www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=45
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VI-a
SI
PORUNCA a IX-a

Sa nu faci fapte necurate.
Sa nu poftesti femeia aproapelui tau.

Lucrarea Duhului

Curatia, ne învata Catehismul Bisericii Catolice, presupune un efort reluat la toate vârstele. Efortul pe care îl cere este mai intens la anumite vârste. Însa efortul omenesc nu e suficient pentru a ne pastra curati. Curatia, ne învata mai departe Catehismul, este în primul rând, un dar al lui Dumnezeu, este un har, e rodul lucrarii Duhului Sfânt. Duhul Sfânt îi da celui pe care l-a renascut prin apa botezului, harul de a imita curatia lui Cristos (cf. nr. 2345). Mentalitatea generala a lumii este aceea ca, de fapt, castitatea nu este posibila; a trai curat pâna la casatorie, a trai toata viata în curatie desavârsita, fecioria, celibatul, povesti ! Nu le mai crede nimeni! Cei care pretind ca traiesc în curatie sunt ipocriti, reusesc sa se ascunda, mint. Câta dreptate are lumea când gândeste si vorbeste în felul acesta! Într-adevar, numai cu fortele proprii castitatea, indiscutabil, este imposibila, dar este posibila când intervine harul lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-i refuza harul sau celui care i-l cere cu umilinta. Sfântul Pavel le scrie Corintenilor: "Dumnezeu, care este fidel, nu va îngadui sa fiti ispititi peste puterile voastre, ci împreuna cu ispita, a pregatit si mijlocul ca sa iesiti din ea, ca sa o puteti suporta" (1 Cor 10, 13). "Fara mine nimic nu puteti face". Spunea Sfântul Augustin: "Dumnezeu ne porunceste doua categorii de lucruri: lucruri posibile pe care sa le facem si lucruri imposibile, pentru care trebuie sa cerem forta ca sa le facem". Castitatea face parte din a doua categorie, din categoria lucrurilor imposibile, astfel încât în aceasta privinta, cum spune Dr. Alexis Carrel, omul are nevoie de Dumnezeu, cum are nevoie de apa si de oxigen.

Castitatea este, deci, în primul rând, lucrarea harului, iar Dumnezeu a rânduit trei izvoare prin care ne vine harul.

Primul izvor este spovada: spovada deasa, spovada facuta cu sinceritate. Prin spovada cel care a cazut greu si a pierdut harul botezului, redobândeste harul sfintilor, în cel care nu a cazut, e numai ispitit, harul sfintitor sporeste. Spovada sincera, nu superficiala. Superficialitatea la spovada poate sa apara si în modul cum ne marturism pacatele, cosmetizându-le, recurgând la expresii si formulari eufemiste, elegante, precum: m-am lasat cuprins de sentimente romantice sau am savârsit actiuni auto-erotice. Pentru a ne pregati bine la spovada, Sfântul Ignatiu de Loyola ne îndeamna sa reflectam profund la enormitatea si monstruozitatea pacatului vazut cu ochii credintei: "Voi cântari pacatele mele, adica voi considera urâciunea si rautatea fiecarui pacat de moarte. Voi considera ca atâtea pacate au iesit ca dintr-un buboi, dintr-un abces. Si atunci, dintr-un suflet profund zguduit, va iesi un strigat de uimire. Voi face sa defileze prin fata mea toate creaturile, le voi întreba cum de m-au mai lasat în viata... Îi voi întreba pe îngerii, care poarta sabia dreptatii divine, cum de m-au suportat si m-au pazit, cum de s-au mai rugat pentru mine; pe sfinti, de asemenea, cum de au mijlocit si s-au rugat pentru mine. Ma voi uimi de faptul ca cerul, soarele, luna, stelele si elementele naturii, roadele pamântului, pasarile, pestii si animalele, ca toate fapturile au continuat sa-mi faca servicii si nu s-au ridicat împotriva mea, ca pamântul nu s-a deschis ca sa ma înghita".

Al doilea izvor de har este euharistia, pâinea îngerilor, pâinea celor tari. Cum ar putea sa nu fie curat cel care se uneste zilnic cu cel care este curatia însasi? Scrie Sfântul Francisc de Sales în "Introducerea la viata evlavioasa": Filoteia, "împartaseste-te des caci, crede-ma: iepurii devin albi în muntii nostri, iarna, fiindca nu vad si nu manânca altceva decât zapada. Adorând si mâncând frumusetea, bunatatea si curatia însasi în acest sacrament dumenzeiesc, vei deveni cu totul frumoasa si cu totul curata".

Continua Sfântul Francisc de Sales: "Daca fructele cele mai fragile si mai supuse putrezirii cum sunt ciresele, caisele si capsunele se pastreaza usor tot anul când sunt îndulcite cu zahar si cu miere, sa nu ne miram ca inimile noastre, desi slabe si fragile, ramân neatinse de coruptia pacatului când înoata în zaharul si mierea trupului si sângelui... lui Cristos".

Sfânta Împartasanie este antidotul prin excelenta împotriva pacatului de necuratie. Este o dumnezeiasca terapie, e serul, vaccinul care previne boala, ne imunizeaza împotriva virusilor necuratiei de care este otravita atmosfera în jurul nostru si pe care îi respiram în permanenta, e medicamentul care ne vindeca sufletul când totusi microbii necuratiei s-au infiltrat, ne-au contaminat sufletul.

