www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=29
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucuresti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA A V-A
Sa nu ucizi.

Cultura mortii

Biserica, prin glasul magisteriului, a lansat în timpurile noastre o expresie pe care o auzim la tot pasul. Este expresia "cultura mortii". Moarte, crime au existat întotdeauna în lume, începând cu crima lui Cain, dupa izgonirea din paradisul pamântesc, dar moarte, crima cultivata, înca nu s-a pomenit pâna acum. Cultura mortii a ajuns cultura dominanta a lumii, sprijinita fiind de marile finante internationale, promovata fiind de mari somitati ale stiintei, printre care laureati ai premiului Nobel, institutionalizata, globalizata, internationalizata fiind aceasta cultura a mortii de O.N.U. si organismele sale, cu complicitatea unor retele ale mortii care lucreaza la nivel planetar. Daca aveti curiozitatea si posibilitatea, interesati-va ce s-a dezbatut la ultimele conferinte demografice ale O.N.U. de la Beijing si Cairo.

Este un singur glas care striga mereu, se pare ca în pustiu, în favoarea unei culturi a vietii: e glasul Sfântului Parinte Papa. Spunea Sfântu Parinte - pentru a câta oara? -, adresându-se tinerilor din Lombardia la 20 iunie 1992: "Prietenii mei preaiubiti, nu va fie teama sa aparati viata, viata în totalitatea ei. De la germen pâna la apusul ei... Trebuie sa spuneti si sa strigati ca viata este un dar minunat al lui Dumnezeu si ca nimeni nu este stapânul ei, ca avortul si eutanasia sunt crime îngrozitoare împotriva demnitatii omului".

Viata umana, asadar, trebuie aparata din germen. "Embrionul uman, aminteste din nou Biserica în documentul Donum vitae, trebuie tratat ca persoana umana, trebuie tratat în integritatea sa, îngrijit, vindecat, pe cât este posibil, ca orice persoana umana" (nr. 2274).

Cultura mortii e o cultura a ipocriziei. Ziarele, radio-televiziunea, îsi arata, indignarea, de pilda, pentru faptul oribil ca sunt folosite cadavre umane ca material de experiente pentru testarea masinilor în caz de accident, sau ca tinte pe poligoanele de tragere si nu mai contenesc sa condamne holocaustul evreiesc, crimele naziste din timpul ultimului razboi mondial, dar nu pomenesc nimic despre genocidul copiilor avortati sau prezinta avortul ca pe un semn al progresului, ca pe unul din drepturile omului care, în sfârsit, a fost cucerit prin lupta pe baricade.

Se stie ca în prezent numarul oficial al copiilor nevinovati ucisi prin avort într-un singur an e mult mai mare decât numarul persoanelor ucise în toti anii în ultimul razboi mondial: peste 50 de milioane, dupa statisticile oficiale; cât populatia Frantei sau a Italiei. Numarul real e probabil dublu.

Orice viata, mai mult decât rodul iubirii parintilor, e rodul iubirii lui Dumnezeu. Chiar când nu e rodul iubirii parintilor, ci se naste dintr-un simplu instinct animalic, viata e rodul iubirii lui Dumnezeu. De aceea, suprimarea unei vieti e pumnal înfipt în inima lui Dumnezeu.

La viata omului se poate atenta în multe feluri. Dar, fara îndoiala, cea mai odioasa crima, "crima abominabila", cum o numeste Conciliul, e uciderea copilului nenascut. Soldatul ucis pe front are o arma în mâna cu care se poate apara; apoi, de bine, de rau cel putin vreo douazeci de ani, soldatul tot s-a bucurat de viata. Avortul însa înseamna distrugerea unei fiinte nevinovate, complet neînarmata, care nu a vazut nici macar o clipa lumina soarelui.

Dramaturgul spaniol, Calderon de la Barca, în piesa sa, Teatrul lumii, pune pe scena un copilas care lanseaza în noapte în numele tuturor copiilor care, ca si el, nu s-au nascut, acest strigat, aceasta acuza: "Am fost sortiti sa fim fii ai luminii, în schimb am murit în întuneric; în locul unui leagan cald, am gasit un mormânt rece; în locul unei mame, am gasit o asasina".

