www.profamilia.ro /omul.asp?viciile=25
 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LENEA

5. Lenea spirituala

Continuând sa tratam despre lene, ne concentram acum atentia asupra celei mai funeste forme pe care o cunoaste acest viciu capital: este vorba de lenea spirituala.

Întrucât munca cunoaste trei forme, trei forme cunoaste si lenea. Avem mai întâi, munca fizica, munca manuala, cea pe care o fac agricultorii, muncitorii, meseriasii. Desi aceasta munca provoaca transpiratie si bataturi la mâini, în realitate ea este cea mai putin dura.

Este apoi munca intelectuala a carturarului, a omului de stiinta, a cercetatorului, a profesorului, a scriitorului; munca mult mai grea decât cea dintâi.

În sfârsit, avem munca pe care o reclama viata interioara, spirituala, de pe santierul unde se construieste însusi omul. Aceasta este munca cea mai necesara dar si cea mai dificila dintre toate. Efortul, munca de a te domina pe tine însuti si lucrurile exterioare, de a-ti controla inteligenta, vointa, memoria, fantezia, emotiile, pasiunile, simturile si a le pune pe toate în serviciul virtutii si al lui Dumnezeu, cere o munca cu adevarat eroica.

"Maior labor est resistere vitiis et passionibus, quam corporalibus insudare laboribus" (E o munca mai grea a rezista viciilor si patimilor, decât a asuda muncind cu mâinile), spunea sfântul Grigore cel Mare, papa.

Nu e greu sa construiesti o biserica, greu este sa stai în biserica si sa faci în fiecare zi o jumatate de ora de meditatie. Nu e greu sa faci un doctorat sau sa scrii un articol sau o carte. Greu este sa te rogi cu atentie si pietate breviarul, sa stai în confesional si sa asculti cu rabdare pacatele penitentilor, sa faci un sfert de ora de pregatire la sfânta Liturghie si un sfert de ora de multumire.

Munca fizica, de pilda, constructiile de biserici, si chiar munca intelectuala, se poate transforma într-un fel de drog de care nu te poti desparti, dar nu e niciodata pericolul ca munca spirituala, de desavârsire a vietii interioare, sa se transforme în drog.

Lenea în viata spirituala o numim si lâncezeala sau mediocritate. Dar termenul cel mai potrivit pe care îl gasim în tratatele de spiritualitate este "acedia". Cuvântul latin "acedia" spune mult mai mult decât cuvântul românesc lene. El indica o stare generala de plictiseala, de lehamite, de dezgust, de oboseala pe nemuncite, de dezinteres.

În asceza monahala, acedia are ca responsabil un diavol numit Diavolul de la amiaza, de care psalmistul se roaga sa fie aparat (Ps 90,6) si pe care sfântul Evagriu Ponticul îl considera extrem de periculos. Acesta este Diavolul care îl ispiteste pe calugarul care de-abia a servit micul dejun si s-a asezat la rugaciune, provocându-i o stare de toropeala, de plictiseala care îi taie pofta de rugaciune si îl face sa se uite mereu pe fereastra sa vada unde a ajuns soarele pe cer si cât mai este pâna la masa de amiaza.

Diavolul de la amiaza. Dar el este luat si în sens alegoric si se refera la cei care, fiind în zorile vietii, au ajuns deja la amiaza vietii, adica îmbatrâniti sufleteste înainte de vreme: plictisiti, blazati, fara tragere de inima, fara vlaga, fara interes în cele spirituale, fara elanul si entuziasmul tineretii.

E neîndoielnic faptul ca pericolul numarul unu la cei care îsi închina viata lui Dumnezeu: calugari, seminaristi, preoti este lenea spirituala, lâncezeala, acedia. E boala profesionala a clerului dupa cum silicoza este boala profesionala a minerilor.

Acelasi Evagriu Ponticul enumera simptomele lenei spirituale. Sunt noua la numar: 1) o frica exagerata de obstacolele pe care le poti întâlni în cale; 2) aversiune fata de tot ce cere efort; 3) neglijenta în respectarea poruncilor, ordinelor, regulilor; 4) nestatornicie în bine, în respectarea hotarârilor luate; 5) incapacitate de a rezista tentatiilor; 6) antipatie, aversiune fata de cei care sunt zelosi, acestia devenind odiosi în ochii lor din cauza straduintei lor si a respectarii disciplinei; 7) pierderea timpului pretios; 8) libertatea care se acorda simturilor, curiozitatii, distractiilor, placerii de a profita de toate; 9) neglijarea principalelor datorii ale propriei stari, uitarea scopului ultim al vietii si lipsa oricarei motivatii religioase în tot ce faci.

Dar daca aceste manifestari ale lenei spirituale pot fi descoperite la orice crestin, în general, sfântul Alfons de Liguori ne da portretul exact al preotului lânced, mediocru, care se naste întotdeauna din seminaristul lânced, mediocru. Lânced, adica nici rece, nici fierbinte, cum îl descrie sfântul Ioan în Apocalips.

