www.profamilia.ro /omul.asp?viciile=24
 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior LENEA

4. Bucuria si munca

Când m-am uitat cu bagare de seama la toate lucrarile pe care le facusem cu mâinile mele, si la truda cu care le facusem, am vazut ca în toate este numai desertaciune si goana dupa vânt si ca nu este nimic trainic sub soare (Qoh 2,11).
Ce folos are cel ce munceste din truda lui? (Qoh 3,9).
Am vazut ca orice munca si orice iscusinta la lucru îsi are temeiul numai în invidia unuia asupra altuia. Si aceasta este desertaciune si goana dupa vânt (Qoh 4,4).
Omul cum a iesit gol din pântecele mamei sale, din care a venit, asa se întoarce si nu poate sa ia nimic în mâna din toata osteneala lui. Si acesta este un mare rau, anume ca se duce cum a venit; si ce folos are el ca s-a trudit în vânt? (Qoh 5,15-16).
Am gasit ca mortii, care au murit mai înainte sunt mai fericiti decât cei vii care sunt înca în viata. Dar mai fericit decât amândoi l-am gasit pe cel care nu s-a nascut înca (Qoh 4,2-3).

Cuvinte mai pesimiste, mai deprimante decât acestea pe care le-a scris Ecleziastul nu puteau sa scrie nici Eminescu, nici J.-P. Sartre, nici vreun alt filozof existentialist din zilele noastre scârbit în ultimul grad de inutilitatea si zadarnicia vietii si de tot ce agoniseste omul în viata prin munca sa.

Desigur, nu aceasta este conceptia Bibliei despre munca. Am dat aceste citate din cartea Ecleziastului pentru a semnala o alta urmare grava a lenei: plictiseala, melancolia, pesimismul. Chiar în primul verset al cartii sale, autorul, Ecleziastul, se prezinta ca fiind împaratul Solomon: "Cuvintele Ecleziastului, fiul lui David, împaratul Ierusalimului". "Când m-am uitat cu bagare de seama, zice el, la toate lucrarile pe care le facusem cu mâinile mele si la truda cu care le facusem".

Nu putem crede ca împaratul Solomon avea bataturi la mâini. Nu era salahor. Era împarat. De când e lumea nu s-a pomenit ca regii si împaratii sa munceasca cu mâinile lor si sa trudeasca. Având de toate pe nemuncite, traind în trândavie, melancolia, depresia nervoasa, e boala care îi ameninta frecvent pe regi. De aceea, cel putin în trecut, era nelipsit de la curtea regala un personaj extrem de important: bufonul, mascariciul, care avea misiunea de a-l distra pe rege cu glumele sale, de a-i însenina fata, de a-i izgoni gândurile negre, melancolia. Era normal ca si împaratul Solomon, cu viata lui de trândavie si lux, sa cunoasca cele doua urmari ale lenei: desfrâul si pesimismul. E ceea ce exprima foarte bine o zicala italiana: "l'ozio ha per moglie la noia e per figli i vizi" (lenea are de nevasta plictiseala, iar drept copii viciile).

Ca lenea îl face pe om sa-si piarda gustul, placerea, bucuria de a trai, ca îl împinge la melancolie, la tristete, la depresie nervoasa si chiar la sinucidere, ne-o arata clar statisticile.

Statisticile spun ca foarte multi muncitori sau salariati mor în primul an de dupa pensionare, adica atunci când înceteaza de a munci, când se simt inutili, când din punct de vedere social se simt deja înmormântati. Si tot statisticile arata ca cele mai multe sinucideri se înregistreaza în tarile nordice, în special în Suedia, unde asigurarile sociale au atins perfectiunea: statul asigura omului totul: de la leagan, pâna la mormânt.

"O viata trândava e o moarte anticipata", spunea Goethe.

Munca este izvor de bucurie, de optimism, de satisfactie. E satisfactia ca viata ta are un sens, ca prin munca realizezi un scop, atingi un ideal, si astfel, prin munca si numai prin munca, te realizezi ca persoana umana. "Numai munca si betia creatoare dau gust vietii", obisnuia sa spuna Michelangelo. Deosebit de frumoase sunt versurile poetului Rabindranath Tagore:

Dormeam, si am visat ca viata este bucurie.
M-am trezit si am vazut ca viata e munca.
Am pornit cu toate fortele la munca
si am vazut ca munca este bucurie.

Unul dintre cele mai neîntelese texte din Evanghelie este cel cu viticultorul care angajeaza muncitori în via sa la diferite ore ale zilei si seara le da la toti aceeasi plata. Unde este dreptatea lui Dumnezeu daca si cel care munceste de dimineata si cel care începe munca în ceasul al unsprezecelea primeste aceeasi rasplata?

Raspunsul îl da scriitorul Bruce Marshal în romanul sau Fiecarui om un banut. Parintele Gaston, eroul principal al cartii, e un om care munceste foarte mult. La sfârsitul vietii este strafulgerat de o intuitie. Îsi da seama ca viata sa laborioasa, plina de initiative si de preocupari apostolice, departe de a fi fost nefericita, dimpotriva, a fost o viata împlinita si fericita. Si în acelasi moment întelege de ce lucratorii din parabola evanghelica, atât cei de la prima ora, cât si cei de la ora a unsprezecea, au primit cu totii aceeasi plata: cei dintâi au fost rasplatiti cu bucuria izvorâta din propria lor munca, astfel încât nu au fost nedreptatiti.