Din momentul conceperii, prima celula umana, zigotul în termeni stiintifici, desi invizibila cu ochiul liber, e o persoana umana având toata zestrea genetica. În codul genetic al primei celulei e programat totul, pâna si culoarea ochilor, si culoarea parului. În prima celula pâna si firele de par de pe cap sunt numarate si Tatal ceresc care vede în ascuns le cunoaste. E o fiinta umana nu în potenta, cum se spune în filosofie, ci în dezvoltare, care pâna la nastere, si dupa nastere pâna la moarte, devine ceea ce este deja în prima celula, în embrion. E un lucru pe care îl învata nu numai Biserica bazându-se pe Biblie si pe traditie, dar si stiinta cea mai avansata. Descoperirile facute în ultimii ani de marele savant francez, profesor de embriologie la Paris, Jérôme Lejeune, presedintele Academiei Pontificale de Stiinte sunt decisive. Am avut fericirea sa-l vad si sa-l ascult de mai multe ori pe Profesorul Lejeune la Congresele internationale ale medicilor din Vatican. A murit acum doi ani. Dusmanii lui Dumnezeu si ai adevarului l-au penalizat sever. La ultimul Congres, (1996) asta toamna, cardinalul F. Angelini spunea ca Profesorul Lejeune nu a primit premiul Nobel numai pentru faptul ca a fost catolic. Daca a fost frustrat de premiul Nobel, în schimb, zicea cardinalul, speram ca nu va fi frustrat de onoarea de a fi ridicat într-o zi la cinstea altarului. Stiti ca asta vara (1997) cu ocazia ultimei vizite la Paris, Papa a mers si s-a recules la mormântul Profesorului Lejeune. Gest profetic.

Mai sunt si alte atentate la viata copilului nenascut, care au aparut în ultima vreme: fecundarea în eprubeta care, spre a fi realizata, presupune producerea unui mare numar de embrioni ce trebuie apoi distrusi; experientele facute pe embrioni, clonarea, ingineria genetica ce urmareste modificarea speciei umane sau producerea de material biologic disponibil, adica piese de schimb pentru tratarea bolnavilor, diagnosticul prenatal cu ajutorul ecografiei care coincide cu o condamnare la moarte prin avort, daca se constata ca e bolnav copilul sau ca nu corespunde asteptarilor parintilor, de pilda, nu le place parintilor ca e fata si nu baiat sau invers, sau nu le place culoarea ochilor.

Atentat împotriva vietii e sinuciderea, atentat împotriva vietii este eutanasia, adica uciderea batrânilor, a handicapatilor, a incurabililor, a muribunzilor. Reîntoarcere la barbarie. La un popor barbar din antichitate era urmatorul criteriu de selectie pentru eutanasie: batrânii erau urcati în copac si se scutura copacul. Cine se putea tine de creanga, mai traia, cine cadea, era ucis. Legalizarea eutanasiei s-a facut prima data în California, apoi în Danemarca, Olanda, Australia si problema e în dezbatere în Italia, Franta si Anglia. Dar mult mai practicata este eutanasia nelegalizata. Când un guvern nu aloca fonduri suficiente pentru sanatate, când nu sunt medicamente, nu sunt conditii minime de îngrijire în spitale, ce altceva este decât eutanasie în masa?

Atentate împotriva vietii sunt razboaiele, rapirea si luarea de ostateci, terorismul, tortura, amputarile, mutilarile, sterilizarile. Sunt apoi atentatele indirecte împotriva vietii. Numai Dumnezeu stie câti producatori si negustori de armament, de droguri, de alcool, de tigari se vor trezi la judecata de pe urma în rândurile criminalilor!

