www.profamilia.ro /porunci.asp?decalog=09
 
 PORUNCI 

Decalogul
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 15.11.2005; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Bucureoti

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior

PORUNCA I

Eu sunt Domnul Dumnezeul tau.
Sa nu ai alti dumnezei în afara de mine.
Sa nu-ti faci chip cioplit
casa te închini lui.

Închinarea

Porunca întâi a lui Dumnezeu ne cere sa-i aducem adoratie Creatorului. Încercam în aceasta meditatie sa descoperim relatia dintre cunoasterea personala a lui Dumnezeu, adoratie si tacere. "Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit în ei (în pagânii idolatri), caci le-a fost aratat de Dumnezeu. Într-adevar, însusirile lui nevazute, puterea lui vesnica si dumnezeirea lui, se vad lamurit din crearea lumii; când te uiti cu bagare de seama la ele în lucrurile facute de el. Asa ca nu se pot dezvinovati" (Rom 1,19-20). Dumnezeu a scris doua carti prin care se face cunoscut oamenilor: prima este lumea creata, a doua este Biblia.

Firmamentul de deasupra noastra este o carte permanent deschisa în care pot citi si analfabetii. Galaxia numita Calea Lactee numara circa o suta de miliarde de stele, mai exact de sisteme solare. Cu telescoapele de care dispune astazi stiinta se pot observa vreo zece miliarde de asemenea galaxii. Lumina stelei celei mai îndepartate pe care o privim a pornit la drum acum patru miliarde de ani în urma. Omul e ca un fir de praf în univers. Întelegem strigatul psalmistului: "Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tau pe tot pamântul! Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor tale, luna si stelele pe care le-ai facut, îmi zic: "Ce este omul ca sa te gândesti la el? Si fiul omului, ca sa-l bagi în seama?" (Ps 8,1.3-4).

Universul îi aduce Creatorului închinarea cuvenita: "Cerurile proclama slava lui Dumnezeu si întinderea lor vesteste lucrarea mâinilor lui" (Ps 19,1).

Si nu numai ca îl preamareste pe Creator, dar universul i se supune, îl asculta cu bucurie: "Dumnezeu trimite lumina si ea merge, si o cheama înapoi si ea se întoarce si îl asculta cu cutremur. De dragul lui stelele stralucesc la locul lor si se veselesc. Le cheama si ele raspund: "Iata-ne!" Ele stralucesc cu bucurie pentru cel care le-a facut" (Baruch 3,33-35).

Dintre toate cunostintele omului, scrie Kant în "Ratiunea critica", cea mai importanta este aceasta: ca Dumnezeu exista. Si Providenta nu a voit ca ea sa se întemeieze pe subtilitatile rationamentului filosofic, ci a încredintat-o mintii naturale obisnuit. Când aceasta nu este pervertita, îl descopera cu usurinti pe Creator.

Nu numai existenta lui Dumnezeu, dar si unele din însusirile lui, cum este atotputernicia, maretia, frumusetea, bunatatea lui, le descoperim când privim cu bagare de seama la lucrurile facute de el.

A doua carte prin care Dumnezeu ni se dezvaluie este Sfânta Scriptura. Dumnezeu ramâne în continuare un mister de necuprins, dar o bresa în acest mister ni s-a deschis. Ne putem potoli setea si foamea de Dumnezeu. Agnosticismul, teologia negativa a cunoasterii absolute a lui Dumnezeu, nu-si are nici o justificare. Scrie în aceasta privinta Sfântul Ciril din Ierusalim: "E adevarat ca nu pot bea toata apa uni fluviu. Dar pentru aceasta oare trebuie sa mor de sete? E adevarat ca intrând într-o livada nu pot mânca toate fructele care sunt acolo. Dar pentru aceasta vrei oare sa ies de acolo flamând?"

