www.profamilia.ro /omul.asp?viciile=19
 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior MÂNIA

4. Stapânirea de sine

Pentru a nu ne lasa prada viciului mâniei, e necesar un autocontrol permanent si o permanenta lupta cu noi însine spre a ne domina pornirile acestui instinct.

În Sfânta Scriptura, Dumnezeu ne spune cine este adevaratul erou care va primi de la el cununa biruitorului: "Cel care îsi tine în frâu mânia pretuieste mai mult decât un viteaz si cine este stapân pe el însusi pretuieste mai mult decât cel care cucereste cetati" (Prov 16,32).

Este frapanta asemanarea dintre un om care face o criza de mânie si un câine turbat: aceiasi ochi bulbucati, iesiti din orbite, aceleasi miscari convulsive scapate de sub control, aceeasi spuma la gura si aceleasi bale aruncate; vocea care se transforma în latrat, coltii înfipti în cei care îi stau în preajma, totul arata ca se dezlantuie fiara din el.

Celor care se scuza ca nu pot sa-si stapâneasca aceasta patima, sfântul Ioan Gura de Aur le zice:

Ce spui, omule? Poruncim leilor si suntem în stare sa le îmblânzim firea si nu te îndoiesti ca poti sa le transformi ferocitatea firii în blândete, desi din fire fiarele sunt feroce si devin blânde împotriva firii. Tu, dimpotriva, esti feroce împotriva firii si blând din fire. Si tu, care esti în stare sa scoti din fiare ceea ce firea a sadit în ele si sa pui în loc ceea ce este împotriva firii, nu esti în stare sa pastrezi ceea ce firea a sadit în tine?

Când pornesti la razboi, daca vrei sa-ti învingi dusmanii trebuie neaparat sa-i cunosti bine. Acelasi lucru e necesar când e vorba de dusmanii dinauntrul nostru. În primul rând trebuie sa ne cunoastem temperamentul. Fiecare ne nastem cu un anumit temperament. Nu îl alegem noi, ci ne nastem cu el si murim cu el. Face parte din zestrea noastra genetica, e înscris în codul genetic, dupa cum e înscrisa culoarea parului sau a ochilor. Si daca ne-am nascut cu ochi albastri, cu ochi albastri murim, tot astfel, daca ne-am nascut cu un temperament irascibil sau melancolic, cu acelasi temperament murim. Trebuie spus ca nici un temperament nu este nici mai bun, nici mai rau decât celelalte. Însusi Dumnezeu, Creatorul, a lasat aceasta varietate de temperamente, dupa cum a voit sa lase o varietate atât de mare de copaci, de plante, de flori în natura. Câta monotonie ar fi pe pamânt daca ar fi numai meri sau numai brazi sau ar exista un singur soi de floare si de o singura culoare!

Varietatea temperamentelor îmbogateste si ea natura si creeaza un echilibru: ce ar fi o lume numai de colerici sau numai de abulici? Ziceam ca în sine nici un temperament nu este nici mai bun nici mai rau decât celelalte, deoarece fiecare are latura sa pozitiva si latura sa negativa. Si tocmai fiindca un temperament nu e mai bun ca celelalte, Isus nu a voit sa-si aleaga ucenici de un anumit temperament: Petru era impulsiv, Iacob si Ioan, "fiii tunetului", erau colerici, Toma, melancolic, înclinat spre pesimism. E foarte usor de cunoscut temperamentul omului, caci spune înteleptul Ben-Sirah: "Din vedere se cunoaste omul si de pe chipul fetei se cunoaste cel întelept. Îmbracamintea omului, dezvelirea dintilor, când râde, si felul cum paseste tradeaza ce este în el" (Sir 20,26-27).

Varietatea temperamentelor o gasim nu numai la indivizi, ci si la popoare. Orice popor are un anumit temperament dominant legat de un fel de zestre genetica colectiva.

Don A. Cojazzi, un cunoscut autor italian din deceniile trecute, scria ca temperamentul unui popor se cunoaste cel mai usor la birt, în fata unei halbe cu bere. Intrând în local, un consumator însetat comanda o halba cu bere. Când chelnerul i-o aduce, cel care a comandat-o constata ca înauntru se zbate o musca mare. Consumatorul e un englez. Flegmatic, pune halba pe masa, face semn chelnerului si spune calm: "Va rog o alta halba cu bere proaspata si fara corpuri straine". Bea, plateste si pleaca linistit fara sa dea semne de nemultumire. Nemultumit e chelnerul care nu a mai primit bacsis.

Consumatorul e un francez. Vede musca si se schimba la fata. Furios, trânteste halba de masa, începe sa urle. Pleaca, izbeste usa înjurând birtul, berea si mustele. Vine la rând italianul. Vede musca, zâmbeste, o alunga, proiectând-o afara cu un bobârnac si glumeste cu chelnerul: "Ti-am cerut de baut si mi-ai adus si de mâncare". Da halba peste cap si pleaca multumit, uitând sa plateasca. E rândul neamtului. Vede musca, tine halba în dreptul nasului, îsi încrunta fruntea, închide ochii, da capul putin pe spate si, cu un efort eroic, înghite fara sa se opreasca berea cu musca cu tot.