Crima, sub orice forma s-ar comite, este unul din pacatele care striga razbunare la cer. "Voi cere socoteala pentru sângele fiecaruia dintre voi". Sigur, bunatatea lui Dumnezeu e nesfârsita, dar cumplita e moartea celui care i-a luat omului darul cel mai de pret pe care l-a primit de la Dumnezeu: viata. Orice rau, orice paguba i-ai facut altuia poti repara, poti restitui, poti despagubi. Dar daca i-ai luat altuia viata, n-o mai poti restitui. Nu mai poti despagubi cu nimic, fiindca o viata valoreaza mai mult decât universul întreg. Stalin a fost unul din marii calai ai omenirii. Fiica lui Stalin, Svetlana Alileuieva, care s-a convertit si a fugit în Occident, ne descrie moartea îngrozitoare a tatalui ei lovit de apoplexie. Va spicuiesc din memoriile ei:

"Tatal meu a murit de o moarte grea si teribila. Era pentru prima data si pâna în prezent pentru ultima data ca vedeam pe cineva murind... Hemoragia s-a raspândit treptat în tot creierul... A fost o agonie îngrozitoare (12 ore). În timp ce priveam fix la el, el se sufoca încet, încet, pâna la ultima respiratie. Când parea ca este în ultima clipa, dintr-odata si-a deschis ochii mari si i-a fixat pe rând cu privirea pe toti cei care se aflau în camera. A fost o privire teribila, salbatica, furibunda si plina de groaza în fata mortii si a chipurilor necunoscute ale medicilor aplecati asupra lui. Aceasta privire a trecut asupra tuturor într-o clipa. Atunci s-a întâmplat un lucru de neînteles si teribil, pe care nu-l pot pricepe nici azi si pe care nu-l pot uita: si-a ridicat dintr-odata mâna stânga ca si cum ar fi voit sa arate ceva acolo sus sau sa lanseze un blestem asupra noastra a tuturor. Un gest inexplicabil, dar foarte amenintator si nimeni nu a putut spune spre ce sau spre cine îl îndrepta. În clipa urmatoare, sufletul, cu o ultima sfortare, s-a smuls din trup".

Nu încape îndoiala ca cel care inspira si raspândeste în lume cultura urii si a mortii este Satana, cel pe care Isus îl numeste ucigas de la început, dusmanul Dumnezeului iubirii si al vietii. Tinta urii lui distrugatoare sunt, în primul rând, copiii nevinovati, caci chipul lui Dumnezeu apare în copii frumos si neîntinat. Toti crestinii care n-au dezertat din tabara lui Cristos si nu au trecut în tabara Satanei sunt chemati sa lupte pentru instaurarea în lume a culturii iubirii si a pacii. "E nevoie, în primul rând, cum ne învata Noul Catehism, de rugaciune si pentru victime si pentru calai".

Exista crime care ne cutremura fiindca vedem sânge care curge: un om înjunghiat, un om strivit de o masina care se scalda în propriul sânge, un câmp de lupta acoperit cu morti si raniti, un copil avortat înotând în sânge, zbatându-se înca în galeata în care e aruncat, pâna moare. Dar sunt si alte crime care nu sunt considerate crime si ucigasii nici nu au macar sentimentul culpabilitatii fiindca nu vad victimele scaldate în sânge. Oare statele bogate care aloca sume uriase pentru a trimite nave spatiale pe luna si pe Marte, societatile bogate care arunca mâncarea în mare pentru a nu scadea pretul alimentelor, bogatii care se lefaie în huzur, care cheltuie enorm pentru întretinerea câinilor si a mâtelor, în timp ce milioane de copii mor anual în lume de foame, în timp ce milioane de oameni mor dupa o agonie lenta, îndelungata si dureroasa din cauza saraciei, mizeriei, a subnutritiei, a lipsei de medicamente, se pot disculpa? Acestea, indirect, oare nu sunt tot crime? Nu sunt atentate la viata umana?

E cazul sa ne examinam si noi constiinta: cultivam noi sensibilitatea umana si crestina fata de cei lipsiti, saraci, flamânzi, bolnavi? Nu cumva cultivam egoismul, viata comoda, huzurul, dorinta de înavutire, luxul, risipa? Îi ajutam pe cei nevoiasi? Sau trecem nepasatori pe lânga ei? "Unam hanc vocem nostri - scrie Sfântul Vasile - non habeo , non dabo, pauper enim sum. Ac sane pauper es omnisque expers boni; inops caritate, inops humanitate, inops fide in Deum, inops spe aeterna. (Atâta stim sa spunem: nu am, nu dau, caci sunt sarac. Într-adevar esti sarac si lipsit de toate: lipsit de dragoste, lipsit de omenie, lipsit de credinta în Dumnezeu, lipsit de speranta vesnica).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=29
Vă rugăm să respectați drepturile de autor