Un preot lânced nu este înca în mod vadit rece, fiindca nu comite pacate de moarte cu ochii deschisi, dar, neglijând sa tinda la o viata desavârsita, asa cum îl obliga starea sa, el nu-si mai da seama de pacatele veniale pe care le comite zilnic, fara nici un fel de scrupule. Minciuni, necumpatari în bautura si mâncare, ocari, breviarul rau spus, Liturghia data peste cap, critici, lipsa de control în vorbe, glume deplasate, iata fondul comportamentului sau. Îsi risipeste viata în mijlocul ocupatiilor si placerilor lumii. Nutreste în inima sa dorinte si afectiuni periculoase. Îl puteti vedea plin de vanitate, sclavul respectului omenesc, plin de resentimente, preocupat de propria marire, alergic la orice observatie, fara meditatie, fara modestie, fara pietate.

Cu alte cuvinte, o viata sterila, pustie, inutila, fara ideal, fara sens, fara demnitate, fara onoare. Exact cum o descrie apostolul Iuda: "Niste nori fara apa mânati încolo si încoace de vânturi, niste pomi tomnatici fara rod, de doua ori morti, dezradacinati, niste valuri înfuriate ale marii care îsi spumega rusinile lor, niste stele ratacitoare" (Iud 12,13).

Noi ne unim zilnic cu Cristos în sfânta Împartasanie. Prin hirotonirea preoteasca devenim un alt Cristos, îl personificam pe Cristos, îl facem prezent, îl facem vizibil pe Cristos. Pe care Cristos? Pe Cristos cel care din momentul învierii nu mai îmbatrâneste, ramâne vesnic tânar.

Un seminarist, un preot lânced, îmbatrânit sufleteste, lipsit de elanul si entuziasmul tineretii, pune o masca de om batrân pe fata tânara a lui Cristos. Si o masca de femeie batrâna pe fata Bisericii care este vesnic tânara. Ascultati admirabilele cuvinte ale episcopului Bossuet:

Noi îmbatrânim în fiecare zi când prima noastra fervoare se pierde, în loc sa devenim mereu mai tineri, caci caracterul pe care îl purtam în noi ne obliga sa fim mereu membrele cele mai fervente ale trupului Bisericii care este mereu tânara si care, pentru acest motiv, se oglindeste în tineretea sfintei Fecioare.

Acelasi episcop arata în cuvinte dure ca un preot lânced, fie ca a intrat în preotie îmbatrânit, fara entuziasm si convingere, fie ca s-a rutinat pe parcurs, este cea mai mare pedeapsa pentru poporul crestin. Nepasator fata de propria sfintenie si propriul suflet, nu-i va pasa de sufletele si sfintenia altora; nu e pastor, ci e idol, spune Massillon, facând aluzie la cuvintele profetului Zaharia (11,17): are ochi si nu vede, are urechi si nu aude, are inima si nu simte. Stând 10, 20, 30 de ani într-o parohie, el poate transforma o comunitate crestina într-un pustiu, într-un cimitir.

La începutul acestui secol, cardinalul Sevin le spunea seminaristilor de la seminarul francez din Roma: "Daca nu veti fi sfinti, voi veti fi groparii Bisericii din Franta. Pentru a o duce la mormânt este suficient un cler onest. Pentru a o salva, e nevoie de sfinti". Dupa vreo 50 de ani de la rostirea acestor cuvine, scriitorul francez Bernanos scria: "De mai multi ani se cauta ici si colo vinovatii de prabusirea crestinatatii, când ei sunt înauntru. Sunt crestinii mediocri, sunt preotii mediocri care duc lumea la pierzare".

De la evenimentele din '89, de când cortina de fier nu ne mai desparte de Occident, suntem parca amenintati de o fatalitate inevitabila. Ne întrebam: Biserica la noi oare va mai rezista mult? Nu vom ajunge ca în Occident? Cât vor mai fi bisericile noastre pline? Nu e nici o fatalitate. Depinde de preoti, depinde de cei care se pregatesc sa intre în preotie daca va ajunge sau nu Biserica de la noi ca în Occident. La noi numarul preotilor e mai mare ca oricând. În câtiva ani va fi o adevarata inflatie de preoti. Nu în numar sta forta. Nu conteaza numarul celor multi, spune papa Ioan al XXIII-lea, ci calitatea celor putini. Daca veti fi preoti sfinti, veti salva Biserica; daca veti fi preoti mediocri, veti fi groparii ei.

"Fiti sfinti, precum eu, Iahve, sunt sfânt". "Fiti desavârsiti, precum Tatal vostru ceresc este desavârsit". Sfintenia nu este facultativa, nu e un îndemn, un sfat evanghelic: este un imperativ categoric. Cine nu ia în serios aceste cuvinte, nu are ce cauta în preotie.

Sa ne întrebam, fiecare personal, daca nu cumva noua ne adreseaza Dumnezeu cuvintele din Apocalips:

Ce am împotriva ta este ca ai parasit dragostea dintâi. Adu-ti aminte de unde ai cazut, pocaieste-te si întoarce-te la faptele tale dintâi. Stiu faptele tale: ca nu esti nici rece, nici fierbinte. O, daca ai fi rece ori fierbinte! Dar fiindca esti caldicel, nici rece, nici fierbinte, am sa te vars din gura mea (...) Fii plin de râvna, asadar, si pocaieste-te (Ap 2,4; 3,15-16; 3,19).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=25
Vă rugăm să respectați drepturile de autor