Dumnezeiescul medic, Cristos, ne invita în fiecare zi la Sfânta Liturghie: "Luati si beti, acesta este sângele meu". Celor slabi, anemici, care au pierdut sânge, li se face transfuzie de sânge. Celor care au tot sângele bolnav, otravit, li se face dializa: cu ajutorul unor aparate speciale, li se scoate complet sângele infectat din organism si e înlocuit permanent cu sânge nou, proaspat, sanatos. Zilnic Cristos, în Sfânta Împartasanie ne face o transfuzie, o dializa: ne scoate sângele contaminat de microbii necuratiei si îl înlocuieste cu sângele sau curat. Asadar, toti au nevoie de acest medicament dumnezeiesc, de euharistie: cei sanatosi ca sa nu se îmbolnaveasca, cei bolnavi ca sa se vindece.

Al treilea izvor al harului este rugaciunea. În efortul nostru de a ne mentine curati, ne sfatuieste Sfântul Ignatiu de Loyola, trebuie sa ne rugam ca si cum totul ar depinde de Dumnezeu si trebuie sa muncim, sa luptam, ca si cum totul ar depinde de noi. "Trebuie sa va rugati necontenit", nu numai cu buzele pe care le miscam mecanic, ci cu inima. "Vae soli!" - spuneau latinii. Vai celui singur, celui care nu-l are pe Dumnezeu alaturi în aceasta lupta pe viata si pe moarte. Grecii din antichitate îsi imaginau ca daca un om este scufundat în apele râului Styx devine invulnerabil, sagetile îndreptate împotriva lui ricoseaza. Viteazul Ahile a fost scufundat si el în acest râu si a devenit invulnerabil cu exceptia calcâiului de care îl tinuse mama sa când îl scufundase. O sageata care a nimerit tocmai în calcâi i-a fost fatala. Ceea ce este o poveste în pagânism, este realitate în crestinism. Omul care e scufundat permanent în rugaciune, devine invulnerabil; sagetile de foc ale dusmanului, ispitele, ricoseaza, nu-l ating.

"E lucru rusinos sa te rogi", scria Nietzsche. Rusinos este sa pacatuiesti, nu sa te rogi. Numai în genunchi omul este cu adevarat mare si puternic. Nu e rusinos sa te rogi, dupa cum nu este rusinos sa manânci, sa bei si sa respiri.

Sociologi evrei si americani au facut niste teste la bolnavii care au avut infarct si au ajuns la o concluzie foarte interesanta: cei care nu se roaga, deci n-au credinta, sunt mult mai expusi la infarct decât cei care se roaga, iar daca se roaga înseamna ca au credinta. La cei care nu se roaga proportia este de 50 %; la cei care se roaga este de numai 20%. În lagarele naziste, în puscariile comuniste, au rezistat, au supravietuit cei care s-au rugat. Daca atâta forta are rugaciunea în viata biologica, ce sa mai spunem de viata spirituala?

Rugaciunea noastra pentru curatie trebuie sa se îndrepte în chip cu totul special catre Neprihanita pe care în litanie, o invocam cu cuvintele: "Mater purissima, Mater castissima, ora pro nobis".

Si acum un gând inspirat din piesa pe care ati jucat-o aseara si ati intitulat-o "Tradatorul". As vrea sa fie, în acelasi timp, un avertisment: cine se îndreapta spre preotie fara sa aiba chemarea, carisma celibatului sau nu este fidel acestei carisme are toate sansele sa ajunga nu un alter Christus, ci un alter Iuda. Dusmanii lui Dumnezeu, în timpul comunismului, dar nu numai, au facut si fac din seminaristii si preotii prinsi în pacate de necuratie tradatori de frati, vânzatori ai Bisericii, recurgând la santaj: ori ne faci servicii, ori te divulgam. Cunoasteti cu siguranta istoria lui Leonardo da Vinci când a pictat Cina cea de Taina. Ani de zile artistul a strabatut strazile Romei cautând un model pentru chipul lui Cristos. În sfârsit a gasit un tânar cu chip îngeresc într-o biserica din Roma. Se numea Pietro Bandinelli. Dupa o vreme, a ajuns sa picteze chipul lui Iuda. A pornit din nou în cautare de model. L-a gasit la un colt de strada: un cersetor cu fata respingatoare, hidoasa. Era tot Pietro Bandinelli. Viciul, necuratia, îl transformase pe Cristos în Iuda. Va citesc câteva rânduri dintr-o cutremuratoare scrisoare trimisa de un preot decazut marelui apostol al caritatii din zilele noastre, Parintele Werenfried: "Reverende Parinte... Odinioara eram un preot calugar, acuma sunt unul care se numeste "preot însurat sau raspopit". Eram unul din atâtia preoti tineri care nu mai credeau în diavol. Cu multa prezumtie am pornit la lupta împotriva traditiilor medievale din Biserica. Acum cred din nou ca Satana exista. Pot sa va asigur ca m-am aflat pe pragul sinuciderii... Fiecare zi începe pentru mine cu o lupta împotriva disperarii, a dezgustului, a amaraciunii, a urii... Papa, din câte am aflat, ne-a comparat cu Iuda. Dupa parerea mea are perfecta dreptate si îi sunt recunoscator pentru ca nu ne-a crutat, spunându-ne acest adevar dur...".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=45
Vă rugăm să respectați drepturile de autor