www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=47
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VII-A
SI
PORUNCA A X-A

Sa nu furi.
Sa nu poftesti casa aproapelui tau
si nici un lucru ce este al lui.

Dezlipirea inimii

La vremea sa, Sfântul Vasile cel Mare remarca foarte bine ca porunca a VII-a nu este data atât pentru hoti, cât mai ales pentru oamenii cinstiti sau, mai exact, care se cred cinstiti si nu-si dau seama ca sunt hoti. Scrie undeva marele episcop de Cezareea: "Fara îndoiala ca prin hoti nu trebuie sa se înteleaga doar borfasii sau cei care fura hainele celor care fac baie; dar trebuie sa se înteleaga, de pilda, cel care a ajuns comandant de armata, sau mai marele unei cetati, sau suveranul unui popor, sau cine fura public, oficial... În realitate noi ar trebui sa calcam în picioare toate arogantele lumii, cu pompele si fastul lor. În schimb, când vedem ca tribunalele îi condamna pe micii borfasi si nu pe hotii cei mari, simtim o mare antipatie fata de prapaditii aceia pentru micile lor gainarii si o mare admiratie fata de ceilalti. Pe cei dintâi îi ocolim fiindca sunt hoti; pe ceilalti îi admiram cu gura cascata fiindca îsi aduna averi, furând".

Iar porunca a zecea s-ar parea ca în lumea moderna chiar ca nu mai are rost: "Sa nu poftesti casa aproapelui tau, nici ogorul lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici magarul lui..." (Deut 5, 21). Ce sa mai poftesti? Tractorul a înlocuit boul si magarul. Robul si roaba au disparut acum vreo suta treizeci de ani odata cu dezrobirea tiganilor de catre domnitorul Cuza.

Si totusi, putem fi hoti într-o mie de feluri, fara a baga mâna în buzunarul altuia. Iubirea dezordonata de bani, de avere si folosirea lor egoista e furt. Spune clar Sfântul Ioan Gura de Aur: "Sa nu faci parte saracilor de bunurile tale înseamna sa-i furi si sa le iei viata. Nu sunt ale noastre bunurile pe care le stapânim, ci ale lor"... "Când dam saracilor cele de neaparata trebuinta, spune Sf. Grigore cel Mare, nu facem un act de darnicie personala, ci le dam înapoi ce este al lor. Îndeplinim mai degraba o datorie de dreptate decât un act de caritate".

Paradoxal, poti sa pacatuiesti împotriva poruncii a VII-a chiar si atunci când dai de pomana la saraci; e pacatul celor care cred ca fac fapte de caritate descotorosindu-se de boarfele, de vechiturile de care nu mai au nevoie.

Scrie Raoul Folereau:

"Doamna, am venit pentru saraci". Doamna din baie, raspunde: "Dati-i haina cea veche a lui domnul si papusa pe care Marilena nu o mai vrea. Ah!...dati-i si ursuletul, vedeti, acela care e acolo sus pe sifonier. E stricat, dar, oricum, se descurca ei".

Si în timp ce cel care deranjeaza nu mai conteneste cu multumirile, Madame ramâne cu privirea pierduta... gândindu-se la binele pe care l-a facut.

Si totusi savârsise un gest condamnabil. Nu, doamna, saracii nu trebuie "sa se descurce" cu deseurile voastre. A pune pe umerii celor necajiti sau în bratele copiilor lor ceea ce cu siguranta ati fi aruncat la sacul de vechituri, e un gest murdar. Nu e ceva care sa va faca inima sa se umfle de mândrie...

N-ati înteles ca saracii sunt oameni, ca pruncii saracilor sunt fii de fiinte umane si, chiar daca le primesc, împinsi de o lipsa cumplita, nu vreau ceea ce voi nu mai vreti. E caritate aceasta? Da, e caritatea osului care se arunca la câine".

