www.profamilia.ro /omul.asp?viciile=4
 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNDRIA

3. Alte forme de manifestare a mândriei

Încep aceasta meditatie tot cu un cuvânt al sfântului Augustin:

Daca ma întrebi care este drumul cel mai scurt pentru a ajunge la cunoasterea adevarului, daca ma întrebi care este lucrul cel mai esential în religia si în scoala lui Cristos, îti raspund: în primul rând e umilinta, în al doilea rând umilinta, în al treilea rând umilinta, si daca de o suta de ori ma vei întreba, de o suta de ori îti voi da acelasi raspuns. Caci nimeni nu se apropie de maretia lui Dumnezeu pe alta cale, decât pe calea umilintei; cel umil se apropie de Dumnezeu, cel mândru se îndeparteaza de el (Sent. 88).

Vorbeam în meditatia precedenta despre libido dominandi, impulsul fundamental, instinctul înnascut omului de a domina, de a fi deasupra, instinct care, scapat de sub control, se transforma în goana dupa functii si pozitii datatoare de putere. Dar si în preotie poate intra cineva împins de instinctul puterii. Preotia înseamna putere. Într-o parohie cine este mai puternic, cine e mai presus de preot? El are o pozitie sociala privilegiata: numai lui i se saruta mâna, pe el îl saluta toata lumea descoperindu-si capul. El detine puterea cheilor, puterea de a lega si a dezlega pacatele, puterea de a spune lumii ce e bine si ce e rau, puterea de a intra si a decide în familiile si în constiintele oamenilor, puterea de a excomunica si de a readmite la sacramente, puterea de a accepta sau a refuza înmormântarea etc. Nu este preotul un "alter Christus"? Nu-l reprezinta el pe Cristos, preot, profet si rege? Nu este el omul cu puteri pe care nu le au nici regii pamântului, nici îngerii si nici macar sfânta Fecioara Maria, cum ne spun predicatorii la primitii? Si iata ca, daca intra în preotie împins de orgoliu, de instinctul puterii, preotul, micul rege, se poate comporta ca un despot care taie si spânzura si nimeni nu are dreptul nici macar sa-l critice în micul sau regat care este parohia.

De fapt, toate pacatele de mândrie se trag, ca dintr-o radacina otravita, din libido dominandi, din dorinta de a te ridica deasupra celorlalti, din instinctul de a-i domina într-un fel sau altul, de a fi cel dintâi.

Din libido dominandi se naste vanitatea, marirea desarta, dorinta de a fi vazut, de a impresiona, de a te impune, de a-ti afisa personalitatea, de a-ti face publicitate, de a fi luat în consideratie si apreciat. E încercarea de a fi deasupra altora cu frumusetea, cochetaria, îmbracamintea, calitatile reale sau închipuite.

Din libido dominandi se naste pofta de bani, de avere, luxul, grandomania, huzurul, caci banul înseamna putere. Ai bani, esti cineva. Nu ai bani, nu esti nimic. Ai o casa cum nu mai are nimeni, ai masina cum nu mai are nimeni, ai lux pe tine si în casa cum nu mai are nimeni, esti deasupra tuturor, îi domini pe toti. Poti sa te uiti de sus la toti.

Sfântul Clement de Alexandria îi ridiculiza astfel pe bogatii care se lefaiau în lux pe vremea lui:

Când folositi un plug pentru a ara, arati mai bine cu un plug de aur decât cu unul de fier? Si când va spalati picioarele într-un vas de aur, va sunt mai curate picioarele decât daca le-ati spala într-un vas de lut? Spuneti-mi, opaitul acesta pe care îl cumparati de la bijutier, da mai multa lumina decât opaitul din argila? Si în acest pat fastuos din aur si purpura, dormiti mai bine decât într-un pat simplu si modest? E mândria care va stapâneste.

Din libido dominandi se naste încercarea de a te impune în fata altora, de a-i domina prin reputatia de sfintenie, de om virtuos câstigata prin faptele bune facute în acest scop. E atitudinea fariseilor de pe vremea lui Isus, care posteau, dadeau zeciuiala la templu mai mult decât cerea Legea, se rugau în pietele publice ca sa le vada oamenii evlavia, trâmbitau când dadeau de pomana, adica izbeau monedele de metal ca sa faca zgomot si sa atraga atentia atunci când le aruncau în cele treisprezece vase de lut de la templu care se numeau trâmbite, fiindca aveau forma de trâmbita. Fariseii erau liderii, conducatorii spirituali ai poporului evreu, îl dominau datorita pozitiei câstigate prin reputatia lor de sfintenie. Dar în afara de admiratia si aplauzele oamenilor, ne spune Isus, nu mai aveau de asteptat o alta rasplata.

Virtutea, sfintenia practicata chiar în mod eroic, nu e sfintenie si nu valoreaza nimic în ochii lui Dumnezeu, daca porneste din mândrie, din dorinta de a fi vazut si admirat. Ascultati cu atentie cuvintele papei Grigore cel Mare:

Vrednica de lauda e fecioria, dar mai necesara e umilinta. Fecioria e sfatuita, dar umilinta e poruncita. La feciorie te cheama o invitatie, la umilinta te cheama o obligatie. Te poti mântui fara cea dintâi, dar e imposibil sa te mântuiesti fara cea de a doua. Poate sa-i placa lui Dumnezeu cel care regreta si plânge fecioria pierduta, dar fara umilinta, îndraznesc sa spun ca nici fecioria Mariei nu i-ar fi placut Fiului lui Dumnezeu (Hom 1 super Missus).

