www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=34
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior PORUNCA a VI-a
SI
PORUNCA a IX-a

Sa nu faci fapte necurate.
Sa nu poftesti femeia aproapelui tau.

Lupta pentru castitate

Castitatea a venit în lume odata cu Cristos. Cristos cel curat si feciorelnic, a voit sa se nasca dintr-o mama curata si fecioara. Curat si feciorelnic a voit sa fie si tatal sau purtator de grija, curat si feciorelnic a fost si Ioan Botezatorul, cel care i-a pregatit calea în pustiu, iar ucenicul predilect i-a fost un ucenic feciorelnic; Ioan, caruia i-a îngaduit la Cina cea de Taina sa-si plece capul pe pieptul sau si sa-i asculte bataile inimii. Lui Ioan, ucenicului feciorelnic, si nu altuia Isus i-a încredintat-o la urma pe Mama sa. Trebuie remarcat faptul ca, în viata sa publica, Isus a îngaduit prigonitorilor sai sa-l taxeze drept impostor, hulitor, nebun, gurmand, rebel si instigator la revolta, stapânit de diavol si tot ce mai putea inventa rautatea omeneasca; a îngaduit sa fie batut, palmuit, scuipat. Un singur lucru nu a îngaduit: sa i se arunce în fata pacatul necuratiei. În pustiu i-a îngaduit diavolului sa-l ispiteasca, sa-l atraga la mândrie, la lacomie, la idolatrie. Dar pe terenul castitatii Satana nu a avut acces. În Apocalipsa, celor feciorelnici le este rezervat un loc special în preajma Mielului, pe care, urmându-l, cânta o cântare speciala pe care altii nu o pot cânta.

Sa ne gândim care era situatia pâna la venirea lui Cristos în lume. Roma avea sase vestale, sase tinere care trebuiau sa ramâna fecioare, având misiunea sa tina aprins focul sacru al Zeitei Vesta. Pentru a le încuraja sa faca acest sacrificiu, sa renunte la casatorie, Roma le acorda favoruri extraordinare. Vestalele erau mai presus de lege. Lictorii trebuiau sa încline fasciile în fata lor; consulii trebuiau sa le cedeze lor primul loc; marturia lor la procese nu se punea în discutie; calaii îi crutau pe condamnatii la moarte daca în drumul spre locul de executie întâlneau o vestala si aceasta cerea gratierea. Cu toate favorurile si onorurile acordate, Roma nu a gasit niciodata, printre cele 200 de milioane de supusi ai sai, sase vestale care sa accepte de buna voie sa ramâna fecioare. Si atunci a recurs la forta. A obligat sase tinere sa ramâna fecioare pentru a putea fi pastrat focul sacru al Imperiului. Iar pedeapsa pentru vestala infidela era cumplita: era îngropata de vie. Vine Cristos. Nu promite favoruri, dimpotriva, prigoana si cruce, nu ameninta, nu obliga, ci doar invita. Si cine ar putea numara milioanele de tineri si tinere care au îmbratisat idealul vietii de castitate desavârsita pe care l-a trait Cristos?

Dar nu este vorba numai de idealul castitatii desavârsite la care sunt chemati, relativ, putini, ci de virtutea castitatii ca atare, virtute pe care trebuie sa o practice în mod desavârsit si cei chemati la casatorie pâna la casatorie, si cei casatoriti în functie de starea lor specifica.

Marele predicator francez H. Lacordaire facea din virtutea castitatii pe care Cristos a sadit-o în lume, o dovada a divinitatii crestinismului. Unui tânar care i se plângea ca este ispitit împotriva curatiei Lacordaire i-a raspuns: "Patima care te chinuie pe tine îi tiranizeaza pe cei mai multi dintre oameni, ea este universala si victoria pe care Evanghelia a repurtat-o asupra ei este una din dovezile divinitatii crestinismului".