Mântuitorul vorbeste despre un adulter al inimii: "Cine se uita la o femeie, dorind-o, a si savârsit adulterul în inima lui". La fel exista un furt, o hotie a inimii: cine priveste la un lucru sau la ceea ce poseda aproapele, dorindu-l în mod dezordonat, a si savârsit furtul în inima lui. În doua feluri putem comite furtul în inima noastra. Mai întâi lasându-ne stapâniti de aviditate, de cupiditatea dereglata, nascuta din patima nepotolita dupa bani, dupa bogatii. Explica Catehismul (2536): "Când Legea spune "Sa nu poftesti", ea ne spune cu alte cuvinte sa ne îndepartam dorintele de tot ce nu e al nostru. Caci sta ascunsa în noi o sete dupa bunul aproapelui nemarginita, fara sfârsit si niciodata satula, dupa cum e scris: "Avarul nu se va satura niciodata de bani" (Sir 5,9).

În al doilea rând, comitem furtul în inima noastra atunci când ne lasam stapâniti de invidie, invidia, "pacatul diabolic prin excelenta", cum se exprima Sfântul Augustin. Caci, scrie Sfântul Grigore cel Mare, "din invidie se nasc ura, clevetirea, calomnia, bucuria pentru raul altuia, tristetea pentru binele altuia".

Porunca dezlipirii inimii de bani, de bogatii, este obligatorie pentru toti cei care vor sa intre în Împaratia cerurilor: "Fericiti cei saraci în spirit". Am avut în zilele noastre un om fericit ca si Sfântul Francisc odinioara, datorita dezlipirii si saraciei totale a inimii: e vorba de celebrul Giorgio la Pira. Dadea totul la saraci, iar când nu mai avea nimic ce sa dea, oferea un sfat, o încurajare sau un zâmbet. Scotea banii din buzunar fara sa se uite cât da. N-a stiut niciodata ce salariu a avut ca profesor universitar, parlamentar, primar de Florenta. Când primea salariul, dadea imediat plicul la un calugar ca sa împarta la saraci. Dormea si mânca la o manastire si se îmbraca cu hainele purtate pe care i le dadeau prietenii. Într-o zi, iesind din Parlament, a voit sa dea o atentie portarului. S-a scotocit în buzunare, dar n-a gasit nimic. Mare i-a fost surpriza când s-a trezit ca portarul îi pune în mâna 50 de lire.

Aviditatea, rapacitatea, dorinta de bani si bogatii este un pacat respingator care îl discrediteaza mai mult ca orice alt pacat pe un ucenic al lui Cristos. Poporul crestin e dispus uneori sa ierte necuratia la un slujitor al altarului, spunând: e om si el ca toti oamenii, dar nu iarta niciodata lacomia de bani. Oare cei chemati la sfânta preotie sunt scutiti de saracia efectiva si se pot multumi cu saracia afectiva sub pretextul ca nu fac votul saraciei cum îl fac calugarii? Ascultati cuvintele Conciliului din Decretul Presbyterorum Ordinis si dati-va singuri raspunsul: "Asadar (slujitorii altarului) folosind lucrurile din lume ca si cum nu le-ar folosi, vor ajunge la acea libertate prin care, eliberati de orice grija dezordonata, devin ascultatori fata de glasul lui Dumnezeu în viata de toate zilele... Ei sa nu considere functia bisericeasca drept o sursa de câstig si nici sa nu foloseasca veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea avutului personal. De aceea preotii, nelipindu-si în nici un fel inima de bogatii, sa evite pururi orice fel de lacomie si sa se fereasca cu grija de orice activitate ce ar putea avea aspect de comert. Mai mult, ei sunt îndemnati sa îmbratiseze saracia de buna voie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai vizibil, si devin mai disponibili pentru slujirea lor sacra. Într-adevar, Cristos, bogat fiind, s-a facut pentru noi sarac, pentru ca prin saracia lui sa ne îmbogateasca. Asadar, îndemnati de Duhul Domnului care l-a uns pe Mântuitorul si l-a trimis sa binevesteasca saracilor, preotii precum si episcopii, sa evite tot ce i-ar putea îndeparta în vreun fel pe cei saraci, eliminând, mai mult decât toti ceilalti ucenici ai lui Cristos, orice umbra de vanitate în lucrurile pe care le poseda" (17).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=47
Vă rugăm să respectați drepturile de autor