Dar citind aceste doua carti, cartea naturii si Biblia, înca nu am ajuns la adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, suntem doar în drum spre el. Putem cunoaste la perfectie argumentele filosofice ale existentei lui Dumnezeu, putem cunoaste pe de rost Biblia si toata stiinta exegetica, si sa nu-l cunoastem cu adevarat pe Dumnezeu si sa dam altora argumente filosofice si exegeza savanta dar sa nu-l dam pe Dumnezeu pe care nu-l avem, pe care nu l-am întâlnit si nu-l cunoastem cu adevarat. Un cunoscut scriitor contemporan spune ca cuvintele Scripturii sunt ca niste indicatoare, spre Dumnezeu, care nu îl au în ele pe Dumnezeu. Sunt ca indicatoarele de la marginea drumurilor. Închipuiti-va, zice el, ca plec la Bombay si când vad primul indicator spre Bombay ma întorc acasa. "Ai vazut Bombayul?" - sunt întrebat la întoarcere. "L-am vazut". "Si cum arata?" "E din scândura de culoare alba, cu litere mari de culoare neagra". Sau, imaginati-va, zice autorul, ca într-o noapte îi arat cu degetul luna unui om cu minte putina. "Aceasta e luna?" - întreaba omul. "Aceasta". "E frumoasa", si priveste fix degetul.

Pâna acum am vorbit despre ceea ce Sfântul Pavel numeste "cunoastere carnala" a lui Dumnezeu careia Apostolul îi opune cunoasterea spirituala, acea cunoastere pe care Duhul Sfânt o trezeste în adâncul inimii si care consta în întâlnirea personala cu Dumnezeu cel viu si adevarat. De abia în acest moment are loc actul autentic de adoratie a lui Dumnezeu, închinare si aducere de multumire pe care pagânii idolatri ai Sfântului Pavel nu i-au adus-o lui Dumnezeu. Tocmai de aceea au cazut în idolatrie, închinându-se creaturii în locul Creatorului.

În cartea Exodului citim ca Dumnezeu i-a aratat lui Moise pe muntele Sinai o crapatura în stânca în care sa se ascunda si de unde va putea sa-i contemple slava, când va trece, fara sa moara (Cf. Ex 33,21). Comentând acest episod, Sfântul Vasile cel Mare scrie: "Ce este astazi, pentru noi crestinii, acea crapatura, acel loc, unde sa ne putem ascunde pentru a-l contempla si adora pe Dumnezeu? Este Duhul Sfânt. De unde stiu? De la însusi Isus care a spus: "Adevaratii închinatori îl vor adora pe Tatal în Duh si adevar".

Sfântul Pavel nu credea în puterea si eficacitatea cunoasterii carnale a lui Dumnezeu, adica a cunoasterii rationale, pentru a-i converti pe necredinciosi - el avea experienta esecului în discutia cu filosofii din areopagul din Atena - de aceea le scrie Corintenilor: "Desi traim în firea pamânteasca totusi nu luptam calauziti de firea pamânteasca. Caci armele cu care luptam noi, nu sunt supuse firii pamântesti ci sunt puternice, întarite de Dumnezeu ca sa surpe întariturile. Noi rasturnam izvodirile mintii si orice obstacol care se ridica împotriva cunoasterii lui Dumnezeu" (2Cor 10,3-5).

Obstacolul care se ridica împotriva acestei cunoasteri a lui Dumnezeu este zgomotul. Cunoasterea în Duh a lui Dumnezeu nu e o cunoastere abstracta, ci e un contact direct, personal cu Dumnezeu care se dezvaluie pe sine în adâncul sufletului numai în tacere. E o cunoastere care nu poate fi descrisa în cuvinte: o întelege numai cine o experimenteaza, dupa cum, descriind, nu poti face pe cineva sa înteleaga ce miros are trandafirul sau ce gust are marul: aceste lucruri le poate cunoaste numai cine miroase trandafirul, numai cine manânca marul. Aceasta cunoastere se naste în tacere, te lasa fara cuvinte si declanseaza în inima adoratia. E o percepere a prezentei lui Dumnezeu, a maretiei, a maiestatii, frumusetii si bunatatii sale care îti taie respiratia si îti ia graiul. Aceasta e adoratia. De fapt cuvântul adoratie provine din doua cuvinte latine: ad = la si os, oris = gura. Înseamna a duce degetul la gura, gestul impunerii tacerii. Tacerea e adoratie si adoratia e tacere. Tacerea e actul de adoratie al lui Iob dupa ce a esuat în încercarea de a patrunde cu mintea sa misterul lui Dumnezeu: "Iata, eu sunt prea mic; ce sa-ti raspund? Îmi pun mâna la gura" (Iob 40,4). A adora, spune admirabil Sfântul Grigore Nazianzenul, înseamna a-i înalta lui Dumnezeu un "imn de tacere".