Concluzia: doresti fericirea? Iubeste viata si bataliile sale si vei primi drept rasplata o bucurie fara margini. Indiferent cum este vremea afara, indiferent ce se întâmpla în jurul tau, daca muncesti cu toata daruirea, în inima ta va fi vesnic sarbatoare: vei cunoaste ce este euforia, entuziasmul, îti vei trai cu adevarat viata, nu vei vegeta într-o stare permanenta de letargie sau semiletargie.

Desigur, nu aduce nici o bucurie munca de sclav, impusa cu biciul, de ochii sefilor, de frica examenelor, ci numai aceea care porneste din convingerea interioara, constienta, ca o viata fara munca e o viata ratata. De aici, nevoia de autodisciplina, punctualitatea, programul, tacerea, formarea unor reflexe, a unor deprinderi de munca ce cunosc un ritm regulat, pretuirea timpului, disponibilitatea la efort, curajul de a înfrunta lucruri care în primul moment ti se par imposibil de realizat. Ne îndeamna un întelept: "Când gândesti ca un lucru este imposibil de facut, fa-l imediat caci s-ar putea sa te trezesti a doua zi dimineata si sa constati ca l-au facut deja altii înaintea ta". Si mai presus de toate se cere statornicie si rabdare în munca; nu sa te apuci în fiecare zi de o suta de lucruri si sa nu duce nimic la capat.

Marile personalitati ale omenirii nu sunt rodul geniului, ci rodul unei munci perseverente. Goethe a muncit saizeci de ani ca sa duca la desavârsire capodopera sa, Faust. Într-o seara, dupa un concert, Beethoven era coplesit de aplauze si felicitari. O doamna, mai entuziasmata decât toti, îi zice:

- Ah, daca Dumnezeu mi-ar fi dat si mie geniul dumneavoastra si magia dumneavoastra muzicala!

- Nu e nici un geniu, doamna, si nici o magie muzicala, îi raspunde Beethoven, e doar rodul a opt ore de munca zilnica, timp de patruzeci de ani, si de exersare constanta si rabdatoare la pian.

Cum ar arata fata lumii si a Bisericii daca toti oamenii ar munci atât cât muncesc sportivii, artistii, actorii de circ, care nu apar pe stadion, pe scena, în arena decât dupa antrenamente îndelungate si istovitoare pentru a putea smulge aplauzele spectatorilor! Dar e o lege: cine nu s-a obisnuit cu munca intensa în tinerete, în anii de scoala, va fi mai târziu un parazit preocupat doar de ce sa faca, cum sa faca, spre a-si omorî timpul si plictiseala.

Scriitorul Carlos Valles, iezuit, profesor la Universitatea iezuitilor din Sunday Gujarati (India), avea printre studentii sai pe unul foarte dotat, inteligent, dar lenes. Nu ca acest student ramânea corigent sau repetent, dar toti profesorii îsi dadeau seama ca notele la examene nu erau pe masura capacitatii sale. Într-o zi îl întreaba profesorul:

- Cât muncesti?

Studentul raspunse cu toata sinceritatea:

- Ca sa fiu cinstit, nu muncesc nici jumatate din cât as putea.

- Câti ani ai?, îl întreaba profesorul.

- Douazeci.

- Ceea ce înseamna ca nu ai decât zece, având în vedere ca nu folosesti decât jumatate din viata ta. Ai doi ochi, doua urechi, doua mâini, doua picioare, dar în realitate esti olog, handicapat, orb de un ochi, de vreme ce folosesti numai jumatate din capacitatile tale.

Cuvintele profesorului au provocat o adevarata criza personala la studentul care în acel moment si-a dat seama ca îsi iroseste anii cei mai frumosi ai vietii si a luat munca în serios.

"As avea senzatia ca savârsesc un furt, daca as petrece o zi fara sa muncesc", spunea Louis Pasteur. Ce bucurie, ce multumire sufleteasca putem simti noi seara, la examinarea constiintei, constatând ca, daca am pierdut timpul, nu am muncit, în ziua aceea am trait din munca si sudoarea altora, a parintilor, a binefacatorilor, adica din furt?

În antichitate, cel care cerea cetatenie romana, trebuia sa arate consulilor palmele. Numai cine avea bataturi în palma primea cetatenia; trândavii erau exclusi. În clipa mortii, acelasi lucru se întâmpla cu fiecare om. Scrie Renzo Pezzani:

Zice Domnul celui care bate
la portile împaratiei sale:
"Arata-mi mâinile
ca sa stiu daca esti vrednic sa intri!"
Muncitorul îi arata
mâinile sale dure, pline de bataturi;
care toata viata au atins fierul, focul, metalele.
Sunt lipsite de orice bogatie,
sunt negre, obosite, grele.
Zice Domnul: "Ce frumusete!
Asa sunt mâinile sfintilor".

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=24
Vă rugăm să respectați drepturile de autor