OMUL

DESFRÂUL

2. Idealul castitatii

Într-un celebru discurs tinut în catedrala "Notre Dame" din Paris, marele predicator Lacordaire rostea aceste cuvinte memorabile:

Biserica e casta, ea naste castitatea, nu exista moravuri fara castitate, castitatea produce familiile, rasele regale, geniul, popoarele mari si puternice. Acolo unde nu exista aceasta virtute, nu exista decât noroi într-un mormânt. Ah, daca sunt aici oameni care nu sunt frati cu mine prin credinta, nu vreau sa fac altceva decât sa apelez la constiinta lor si sa-i întreb: sunteti curati? Cum ati putea sa credeti, daca nu sunteti curati? Castitatea e sora mai mare a adevarului. Fiti curati timp de un an si eu raspund pentru voi în fata lui Dumnezeu. Noi suntem puternici fiindca posedam aceasta virtute, iar cei care ataca celibatul bisericesc, aceasta aureola a preotiei crestine, stiu bine ce fac. Sectele eretice au abolit celibatul preotesc; celibatul e termometrul ereziei. Fiecarui grad de eroare îi corespunde un grad, daca nu de dispret, cel putin de diminuare a acestei virtuti ceresti.

Biserica e casta. Ea naste castitatea. La drept vorbind, virtutea castitatii s-a nascut în lume o data cu Biserica. Având în vedere efectele dezastruoase pe care le are desfrâul în viata popoarelor, a societatilor, desigur, desfrâul a fost interzis uneori prin legi foarte severe si sanctionat prin pedepse foarte drastice, dar nu pentru ca el ar fi un viciu care striga razbunare în fata lui Dumnezeu, ci din motive dictate de morala sociala, daca morala se poate numi aceasta.

Cunoastem, de pilda, legile drastice pe care le-a dat August pentru a pune frâu dezmatului care se propaga devastator în Roma imperiala. Însasi fiica lui August, Iulia si nepoata sa, cu acelasi nume, Iulia, au simtit rigorile acestor legi: au fost trimise în exil fiindca îsi înselasera barbatii. Aceeasi condamnare pentru poetul Ovidiu, exilat la Tomis, în Dobrogea, pentru faptul ca a contribuit la propagarea imoralitatii cu cartea sa Ars amandi, primul mare manual de erotism din literatura universala.

Desigur, cu legile sale represive, August nu a mai putut pune stavila puhoiului de desfrâu care avea în cele din urma sa duca Imperiul Roman la prabusirea totala.

La vechii saxoni, pedepsele erau si mai cumplite. Daca o fata îsi dezonora familia sau o femeie era prinsa în adulter, erau obligate sa se stranguleze cu mâinile lor, apoi cadavrele erau arse, în timp ce desfrânatii cu care gresisera erau spânzurati lânga rugul care le ardea cadavrele. În unele cazuri vinovata era târâta pe drum de alte femei care o loveau cu vergi ori o împungeau cu vârfuri de cutite pâna murea.

Împaratii Constantin si fiii sai Constant si Constantiu, convertiti mai mult sau mai putin de la pagânism, au dat împotriva adulterilor un edict prin care le aplicau aceleasi pedepse pe care le aplicau si ucigasilor de tata, adica erau cusuti într-un sac si aruncati în mare sau arsi de vii.

Dar nici o lege nu a condamnat ceea ce se petrecea între peretii casei, în intimitate, pacatele solitare, gândurile si dorintele murdare. Greseala era numai ceea ce devenea public cunoscut. De aceea, nu se poate vorbi de virtutea castitatii în afara crestinismului. Iar ceea ce se impune cu forta, de frica pedepsei, nici nu se poate numi virtute.

Castitatea este un ideal sublim pe care crestinismul îl propune nu unei elite de eroi, ci tuturor, caci, cu ajutorul lui Dumnezeu, toti pot sa devina eroi. Uitati-va ce se întâmpla când izbucneste un razboi: nu e încorporata sau mobilizata o elita de eroi, ci o masa de oameni în stare sa tina o arma în mâna: în marea lor majoritate oameni mediocri. Ei bine, daca li se inoculeaza în suflet idealul maret al salvarii patriei, daca sunt convinsi ca ei vor câstiga razboiul, idealul acesta îi transforma într-o masa de eroi pe acesti oameni din fire mediocri.

Daca suntem însufletiti de idealul frumos al castitatii, din iubire fata de Cristos, cu totii putem si trebuie sa fim eroi, putem si trebuie sa ne cucerim pe noi însine. Dar pentru aceasta trebuie sa credem în victorie. Cine porneste la razboi fara a crede ca sigur îl câstiga, sigur îl pierde.

