www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=14
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA a II-a
Sa nu spui numele
Domnului Dumnezeului tau în zadar.

Înjuratura

Suprema profanare a numelui lui Dumnezeu, este, fara îndoiala, înjuratura care consta în a pune alaturi de cuvântul cel mai sublim care poate fi rostit, alaturi de numele lui Dumnezeu, al sfintilor, al lucrurilor sfinte, un cuvânt sordid, spurcat, trivial. Împaratul Iosif al doilea pe cei care înjurau îi interna în spitalul de nebuni, caci, judeca foarte logic împaratul, cel care înjura nu poate sa iasa din aceasta dilema: daca cel care înjura nu crede în Dumnezeu îl înjura pe cineva care nu exista si un asemenea om, evident, nu poate fi cu mintea întreaga. Daca totusi crede în Dumnezeu si îndrazneste sa-l insulte pe Creatorul si pe Binefacatorul sau de la care are toate inclusiv limba cu care îl înjura, iarasi nu poate fi zdravan la minte.

Cum se explica aceasta oribila profanare a numelui lui Dumnezeu? E la mijloc ceva satanic. E un reziduu al mentalitatii magice pagâne care subzista în subconstientul oamenilor chiar daca sunt botezati si care poate rabufni oricând. În mentalitatea pagâna antica, mascarile, cuvintele triviale rostite aveau puterea magica de a capta fortele supranaturale ale divinitatilor. Faceti legatura între trei cuvinte care au aceeasi origine: mascari, masca, mascarada. Cine rostea mascari la o mascarada capta fortele zeului a carui masca o purta. Dar înjuratura poate fi o expresie a urii directe, satanice împotriva lui Dumnezeu: omul, considerându-se un fel de Prometeu, îl înfrunta pe Dumnezeu, insultându-l în fata.

Având în vedere înspaimântatoarea raspândire a acestui pacat, tocmai la popoarele crestine - înjura copilul care abia stie sa vorbeasca, înjura femeile care altadata aveau mai mult bun simt, înjura intelectualii care odata aveau o anumita educatie, înjura batrânii care au înjurat toata viata si coboara în mormânt cu o înjuratura în gura - ne dam seama cât de adevarata e vorba latinilor: "Corruptio optimi pessima". Se adevereste cuvântul lui Isus care arata dimensiunile pervertirii la un crestin: "Când Duhul cel rau a iesit dintr-un om (iar din crestin iese la botez), daca se întoarce înapoi, aduce cu sine alte sapte duhuri mai rele ca el si vor fi cele de pe urma ale acelui om mai rele decât cele dintâi". Evreii nu înjura; pentru cel care înjura este prevazut în Vechiul Testament pedeapsa cu moartea. Musulmanii nu-l înjura nici pe Allah, nici pe Mahomed; pedeapsa este la fel de severa. Este înca actual cazul cu autorul Versurilor satanice. Autorul cartii trebuie sa stea ascuns si sub paza serioasa. Tribunalul islamic suprem l-a condamnat la moarte si orice musulman îl poate omorî pe autorul cartii care a scris lucruri înjurioase la adresa lui Allah si a Coranului.

Cu ani în urma un italian care se afla într-o tara musulmana l-a înjurat pe Mahomed într-o maniera italiana de a înjura: Cane di Mahometto! Denuntat de un arab, a fost judecat si condamnat la treizeci de zile de închisoare grea. La proces crestinul s-a aparat cu candoare: " Cum vine asta? L-am înjurat pe Dumnezeu, pe Maica Domnului, pe toti sfintii din calendarul crestin si nu am patit nimic. Acum pentru un câine de Mahomed, proces, arest, închisoare cu pâine si apa!"

Desigur ca înjuratura nu-l poate lovi pe Dumnezeu. Scrie teologul R. Laurentin: "Dumnezeu este mai putin lovit de înjuraturile noastre decât am fi noi daca o furnica s-ar ridica pe cele doua labe din spate si ar striga la noi pe limba ei: porc de om!"

Înjuratura nu-l loveste si nu-si degradeaza pe Dumnezeu, în schimb îl loveste si-l degradeaza pe omul care înjura. Sunt foarte cunoscute cuvintele Sfântului Ioan Gura de Aur: "Dupa cum o piatra aruncata în sus împotriva stelelor nu provoaca nici un rau stelelor ci, cazând înapoi, îl loveste pe cel care a aruncat-o, tot astfel cine îl înjura pe Dumnezeu, nu-i face lui Dumnezeu nici un rau, ci îsi provoaca siesi moartea vesnica".

"Nihil horribilius blasphemia quae ponit os suum in caelum" scrie Sfântul Ieronim (nimic nu este mai oribil decât înjuratura, decât gura care insulta cerul).

Gravitatea insultei depinde de calitatea persoanei insultate. Una este sa insulti un copil, alta este sa-ti insulti tatal sau mama, mai grav este sa insulti un înalt demnitar, extrem de grav este sa insulti un conducator de stat, infinit de grav este sa-l insulti pe Dumnezeu cel infinit, care nu este numai stapânul, creatorul, binefacatorul suprem, dar este Tatal cel bun si iubitor de oameni. Bine a spus cine a spus, ca omul care înjura nu are demnitatea unui câine. Câinele nu-si musca niciodata stapânul ci îl apara, iar când turbeaza, câinele din instinct, fuge de acasa, ca nu cumva, atunci când nu-si mai da seama pe cine musca, sa muste mâna stapânului.

