www.profamilia.ro /revista.asp?id=2004_03_09
 

 Revista "Familia creotina" - 03/2004 

SOACRE aI NURORI
Maria Go?ia

Vocatia la iubirea in familieCuprinsInima frumoasa

 

Daca obisnuiesti sa vezi partea plina a paharului sau pur si simplu daca nu ai în urma frustrari prea apropiate în sfera relatiilor dintre generatii, dintre familia de origine si noua familie, la simpla pomenire a cuvântului "soacra", îti amintesti pe loc cinci bancuri si cel putin tot atâtea zicale din popor, ca sa nu vorbim despre povestea cea plina de naduf a "Soacrei cu trei nurori".

Pe când daca ai avut parte de vreo experienta nefericita sau de vreo marturie dureroasa, fie dintr-o parte, fie din cealalta, îti vine în minte partea goala a paharului: zile fripte, noduri de înghitit dupa noduri, tensiuni, taceri grele sau dispute la cutite, sicanari neobosite, izolare sau prezenta opresiva... Exista oare date obiective pentru acestea sau doar prejudecatile compromit, înca înainte sa înceapa, relatia dintre soacra si nora? Sunt aceste suferinte inevitabile?

La tot pasul auzi:

- Când te casatoresti, te casatoresti si cu familia de origine, n-ai ce-i face!

- Noi n-avem cum sa ne întelegem vreodata, caci iubim acelasi barbat!

- În fata ei ma simt vesnic la examen sau la tribunal.

- A trebuit sa ne mutam în alt oras ca sa scapam de soacra-mea: oricât i-am fi aratat sau spus amândoi ca preferam sa hotarâm noi însine cum sa ne ducem viata si cum sa ne crestem copiii, nu renunta nici cum! Ca sa nu mai vorbesc de faptul ca tot ce se petrecea în casa noastra stia jumatate din oras!

- Tinerii nu vor sa aiba de-a face cu batrânii... Am fost buna sa-l cresc pe baiatul meu, dar pe nepoti nu mai sunt buna sa-i cresc?! Sunt sigura ca e mâna nora-mii la mijloc. E în stare sa-l întoarca pe baiat împotriva mea!

- Eu va divortez!

- Barbatul meu nici acum nu s-a desprins de maica-sa: ea are ultimul cuvânt, ea este pe primul loc, ei îi da dreptate, eu sunt intrusa!

- Ei le stiu pe toate, n-au nevoie de noi!

- Sa vina ea, cu ideile ei de pe vremea Potopului si sa-mi spuna ce sa fac!?

- Eu n-am probleme, am dresat-o de la început si acum e clar: eu sunt sefa!

- Înca nu s-a nascut femeia care sa fie destul de buna pentru baiatul tau, asa-i?

- Cu cât ne întâlnim mai rar, cu atât mai bine!

...Si câte altele! Recitind aceste cuvinte încarcate de pasiune si de suferinta, îti dai seama ca unele presupun de la început, ca pe o fatalitate, imposibilitatea unei relatii armonioase între soacra si nora, fara ca acestea sa mai încerce sa schimbe ceva.

Altele ne spun ca nora îsi percepe dinainte soacra ca pe o amenintare personala sau ca pe o amenintare la adresa noii perechi, dupa cum si soacra si-o poate închipui pe nora numai drept aceea care îi uzurpa locul cuvenit (de întâietate, bineînteles!) în relatia cu fiul sau cu nepotii, drept straina de care în cele din urma fiul s-ar putea dispensa, întelegând ca nicaieri nu e ca la mama acasa.

Vedem ca pâna si vârsta, în sine, e perceputa de una sau de alta dintre cele doua împricinate drept argument decisiv în avantajul propriu si în detrimentul celeilalte, ca si cum, fie ea batrânetea, fie tineretea, ar decide asupra justetii pozitiei.