Cunoscutul scriitor american Gerald Kelly, iezuit, într-o frumoasa carte dedicata tineretului, arata ca neîncrederea în victorie, descurajarea, îi face, într-adevar, pe multi sa capituleze în fata dificultatilor, sa esueze în viata de castitate. Mai întâi, descurajarea vine din numeroasele statistici si sondaje care se fac în rândul tinerilor si al celor casatoriti. Rezultatul e deprimant: se pare ca toti sunt stapâniti de viciul necuratiei. Aceste sondaje dovedesc ca în lume e multa decadere, imoralitate, si aceasta o stim si fara statistici. Dar aceste investigatii sumbre nu trebuie sa slabeasca idealul curatiei. Orice preot care sta la scaunul de spovada poate sa spuna, fara a viola secretul spovezii, ca exista un mare numar de persoane care duc o viata casta în mijlocul unor tentatii violente. Numai ca aceasta legiune de suflete curate nu fac publicitate si nu sunt întrebate la sondaje.

Si al doilea mare pericol este propaganda moderna trâmbitata pe toate caile care sustine ca e imposibil sa fii cast. E propaganda celor care îl considera pe om un simplu animal si repeta mereu: "castitatea e un mit".

De multe ori se spune în numele stiintei: "castitatea e împotriva naturii, instinctul sexual este glasul naturii, trebuie sa i te supui, altfel crapi". Care natura? Glasul carei naturi? Glasul naturii pentru om e glasul naturii pe care i-a dat-o Dumnezeu, iar natura omului e cu totul diferita de a lui Grivei din curte. Specificul naturii umane este de a sti sa-si stapâneasca instinctele si de a nu se lasa condusa orbeste de ele. Si daca totusi cineva se îmbolnaveste psihic, acest lucru nu se datoreaza disciplinei pe care si-a impus-o, ci altor cauze, în special framântarilor si tensiunilor interioare provenind din faptul ca nu s-a hotarât cu toata inima sa practice castitatea, umbla cu jumatati de masura, de pilda, cauta sa evite faptele de necuratie, dar nu si gândurile si dorintele rusinoase, sau se expune voit impulsurilor erotice din afara prin întâlniri, prietenii, priviri imprudente. Aici este explicatia dezechilibrului psihic ce poate surveni.

Pr. Kelly aduce, în cartea amintita, numeroase marturii ale adevaratilor oameni de stiinta care demonstreaza ceea ce demonstreaza experienta si bunul simt: anume, ca viciul necuratiei, nu castitatea duce la îmbolnavire. Printre altele aminteste un document semnat de 370 de medici în care se spune:

Nu exista nici o dovada ca înfrânarea, castitatea, ar fi incompatibila cu o deplina sanatate fizica, mintala si morala; castitatea este unica siguranta a unei depline sanatati în afara de casatorie.

Dar daca cineva a cazut, se mai poate reabilita? Mai poate recupera virtutea castitatii? Da. O lupta pierduta sau chiar mai multe, nu înseamna un razboi pierdut. Trebuie sa vrei. Cititi capitolul al XI-lea din Confesiunile sfântului Augustin. Spicuiesc din el:

Ceea ce ma retinea erau nimicurile nimicurilor, desertaciunile desertaciunilor, vechile mele prietene [vechile obisnuinte]: ma trageau de vesmântul carnii soptindu-mi: "Ne parasesti? Din momentul acesta nu vom mai fi niciodata cu tine? Din acest moment nu vei mai putea sa faci cutare si cutare lucru, niciodata?" Ce murdarii! Ce rusini, ce insinuari!... Obisnuinta tiranica îmi zicea: "Crezi ca vei putea trai fara ele?" Dar alaturi... mi se înfatisa demnitatea casta a înfrânarii: senina, vesela, ordonata... îsi întindea, spre a ma primi si a ma îmbratisa, mâinile sale milostive, pline cu o multime de exemple bune. Atâtia copii, tinere fete, o multime de tineret, toate vârstele, vaduve respectabile, fecioare ramase astfel pâna la batrânete. Si în toate aceste suflete înfrânarea nu era sterila: era ca o mama rodnica în bucurii... care mi se parea ca îmi spune: "Oare nu vei putea sa faci si tu ce au facut acesti tineri si aceste femei?"

Practicarea castitatii, cultivarea ei, cere efort, dar nu un efort disperat, obsesiv, ci un efort plin de voie buna, de seninatate. Si cere multa întelepciune, multa prudenta în evitarea ocaziilor si pericolelor. Florile pretioase nu se planteaza la marginea drumurilor unde trecatorii le pot calca în picioare, ci la o buna distanta de drum, si sunt îngradite. O mama nu-si lasa copilul pe marginea unei prapastii, chiar daca e un copil cuminte, ci îl pune în patuc. La fel, floarea pretioasa a castitatii se cultiva departe de pericole: de filme, carti, imagini murdare, se împrejmuieste cu un gard de rugaciune, mortificatie, viata sacramentala intensa, iar pamântul în care creste e o viata activa, harnica, unde lenea nu-si gaseste locul.

Si înca un lucru pe care nu trebuie sa-l neglijam: o puternica evlavie catre Maria, Fecioara fara pata, pe care sa o chemam în ajutor mai ales în momentele de ispita.