Scuzele pe care le aduc cei care înjura sunt absolut puerile si nu au nici o valoare: am fost nervos, am fost beat, m-am obisnuit sa înjur, n-am intentionat sa-l ofensez pe Dumnezeu. Cine insulta pe un semen al sau si este dat în judecata pentru ultraj nu se poate justifica la proces spunând: am fost nervos, am fost beat, m-am obisnuit sa insult, n-am intentionat sa ofensez; raspunde de fapta sa si trage pedeapsa. Când e vorba de Dumnezeu lucrurile nu stau altfel.

Pentru extirparea înjuraturii s-au folosit diferite metode. În primul rând, sanctiuni legale dintre cele mai diferite. Împaratul Carol cel Mare a prescris pentru înjuratura pedeapsa cu moartea. Împaratul Frederic al IV-lea bataia cu vergi. Sfântul Ludovic al Frantei celui care înjura îi marca buza de jos cu fierul rosu. O ordonanta din anul 1347 prevedea tâierea buzei superioare la a doua înjuratura si taierea limbii la a patra. Aceasta legislatie a ramas în vigoare în Franta pâna la Ludovic al XV-lea. În celelalte tari ale Europei i se aplicau celor care înjurau cele mai variate pedepse: smulgerea limbii, perforarea limbii cu ace, trimiterea la galere, bataia cu vergi. În unele parti, cei care înjurau erau închisi în cosuri si lasati de mai multe ori la fund în apa, în alte parti erau purtati goi pe strada în timp ce erau loviti cu biciul. În alte parti erau expusi public în timpul liturghiei la poarta bisericii cu funia la gât, în alte parti erau însemnati pe frunte cu fierul rosu, pe vremea lui Mussolini în Italia înjuratura în public se amenda cu 500 de lire (lira era mult mai puternica decât astazi).

Pentru eliminarea înjuraturii s-au încercat si diferite metode de transfer, adica de înlocuire a înjuraturii cu alte cuvinte si expresii nevinovate. Mult succes a avut în Franta încercarea Pr. Coton, iezuit, duhovnicul regelui Henric al IV-lea. Una din înjuraturile francezilor era Jarnidieu - prescurtarea lui Je renie Dieu (ma lepad de Dumnezeu). Coton a propus, si cu ajutorul regelui a reusit sa o înlocuiasca în popor, cu înjuratura nevinovata Jarnicoton - prescurtarea lui Je renie Cotton (ma lepad de Coton).

Metodele bazate pe frica pot descuraja înjuratura. Se spune ca metodele drastice impuse de Mussolini au avut efecte bune la italieni. Dar adevarata metoda este alta: trebuie educati crestinii la o adevarata cunoastere si la o adevarata iubire a lui Dumnezeu. Cine îl iubeste pe Dumnezeu si se roaga lui cu sinceritate nu simte nevoia de a-l înjura.

Înjuratura la poporul nostru, inclusiv la catolici, a luat proportii incredibile în ultima vreme, dar se pare ca toata lumea s-a imunizat, s-a obisnuit, s-a resemnat, a devenit insensibila la aceasta trista realitate. E ca si cum nu ar exista problema înjuraturii, ca si cum aceasta nu ar fi o problema. În ultimii noua ani de când Biserica a dobândit libertatea de expresie a aparut vreo carte, s-a scris vreun articol în ziarele si revistele religioase, s-a adus discutia la emisiunile de radio si televiziune, s-a luat vreo atitudine, vreo initiativa oficiala împotriva înjuraturii? Un exemplu vrednic de lauda avem în aceasta privinta în Italia anilor `20-`30: marea cruciada de dimensiune nationala împotriva înjuraturii. O uriasa miscare patronata de Pius al XI-lea în care s-a angajat guvernul, generali de armata, intelectuali, artisti, o miscare ce a mobilizat toate clasele sociale. Initiative pe toate planurile: rugaciuni, congrese, publicatii, conferinte, instructii mai ales în scoli. Marconi a pus la dispozitie statia sa de emisie radio - de abia se inventase - pentru a sensibiliza si constientiza poporul întreg în fata flagelului înjuraturii. Initiativa a pornit de la un laic din Verona: Amedeo Balzaro, un mason convertit, autorul unei celebre carti: Guerra alla blasfemia!. Ideea acestei cruciade i-a venit la o audienta generala cu directorii Apostolatului Rugaciunii la Papa Benedict al XV-lea, când în discursul sau, Papa a deplâns acest viciu foarte raspândit si a propus o contraofensiva de ispasire si de rugaciune.

Ne pregatim pentru intrarea în mileniul al treilea. Va invit sa reflectati la tot ce se poate face concret pentru ca tot poporul nostru sa intre în mileniul al treilea fara înjuraturi. Ar fi pacat ca acesti ultimi trei ani de pregatire pentru mileniul al treilea sa fie ani de vorbe goale, de demagogie sterila.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=14
Vă rugăm să respectați drepturile de autor