Asemenea prejudecati prind teren în mintea si în afectivitatea noastra datorita unor înclinatii comune si unor slabiciuni de care este bine sa fim constienti. Asa este

- tendinta de a prefera si chiar a impune propriul model de relatie între soti, propriul model de familie, de educatie, de gospodarire, de viata sociala, chiar de viata spirituala, din convingere sincera, dar poate si datorita obisnuintei (iar perpetuarea acelui model ne-ar da un fel de siguranta) sau chiar din cauza orgoliului.

- tendinta de a încerca sa tinem totul sub control, sa dorim sa stim tot, sa ni se spuna tot, sa fim consultati, sa ni se ceara voie, cu varianta parerii ca protectia, parerea si ajutorul nostru sunt indispensabile, pâna la nesfârsit.

- nesiguranta de sine, frica în fata unei schimbari majore, care ar putea aduce cu ele diminuarea propriului rol, învatarea unui rol nou si la asumarea unor noi raspunderi.

Unii dintre noi reactioneaza cu curaj si calm, cautând repere stabile pentru solutii potrivite în fiecare situatie (ceea ce denota ca nu sunt doar maleabili, ci mai ales modesti si realisti), dar altii devin agresivi, în timp ce altii demobilizeaza, coboara bratele si se izoleaza.

Bine ar fi sa apartinem primului grup! Iar daca nu se întâmpla spontan sa fim modesti, maleabili si realisti, am putea sa cautam reperele stabile acolo unde le gasim pe cele mai durabile, mai valabile si mai sigure, pe cele care ne apropie de adevarata noastra identitate, adica în iubirea si bunatatea cu care ne-a creat Dumnezeu, în planul Lui pentru noi. Isus Însusi ne învata sa cautam iesirea din dilemele în care intram datorita "împietririi inimii" (Mt 19,8) în vointa dintru început a lui Dumnezeu pentru barbatul si femeia pe care i-a creat (Gen 1,27; 2,24; Mt 19, 3-9).

 

"Pentru aceea omul va parasi tata si mama, si se va alipi de femeia sa, iar amândoi vor deveni un singur trup." (Gen 2, 24)

 

În putine cuvinte ni se spun lucruri esentiale pentru relatiile pe care le construim prin casatorie. Casatoria este precedata de stabilirea unui anumit raport între tine si parintii tai, între tine si persoana cu care vrei sa te casatoresti. Fata de parinti te recunosti distinct, autonom, capabil sa ai o viata a ta, sa iei decizii, liber. Pentru a te uni cu persoana cu care te vei casatori, parcurgi un anumit drum, care te va separa de parinti, dar te va separa si de oricine altcineva - Sfânta Scriptura vorbeste despre "femeia sa", adica de o persoana cu care ai un raport unic fata oricare alta; este vorba de o alegere, care iarasi implica libertatea.

Eliberarea si libertatea... Exista o accentuare mai mare a eliberarii fata de tata si mama pentru ca, în etapa dinaintea angajarii personale pe drumul casatoriei sau al vietii consacrate, este legatura noastra cea mai puternica.

Libertatea si eliberarea sunt conditii pentru o misiune cu adevarat vrednica de om, aceea de a iubi, aceea de a se darui si de a duce mai departe darul vietii primit de la Dumnezeu. Când ne vorbeste prima data despre crearea omului (Gen 1, 27), Sfânta Scriptura ne atrage atentia asupra egalitatii în demnitate a barbatului si a femeii, creati ambii dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, dar si asupra deosebirii lor. De aceea, când citim despre singuratatea resimtita de Adam, nu poate fi vorba de o scadere a acestei demnitati, de o împutinare a libertatii sale sau a celei pe care i-a daruit-o Dumnezeu, ca ajutor potrivit (Gen 2, 18-24). Eva este os din oasele lui Adam si carne din carnea lui, chemata si ea de iubirea lui Dumnezeu la viata: egala în umanitate, nu o anexa, nu un instrument, ci doar diferita, libera, alta. Sunt doi, pentru a fi una, sunt diferiti pentru a realiza o relatie de potrivire, de complementaritate, care nu poate exista nici în cazul subordonarii, nici în cazul identitatii indivizilor. Chiar dependenta fata de persoana cu care vrei sa te casatoresti contrazice adevarata daruire: numai cel liber poate trai cu adevarat complementaritatea pe care se întemeiaza unitatea celor doi.