Consumatorul e danez. Îl amuza vietatea care se zbate în spuma. Scoate ochelarii din buzunar si o priveste îndelung, captivat de spectacolul nemaipomenit, pâna când chelnerul îl observa, îi aduce o alta halba cerând mii de scuze. În sfârsit, vine un eschimos. Nu mai vazuse muste. Crede ca are în fata o delicatesa, specialitatea casei. Manânca musca si arunca berea.

Psihologii moderni, precum Spranger, Kretschmer, Jung, Kündel, fac diferite clasificari ale temperamentelor bazate pe criterii stiintifice, complicate. Dar singura clasificare care rezista dupa 25 de veacuri e cea empirica, bazata pe observatie, pe care a facut-o Hipocrate. Hipocrate împarte oamenii în patru categorii temperamentale:

- impulsivul, optimistul care porneste imediat la actiune cu înflacarare si entuziasm. Se apuca de toate si nu face nimic fiindca la el actioneaza sentimentul, fantezia, nu judecata;

- flegmaticul, opusul impulsivului. Apatic, insensibil, nu-l intereseaza nimic. Are un singur instinct: cel al conservarii;

- colericul, irascibilul, gata în orice moment sa faca aprindere de nervi;

- melancolicul, pesimistul, contrariul colericului. Fiindca vede numai jumatatea goala a sticlei, e vesnic deprimat.

Cum fiecare temperament are partea sa slaba, negativa, fiecare om trebuie sa lupte cu el însusi, sa-si tina sub control tendintele temperamentale si sa realizeze virtutea contrara, în cazul nostru, virtutea blândetii. E o lupta grea, eroica, dar cu ajutorul lui Dumnezeu victoria e posibila. Cunoastem în jurul nostru oameni cu un temperament irascibil, dar de o stapânire de sine si o blândete uimitoare: nu-si pierd niciodata controlul.

Câte exemple de sfinti s-ar putea aduce! Atât de coleric era ca temperament sfântul Ioan Eudes, încât îi clocotea sângele în vene numai cât vedea un eretic. Dar nici o data nu i-a insultat cu vreo vorba sau cu vreun gest dictat de nervozitate pe eretici.

Cu un temperament irascibil s-a nascut, a trait si a murit sfântul Clement M. Hofbauer. Dar lupta cu el însusi dusa pâna la eroism pentru a se stapâni l-a facut sa figureze în calendarul sfintilor. Odata, cersind la Varsovia bani pentru constructia unui orfelinat, a intrat într-un birt, s-a apropiat de masa unde trei barbati jucau carti si a cerut o mica pomana. Unul dintre barbati l-a înjurat si l-a scuipat în fata. Sfântul si-a scos batista din buzunar cu tot calmul (cât l-a costat calmul acela!) si-a sters fata si a zis: "Asta a fost pentru mine. Acum va rog sa dati ceva si pentru orfanii mei". Uluit, cel care îl scuipase, scoate portmoneul din buzunar si îi da toti banii pe care îi avea.

De un temperament nervos, irascibil, iesit din comun era si sfântul Francisc de Sales. Mânca jaratic în tinerete. Printr-o lupta eroica cu el însusi a ajuns atât de blând încât cei care îl vedeau ziceau: "Daca Francisc e atât de blând si de bun, cât de bun trebuie sa fie Dumnezeu!" Cu blândetea sa a adus înapoi în sânul Bisericii, numai în câtiva ani, cca. 70.000 de eretici calvinisti.

Într-o zi, un principe din Geneva care îl ura, a venit sub geamul lui cu o haita de câini de vânatoare ca sa-l latre si cu slugile pe care le avea ca sa-l huiduiasca. Individul a urcat apoi în camera episcopului înjurându-l si insultându-l în fel si chip. Sfântul n-a scos o vorba. Crezând ca îl dispretuieste, individul a început sa turbeze de-a binelea. Un puhoi de vorbe insultatoare. Vazând ca episcopul nu schiteaza un gest ca reactie, nu scoate un cuvânt, dezarmat, huliganul pleaca.

- Cum l-ai putut suporta fara sa scoti un cuvânt?", l-au întrebat apoi prietenii.

Raspunsul sfântului Francisc de Sales:

- Am facut o întelegere cu limba mea. Am convenit ca limba mea sa nu scoata nici un cuvânt atâta timp cât inima îmi este agitata. De altfel, cum as fi putut sa-i potolesc mânia mai bine decât prin tacere?

Metodele practice la care putem recurge pentru a ne stapâni nervozitatea sunt multe. Filozoful Atenodor, pentru a-l lecui pe împaratul August de mânie, îl sfatuia sa spuna în minte cele 24 de litere ale alfabetului grec înainte de a deschide gura atunci când era cuprins de nervozitate. Un "Tatal nostru" sau un "Bucura-te, Marie", ar fi si mai de folos decât literele alfabetului grec.

Sfântul Vincentiu Ferreri, mai ales femeilor care spuneau ca nu-si pot stapâni nervii si nici limba din cauza barbatilor gasiti totdeauna vinovati, le dadea apa facatoare de minuni de la fântâna manastirii: le recomanda, când le suparau barbatii si deveneau furioase, sa ia apa facatoare de minuni în gura si sa o tina pâna se calmeaza, pâna le trec nervii.

Cu totii putem sa spunem cuvintele sfântului Augustin, privind la sfintii care, desi cu un temperament irascibil, prin lupta cu ei însisi au reusit sa se domine total: "Daca aceia si acelea au putut, eu de ce nu as putea?"

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=19
Vă rugăm să respectați drepturile de autor