www.profamilia.ro /resurse.asp?articole=36
 
 RESURSE 

Colectorul de articole

Fericirea întru Domnul

Fericirea este o notiune extrem de relativa. Pe fiecare dintre noi îl face fericit altceva: pe unul, o masina decapotabila; pe altul, o carte buna; pe altul, un câstig la loterie. Subiectivitatea si superficialitatea ne fac si pe unul si pe altul sa consideram, la un moment dat, ca ne-am gasit fericirea; proba timpului arata însa ca nici una din pretinsele fericiri rezultate din ambitii si pasiuni vremelnice nu este durabila.

Problema este sistemul de valori la care ne raportam atunci când încercam sa ne gasim fericirea. Crestinismul ne supune mereu atentiei prapastia aflata între valorile lumii acesteia si cele ale împaratiei lui Dumnezeu.

Una din valorile unanim recunoscute în lumea noastra este banul. El ofera o falsa siguranta si iluzia linistii. Dar Isus zice: "Faceti-va pungi care nu se învechesc, comoara nepieritoare în ceruri, unde hotul nu se apropie, nici molia nu o roade. Caci unde este comoara voastra, acolo va fi si inima voastra" (Lc 12,33-34).

Banul da putere. Putere asupra lumii acesteia. Iar cei care o conduc se considera tari. Cu toate acestea, "suntem tari atunci când tu esti taria noastra, dar când taria noastra se sprijina doar pe noi însine, atunci nu-i decât slabiciune" (Sf. Augustin).

Puterea, la rândul ei, conduce la ispita infailibilitatii. Cel care are bani si putere îsi aroga meritele gloriei sale ca o consecinta a asa-zisei întelepciuni cu care si-a orânduit viata. Dar "începutul întelepciunii este frica de Domnul" (Ps 111/110,10).

Exista în Evanghelia dupa Ioan un verset surprinzator, atât de scurt încât suntem tentati sa-l trecem cu vederea la o lectura mai neatenta, dar care este cu adevarat sublim. Versetul acesta spune despre Isus si despre spiritul crestin mai mult decât orice întelepciune. Este însasi esenta fericirii. În el sunt puse în antiteza valorile lumii si valorile împaratiei lui Dumnezeu mai explicit decât oriunde altundeva în evanghelii.

Este vorba de In 6,15. Dupa ce Isus a înmultit pâinile si a hranit cinci mii de barbati din cinci pâini de orz si doi pesti, multimea l-a vazut mai putin ca pe un mesia spiritual si mai mult ca pe unul care ar putea rezolva problemele materiale ale poporului lui Israel. În umilul învatator spiritual obstea a întrezarit posibilul lider al unei lumi aflate în declin sub ocupatia romana. Oamenii se gândeau, si în vremurile acelea, mai mult la stomac decât la spirit. În conditiile acestea, ce lucru mai natural decât sa-l alegi de conducator pe unul care hraneste poporul din nimic? Aici vine minunatul verset despre care vorbeam. Zice evanghelistul: "Asadar, cunoscând ca au de gând sa vina si sa-l ia cu forta ca sa-l faca rege, Isus s-a retras din nou pe munte, el singur".

Ei voiau sa-l faca "rege", el nu voia decât sa fie "singur". "Rege" si "singur" sunt aici antonime: Ei voiau sa-l faca rege al lumii acesteia, el voia sa fie singur cu împaratia sufletului sau. Singuratatea e o conditie esentiala a comuniunii sufletului cu Tatal ceresc. A fi singur cu Dumnezeu: iata valoarea suprema si adevarata fericire. A-l iubi pe Domnul cu atâta intensitate încât desprinderea de cele lumesti sa nu fie mortificatie, ci revelatie, înaltare.

Superlativul fericirii nu se gaseste în dimensiunea contului din banca, si nici în anvergura gloriei pamântesti, ci în intimitatea sufletului nostru cu Domnul, în capacitatea noastra de a-l regasi întotdeauna pe Cristos în noi si în cei din jurul nostru. Este evident, "toti oamenii încearca sa fie fericiti. Si totusi, de atâtia ani, nimeni n-a ajuns niciodata fara credinta la acest punct vizat necontenit de toti... Nimeni nu este mai fericit decât un adevarat crestin" (Blaise Pascal).

Claudia Stan

(Lumina crestinului, august 2004)

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/resurse.asp?articole=36
Vă rugăm să respectați drepturile de autor