 

Amenintari la adresa libertatii

Sa recunoastem ca, în momentul de mare schimbare, al casatoriei, tocmai la nivelul libertatii se petrec cele mai multe dintre greselile care produc atâtea suferinte în familiile de origine ale celor doi si, bineînteles, în noua familie: parintii, mai ales mama, îsi deschid cu greu bratele pentru a lasa zbor liber fiului sau fiicei, spre propriul cuib; pasiunea, la rândul ei, are pretentia de a-l subjuga pe sot, respectiv pe sotie, iar în raport cu parintii, chiar de a fi folosita ca arma de pastrare a întâietatii în afectiunea lui/ei. Sa cautam cele mai întâlnite încalcari ale libertatii între parintii celor doi soti si acestia, poate chiar între soti, pentru a identifica apoi câteva cai de a le depasi.(S-a conturat drept emblematic conflictul între soacra si nora si vom folosi schema în succinta noastra analiza, desi s-ar putea sa descoperim ca în alta parte se afla cheia problemei).

Când fiul îsi face cunoscuta parintilor sai hotarârea de a se casatori, se confrunta, pâna si în cazurile "senine", cu o anume descumpanire: îsi vede parintii agitati, oarecum agresivi, afla ca nu ar fi tocmai momentul potrivit, ca nu sunt îndeplinite anumite cerinte, ca ar mai trebui asteptat. Încrederea pe care conta, pare ca nu mai e atât de sigura.

Nimic mai firesc, pentru ca este momentul în care trebuie sa se verifice, fara repetitii prealabile, ca dragostea parintilor a fost generoasa, daruita si ca si-au crescut copilul pentru el însusi, pentru a fi autonom, de sine statator, capabil de hotarâri majore si responsabile în privinta starii sale de viata, sa-si asume la rândul lui raspunderea unei familii, format sa fie profesionist în meserie, matur în viata sociala si crestin adult.

Sovaiala parintilor ar trebui sa fie curând înlocuita de constientizarea semnificatiei momentului si de decizia curajoasa de a si-o asuma: iata, la aceasta am trudit, grija si munca noastra spre aceasta au tins, acestea sunt roadele. Fiul nostru nu mai e copil; si-a luat viata în propriile mâini. Avem încredere în maturitatea si în caracterul lui si îl respectam. Timpul educatiei a trecut. De acum, nu vom înceta sa-l iubim, dar prezenta noastra în viata lui trebuie sa se împutineze, pentru a avea spatiul vital necesar spre a înflori în noua lui viata.

Nu e usor sa favorizezi desprinderea, caci de mare iubire e nevoie ca sa lasi pe cineva liber.(Avem ocazia sa verificam, dupa intensitatea efortului spiritual, imensul dar de iubire pe care ni l-a facut Dumnezeu creându-ne liberi si sa tindem spre aceeasi iubire).

Uneori primeaza frica de schimbare, frica de "straina" adusa în familie si de influenta ei asupra fiului, frica de a parasi drumul batatorit pâna atunci, pentru a porni mai departe, pe calea noua, a parintilor cu copii adulti, de unde acestia se vad, dar mai de departe, de unde le putem face semn discret, de încurajare si de dragoste, dar nu mai mult. Expresia acestor temeri poate fi autoritarismul, adesea reclamat de tânara familie: pretindem sa se urmeze modelul nostru de familie si gasim mijloace sa-l impunem. Daca nu reusim, încercam sa-l prezentam în lumina cea mai favorabila, chiar sa tesem mici intrigi prin care sa-l determinam pe fiul nostru sa tânjeasca dupa stilul de viata de odinioara, ceea ce implicit înseamna sa înceteze efortul de a-si construi cu sotia propria viata de familie, ba chiar sa o vada pe aceasta într-o lumina defavorabila, în comparatie cu mama si cu viata în familia de origine... De aici, pâna la denigrarea nurorii nu mai e decât un pas. Facând asa, nici nu ne dam seama ca prin mentinerea tutelei, prim prelungirea protectiei materne pâna si în noua familie, ne tragem fiul înapoi, spre viata de copil necopt, neajutorat, nesigur de sine, ca îi subminam sansele de reusita în viata.