În continuare, vreau sa dezvolt trei gânduri pe care Noul Catehism le formuleaza, tratând la porunca a VI-a despre chemarea la curatie.

Mai întâi, castitatea e o victorie, iar o victorie presupune un razboi: "Curatia cere o ucenicie a stapânirii de sine, care este o pedagogie a libertatii umane". Cuvântul ucenicie, folosit de Catehism, are sensul de lupta, de antrenament, de exercitii, asa cum se antreneaza sportivii pe terenul de antrenament daca vor sa dobândeasca victoria la un meci, asa cum se exercita soldatii pe poligonul militar daca vor sa dobândeasca victoria pe front, în razboi. Spune, în continuare, Catehismul: "omul, ori porunceste pasiunilor sale (adica lupta împotriva pasiunilor sale) si dobândeste pacea, ori se lasa subjugat de ele si devine nefericit". Sunt cuvinte care confirma un celebru dicton latin: "Si vis pacem, para bellum" (daca vrei pacea, pregateste-te de razboi). Aici se adevereste întocmai cuvântul lui Isus: "N-am venit sa aduc pace, ci sabie". Apostolul Pavel nu se jena sa recunoasca acest razboi pe care îl avea de purtat în el însusi si pe care îl descrie în Scrisoarea catre Romani în termeni dramatici: "Dupa omul dinlauntrul meu îmi place legea lui Dumnezeu; dar vad în madularele mele o alta lege, care se lupta împotriva legii primita de mintea mea si ma tine sclav legii pacatului care este în madularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine ma va elibera de acest trup al mortii?" (Rom 22-24).

Scrie mai departe Catehismul: "Cel care vrea sa ramâna credincios fagaduintelor de la botez si sa reziste ispitelor va avea grija sa foloseasca mijloacele potrivite". Iar cel dintâi dintre mijloace este "cunoasterea de sine" (nr. 2340).

Când e vorba de cunoasterea de sine, primul lucru care trebuie stiut este acesta: a fi ispitit, a fi înclinat spre necuratie e conditia normala a omului normal. N-ai nici un motiv sa intri în panica, sa te tulburi, sa te simti umilit sau sa fii complexat ca esti cumva un caz special. E foarte exacta observatia unui psihiatru francez, Dr. Déjerine, care scrie în cartea sa Psihonevroze: "Ca e vorba de o somitate a stiintei, sau de un baron al finantelor, sau de un mostenitor al tronului sau de cel mai modest dintre supusii sai, sentimentele care fac sa actioneze oamenii sunt absolut asemanatoare".

N-au fost scutiti nici sfintii de ispitele de necuratie. Stim din vietile lor scrise în mod obiectiv, ca, lasând la o parte unele privilegii ale harului, pacea sufleteasca absoluta de care s-au bucurat sfintii a fost rasplata unei lupte eroice împotriva ispitelor. Sa ne amintim de Sfântul Toma de Aquino, de Sfântul Alfons Rodriguez, de Sfântul Iosif de Cupertino, de Sfânta Angela de Foligno, de Sfânta Ecaterina de Siena. Unii sfinti recurgeau la solutii extreme pentru a-si învinge ispitele deosebit de violente: Sfântul Petru Damiani se arunca în apa înghetata, Sfântul Benedict se tavalea în spini.

Ascultati marturisirea sincera si impresionanta care vine din partea Sfântului Ieronim. Se retrasese în pustiul salbatic al Palestinei pentru a scapa de dezmaturile si atractiile Romei corupte. Dar a trebuit sa continue lupta în pustiu: "Ah ! de câte ori în pustiu, în aceasta imensa singuratate devorata de razele de foc ale soarelui, adapostul salbatic al calugarilor, m-am trezit cu imaginatia în mijlocul placerilor seducatoare ale Romei! Ma asezam de o parte, plin de amaraciune. Ciliciul îmi apasa madularele; fata îmi era înnegrita ca a unui etiopian. În fiecare zi lacrimi, în fiecare zi gemete si când uneori somnul ma rapunea, oasele mele descarnate se prabuseau pe pamântul gol, fara a-si gasi odihna.

