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2004_04_05
Vă rugăm să respectați drepturile de autor