Avem de luptat si cu placerea propriei puteri, care ne împinge sa ne folosim de experienta de viata si de locul pe care îl avem în familie în folosul nostru, pentru a fi cât mai aproape de frâiele puterii si ale deciziei, în detrimentul celor doi tineri, mai ales în detrimentul "nou-venitei."

Teama de o prezenta prea masiva a soacrei în viata noii familii, o poate face pe nora sa fie crispata si închisa, în defensiva sau chiar sa fie dusmanoasa, agresiva si, întocmai ca în scenariul anterior, sa caute orice prilej sa-si puna soacra într-o lumina proasta, mai ales în ochii sotului, chiar daca se mimeaza buna întelegere. Ne începem construirea noii vieti pe demolarea lumii din care vine sotul, ceea ce îl loveste direct. În loc sa cladim propria noastra lume, de la început lovim în unitatea conjugala.

Si nora poate accepta tutela soacrei, poate primi sa renunte la rolul ce îi revine în construirea propriului camin, la asumarea raspunderilor de sotie, de gospodina, apoi de mama, la initiative, fie din teama de a-i displace sotului, poate chiar soacrei, fie din frica imatura de raspundere sau din pura comoditate. Fara îndoiala, în mijlocul greutatilor si al lipsurilor, linia care desparte primirea ajutorului binevenit, dar sanatos, care nu stirbeste autonomia tinerei familii, de dependenta fata de soacra sau alte ori de folosirea si exploatarea soacrei este foarte subtire! Fiul, la rândul lui, nu este, din pacate, imun la aceleasi tentatii, de a fi slab în fata susceptibilitatilor sau presiunilor, de a fugi de raspunderi, de a ramâne mai departe legat, într-o dependenta imatura, de parinti sau de a ramâne pe spatele lor pentru a-i folosi, pur si simplu.

 

Reguli bune si necesare

La ceasul hotarârilor bune, în vederea bunei întelegeri, soacre sau nurori, sigur ne-am spus:

NU fi dusmanoasa si agresiva. NU judeca .NU vorbi de rau. NU închipui scenarii negative . NU fi atotstiutoare si sfatoasa. NU fi omniprezenta si indispensabila. NU fi susceptibila. NU te închide în tine. NU te izola. NU te multumi cu aparenta bunei întelegeri.

FII calma. FII discreta. FII blânda. FII comunicativa si transparenta. FII sensibila la nevoi. FII delicata. FII binedispusa. FII maleabila. FII prietenoasa. FII deschisa si simpla.

Totusi, cum revenim adesea la vechile greseli, se cuvine sa socotim ca sunt într-adevar reguli foarte bune, necesare oricarei relatii si totusi nu sunt suficiente pentru bunul mers al vietii de familie.

 

Ce mai lipseste?

Daca Îl rugam din nou pe Dumnezeu sa ne învete si, dupa scurtele noastre reflectii, desprinse din experienta încarcata de emotii si pasiune a atâtor familii, ne întoarcem la cuvântul Sau, ne surprinde simplitatea si claritatea planului lui Dumnezeu pentru fiecare pereche de soti si misiunea lor divina: daruirea reciproca în iubire rodnica sa fie neîmpartita, sa fie totala si definitiva. Aceasta este calea noastra de sfintire si singura care ne poate conduce la fericire. Nici o ambiguitate aici. Orice interferenta, orice interventie, orice pretentie de a relativiza legatura dintre soti, orice inertie în a pastra intacte vechile legaturi de familie, loveste în unitatea casatoriei, asa cum vrut-o Dumnezeu.