Iar eu care ma condamnasem la aceasta închisoare, (închisoarea lui poate fi vazuta si astazi: e o grota sapata în stânca în apropierea grotei în care s-a nascut Cristos la Betleem), fara alta companie decât aceea a scorpionilor si a animalelor salbatice, îmi închipuiam adesea ca ma gasesc în vâltoarea petrecerilor romane! Da, postul ofilise dorintele mele, cu toate acestea sufletul meu ardea de dorinte!

Într-un trup înghetat, într-o carne daruita, anticipat, mortii, numai flacarile patimilor fierbeau necontenit... Petreceam saptamâni în post pentru a-mi tine în frâu trupul rebel... Ma afundam în pustiu... Zaream adâncul unei vai, un pisc prapastios, o stânca abrupta, acolo îmi gaseam un adapost pentru rugaciune, o temnita pentru carnea mea mizerabila". Concluzia pe care o trage Sf. Ieronim: "Pastrarea castitatii e un soi de martiriu" (Ep. XXIII catre Eustochium).

În al treilea rând, scrie Catehismul: "Stapânirea de sine este o lucrare de lunga durata. Niciodata nu se poate considera dobândita odata pentru totdeauna. Presupune un efort reluat la toate vârstele. Efortul pe care îl cere poate fi mai intens la anumite vârste ca, de exemplu, în copilarie si la adolescenta, atunci când se formeaza personalitatea" (nr. 2342).

Într-adevar, lupta pentru castitate începe la vârsta numita critica: la pubertate, la adolescenta. Pâna acum castitatea a fost inocenta, din acest moment ea devine virtute, se câstiga prin lupta. Sa nu uitam ca "virtute" vine din latinescul "virtus" si înseamna forta, tarie. Daca la aceasta vârsta nu începe lupta, ci încep caderile, cu cât lupta de recuperare a castitatii începe mai târziu, cu atât sansele de recuperare sunt mai scazute. Multi asteapta batrânetea ca sa se îndrepte, atunci când patimile se sting. E si o vorba: la vârsta de 70 de ani omul fara sa vrea devine virtuos. Complet fals: la aceasta vârsta omul poate sa devina impotent, dar nu virtuos. Sansele de corijare si de convertire scad cu cât omul înainteaza în viciu. E mai usor sa te corectezi la 16 ani decât la 20 de ani; la 20 de ani decât la 30 de ani; la 30 de ani decât la 40 de ani. E abuzul în har, dar este si formarea reflexelor, a obisnuintei care devine o a doua natura. Sexualitatea e cel mai puternic drog si urmeaza legea drogului. Ca regula generala, cine înainteaza mult în aceste vicii, droguri, alcool, desfrâu, moare drogat, moare alcoolic, moare desfrânat. Efectele viciului sunt, în primul rând: abrutizarea mintii si slabirea vointei. Tineretea este vârsta curajului, fortei entuziasmului, idealului, a capacitatii de sacrificiu. Tinerii mor la revolutie; batrânii profita doar pe urma lor, procurându-si certificate de revolutionari. Luptele sportive, razboaiele nu se fac cu batrâni: la 30 de ani cel mult, sportivii se retrag din sport; la 40-50 de ani militarii sunt trecuti în rezerva. Prin urmare, lupta pentru castitate la tinerete se poarta.

În încheiere, va îndemn cu apostolul Pavel: "Luati toate armele lui Dumnezeu ca sa va puteti împotrivi în ziua cea rea... Stati gata, asadar, având mijlocul încins cu adevarul, îmbracati cu platosa dreptatii... luati scutul credintei, cu care veti putea stinge toate sagetile arzatoare ale Celui rau. Luati, de asemenea, coiful mântuirii si sabia Duhului" (Ef 6, 13-17).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=34
Vă rugăm să respectați drepturile de autor