Sunt doua feluri de tacere. Exista o tacere nefericita, în care urla pustiul, o tacere pe care omul o umple cu zgomot, cu agitatie spre a nu se întâlni cu el însusi si cu propria constiinta; o tacere esentialmente "monstruoasa" cum se exprima J. P. Sartre, fiindca, scrie filosoful existentialist, omul "se gaseste singur, ratacind în aceasta tacere monstruoasa, liber si singur, fara ajutor si fara scuze, condamnat sa decida, fara vreun sprijin de undeva, condamnat pentru totdeauna sa fie liber".

Si exista o tacere fericita, plina de Dumnezeu. Dupa cum cuvântul e limbajul cu care vorbim oamenilor, tacerea e limbajul cu care sufletul vorbeste lui Dumnezeu si limbajul cu care Dumnezeu vorbeste sufletului, dezvaluindu-i tainele pe care el le dezvaluie numai pruncilor, adica celor care nu stiu sa vorbeasca. Vorba e de argint, tacerea e de aur.

Nicicând n-au fost în Biserica atâtea congrese, întruniri, simpozioane, discutii, dezbateri pe teme teologice si biblice ca în zilele noastre; vorbe, vorbe si iarasi vorbe. Rezultatul? Multi, mai ales tineri, se îndreapta spre sectele orientale, spre budism, acolo unde este cultivata tacerea ca mijloc de întâlnire cu divinitatea. Scria nu de mult un misionar italian din Africa: "Noi suntem chemati sa raspundem unei nevoi fundamentale a oamenilor, nevoii profunde de Dumnezeu, setei de Absolut, sa le aratam calea spre Dumnezeu, sa-i învatam sa se roage. Iata pentru ce musulmanii în partile acestea câstiga atâtia adepti: ei îi învata pe oameni, imediat si într-o maniera simpla, sa-l adore pe Dumnezeu".

"Veniti sa ne închinam si sa ne smerim, sa ne plecam genunchiul înaintea Domnului, Creatorul nostru!" - ne îndeamna Psalmistul. La imnul Marire, la liturghie, spunem: "Te laudam, te binecuvântam, te adoram, te preamarim, îti multumim tie pentru slava ta cea mare".

Toate creaturile îsi unesc glasurile si înalta un imn de adoratie, o simfonie Creatorului. În acest concert omul este chemat sa fie dirijorul. Scrie fericitul Henric Suso, misticul medieval: "Cântând liturghia, când ajung la cuvintele Sursum corda, îmi imaginez ca am în fata mea toate fiintele create de Dumnezeu în cer si pe pamânt: apa, aerul, focul, lumina si toate elementele, fiecare cu numele sau, ca si pasarile vazduhului, pestii marii si florile padurii, toate ierburile si plantele câmpiei, nesfârsitele tarmuri acoperite cu nisip ale marii, firisoarele de praf care se vad în razele soarelui, picaturile de apa cazute sau care sunt gata sa cada, boabele de roua, care, ca nitse nestemate, împodobesc pajistea. Atunci îmi imaginez ca sunt în mijlocul acestor creaturi ca un dirijor în mijlocul unui cor urias".

Kepler, celebrul astronom, îsi încheia lucrarea sa intitulata Armonia cosmica cu aceasta rugaciune:

"Mare este Domnul si mare este puterea sa,
întelepciunea sa nu are margini.
Laudati-l ceruri, soare, luna, planete,
oricare va este limba pe care o folositi
spre a-l lauda pe Creatorul vostru.
Lauda-l si tu, suflete al meu,
Caci de la el, pentru el si în el sunt toate lucrurile,
atât cele pe care le ignoram cu desavârsire,
cât si cele pe care le cunoastem,
care sunt o particica neînsemnata.
Lui sa-i fie lauda, cinste si marire
în vecii vecilor! Amin
".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog=09
Vă rugăm să respectați drepturile de autor