Sfântul Pavel, constient ca una din tintele predilecte ale diavolului este unitatea iubirii conjugale, sfatuieste cu dragoste de parinte sufletesc pe fiii si fiicele sale din toate generatiile sa lucreze la sustinerea casatoriei. "Batrânele(...) sa fie povatuitoare de bine, ca sa le învete pe tinere sa-i iubeasca sotii si copiii, sa fie cuminti, curate, gospodine, bune, supuse barbatilor lor, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu sa nu fie defaimat."(Tit 2,4-5)

Ne dam seama, cu ajutorul acestui sfat ca sustinerea Sfintei Taine a Casatoriei de catre vârstnicii din familie, în aceeasi masura cu cei doi soti este sensul pozitiv si imperativ al cuvintelor: "Astfel omul îsi va lasa tatal si mama pentru a se uni cu femeia sa si vor deveni un singur trup."(Gen.2, 24) Am putea-o chiar numi Regula de aur a parintilor celor doi soti.

Iata cum cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasa sa ramânem în registrul relativ al aspectelor psihologice ale relatiei dintre generatiile vârstnice si tinerii soti, ci ne aseaza în perspectiva înalta, spirituala, a unei chemari la sfintire în casatorie, la care si parintii pot si trebuie sa conlucreze. Din aceasta perspectiva, rolurile nu se suprapun, ci îsi vadesc unicitatea si specificul.

Însufletita de dorinta de a-si iubi fiul dupa vointa lui Dumnezeu, mama nu va ezita sa-si purifice dorinta de dominare, iubirea posesiva, prelungirea protectiei ei dincolo de vârsta cuvenita, înca înainte de momentul casatoriei, înainte de a deveni soacra. Eliberarea fiului de sub tutela parintilor se va petrece progresiv, pe masura maturizarii lui, pregatind terenul de încredere pentru primirea celei alese de le sa-i fie sotie. Aceasta este o pregatire de o viata, si nu o transformare ad hoc.

Dupa casatorie, mamei, devenita si soacra, îi va reveni sa-si sustina din rasputeri fiul si nora în tot ce îi poate întari în dragostea unul fata de altul si mai apoi si fata de copii: punându-le în valoare calitatile si complementaritatea, însotindu-i cu rugaciunea ei, creând ocazii de cât mai buna cunoastere între familia de origine si nora, cultivând întâlnirile placute si punând caramida dupa caramida în construirea unei adevarate prietenii între ele, aratându-i recunostinta pentru ca îsi face sotul fericit, încurajând-o în tot lucrul bun, fara zgârcenie.

Experienta ei de viata îi ofera mamei-soacre sansa de a contribui mai consistent la buna întelegere dintre cele doua familii: exercitiul mai îndelungat al micului joc cotidian al sacrificiilor marunte care sustin daruirea reciproca în viata familiala, o va ajuta sa fie un instrument de pace, un ajutor discret, dar concret si generos; o va ajuta sa ierte mai usor decât cei tineri, sa uite eventualele ofense, pentru a-i încuraja la bine.

Cucerita de încrederea soacrei, si nurorii îi va fi mai usor sa se apropie de ea, sa-i descopere calitatile, care de altfel l-au format si pe sotul ei sa fie acela de care s-a îndragostit. Nemaisimtindu-se amenintata în pozitia ei de întâietate în inima sotului, îsi va arata dragostea pe care i-o poarta acestuia, stiind ca nimic nu o poate face mai fericita pe mama-soacra decât iubirea lor reciproca si nu-si va pune sub obroc propriile daruri cu care va lucra la cladirea vietii de familie, uitând de inhibitii si complexe.

Va sti sa-si puna soacra în valoare în primul rând pentru ea însasi, dându-i prilejul sa transmita mai departe traditiile de familie, experienta ei bogata si sa simta ca este de folos, ca îsi are locul ei în afectiunea copiilor si a nepotilor, ceea ce va însemna si un semn de iubire fata de propriul sot.

Avem nevoie unii de altii în drumul nostru spre fericirea pe care ne-a pregatit-o Dumnezeu, iar harul Lui, care ne va ajuta sa ajungem acolo, va îmbraca în lumina si relatia dintre nurori si soacre.

 

Pare Paradisul? Nu e de mirare, caci legea familiei crestine din Paradis vine si la Paradis ne cheama.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2004_03_09
Vă rugăm să respectați drepturile de autor