Cei care savârsesc faptele de sfintenie ca sa câstige reputatie si sa domine prin reputatia lor, la judecata lui Dumnezeu vor auzi cuvintele profetului Aggeu: "Ati semanat mult si ati cules putin, ati mâncat si nu v-ati saturat, ati baut si nu v-ati potolit setea, v-ati îmbracat si nu va este cald, ati câstigat o leafa si ati pus-o într-un sac fara fund" (Ag 1, 6).

Literatura monastica ne povesteste cum a înteles sfântul Macariu ca niciodata un ascet lipsit de umilinta nu poate sa ajunga la perfectiunea ascezei pe care o practica Satana.

Într-o zi i-a aparut Diavolul cu un bici în mâna gata sa-l pocneasca si i-a zis: "Tot ce faci tu, fac si eu, ba fac mai mult decât tine. Tu postesti, eu postesc si mai mult, nu pun niciodata nimic în gura; tu veghezi petrecând noptile în rugaciune, eu veghez mai mult decât tine caci nu închid un ochi nici ziua, nici noaptea. Tu te biciuiesti, îti torturezi trupul, eu suport torturi si mai cumplite. E un singur lucru pe care îl faci tu si eu nu-l pot face?" "Care anume?" "Sa ma umilesc", a raspuns Diavolul si a disparut.

Satana îl întrece în sfintenie pe ascetul stapânit de mândrie.

Noi, cei chemati la sfânta Preotie suntem expusi unui mare pericol: putem cadea în pacatul fariseilor si pacatuim mai greu decât ei atunci când facem din celebrarile liturgice ocazie de spectacol, de fanfaronada, când punem Liturghia în slujba megalomaniei noastre, participam sau celebram tainele dumnezeiesti ca sa fim vazuti, cântam ca sa provocam admiratie cu vocile si cântarile noastre, ne etalam talentele noastre oratorice la predica. Astfel, ne celebram pe noi însine, nu pe Dumnezeu; ne predicam pe noi însine, nu pe Cristos. În acest caz, de vreme ce lucrurile cele mai sfinte sunt utilizate în scopuri pacatoase, ne putem gândi la pacatul blasfemiei, al sacrilegiului.

Sfântul Vincentiu de Paul îi îndemna pe preotii congregatiei sale, lazaristii, sa se puna în slujba cuvântului lui Cristos si sa nu puna cuvântul lui Cristos în slujba vanitatii lor.

Altminteri, le spunea el, ar însemna sa te predici pe tine însuti, nu pe Isus Cristos. O persoana care predica pentru a se face aplaudata, laudata, stimata, pentru a face sa se vorbeasca despre ea, ce face o asemenea persoana? Un sacrilegiu; da, un sacrilegiu. Caci a te servi de cuvântul lui Dumnezeu si de lucrurile divine pentru a obtine onoare si reputatie, da, e un sacrilegiu.

Daca citim Evangheliile si ne întrebam care este cazul cel mai frapant de mândrie, de marire desarta povestit de evanghelisti, desigur, ne gândim imediat la fariseul din parabola lui Isus. Fariseul care în rugaciune - daca rugaciune era ce facea el - se lauda cu faptele lui bune, putea merge mai departe cu rugaciunea si sa-i multumeasca lui Dumnezeu pentru umilinta lui. Culmea fariseismului ar fi fost ca fariseul sa se dea drept vames, sa stea la intrarea în templu, sa-si bata pieptul cu putere si sa spuna cu glas tare astfel încât sa-l auda toata lumea si sa-i admire umilinta:

Dumnezeule, ai mila de mine, pacatosul. E drept ca sunt cam hot, bag mâna în buzunarul altora, dar nu-mi lipseste umilinta. Îti multumesc ca nu sunt ca toti oamenii: vanitosi, orgoliosi, îngâmfati, mândri sau chiar ca fariseul acela care s-a dus în fata ca sa-l vada toata lumea ca se roaga!

Aceasta este cea mai subtila si cea mai respingatoare forma de mândrie: prin atitudinea ta, prin modul de a te îmbraca, prin alegerea ostentativa a ultimului loc, prin cuvintele tale, sa-ti etalezi umilinta si sa încerci sa câstigi admiratia altora. De pilda, unul care spune la tot pasul: "Eu nu valorez nimic. Eu nu cunosc nimic. Eu n-am facut nimic în viata. Eu n-am talente, calitati ca altii, nu sunt capabil de nimic", asteptând ca cei care îl asculta sa-i spuna: "Ei, lasa, nu te mai umili atâta ca stim noi ca nu-i chiar asa!" Acesta e ultimul grad la care poate ajunge mândria.

Dar nu sunt pline vietile sfintilor cu exemple de umilinta? Nu cautau sfintii pe toate caile sa fie dispretuiti si înjositi de lume? Sfântul Alexiu a trait necunoscut zeci de ani sub scarile casei tatalui sau ca cersetor. Se considera binecuvântat de Dumnezeu când servitorii îi aruncau în cap galeata cu zoi. Sfântul Iosif Labre a trait din cersit. Sfânta Roza de Lima o ruga pe servitoarea sa sa o scuipe si sa o batjocorasca în fel si chip.

Raspunsul ni-l da sfântul Francisc de Sales:

Au fost slujitori ai lui Dumnezeu care s-au prefacut nebuni ca sa se înjoseasca si mai mult în ochii lumii. Au avut motive cu totul speciale si extraordinare pentru atari excese. Ei trebuie admirati, dar nu imitati.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=4
Vă rugăm să respectați drepturile de autor