www.profamilia.ro /omul.asp?viciile=15
 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior INVIDIA

3. Roadele invidiei: crima si calomnia

Invidia ia uneori aspecte comice la cei care se lasa stapâniti de ea. Un celebru actor italian din zilele noastre, Memo Benossi, nu suporta sub nici un chip ca la sfârsitul spectacolului sa primeasca vreun actor de pe scena flori mai multe si mai frumoase decât el. Nici macar actritele care jucau în rolurile principale; femei fiind, era normal ca lor sa li se acorde atentii speciale. Si ce facea ca sa aiba întotdeauna primatul, sa primeasca dupa fiecare spectacol titlul de "rege al florilor"? Cauta dinainte spectatori carora le dadea bani ca sa cumpere cele mai frumoase si mai scumpe cosuri cu flori pe care sa i le ofere la sfârsitul spectacolului. A cheltuit sume incredibile ca sa-si procure aceste semne de pretuire. Pentru a-si umili si mai mult rivalele, dupa spectacol dadea florile primite la femeile de serviciu de la teatru.

Dar cu toata latura aceasta bufa, invidia nu se plaseaza în sfera comediei, ci a tragediei. Mama a nenumarate rele si suferinte, invidia e ciuma care bântuie "cetatea oamenilor" pe care Cain a întemeiat-o pe pamânt. În De civitate Dei, sfântul Augustin gaseste în întemeierea Romei exemplul cel mai graitor: uciderea lui Remus de catre fratele sau Romulus, replica, într-un fel, a asasinarii lui Abel de catre fratele sau Cain. Scrie sfântul Augustin:

Si acolo [la Roma] s-a comis aceeasi crima, pe care unul dintre poetii lor au amintit-o astfel: "Au fost stropite cu sânge de frate primele noastre ziduri". Acesta este, asadar, începutul Romei, când, dupa cum atesta istoria romana, Remus a fost ucis de fratele sau Romulus, cu deosebirea doar ca ei faceau parte amândoi din cetatea pamânteasca; amândoi aspirau la gloria întemeierii Romei, dar nu puteau sa aiba amândoi ce putea sa aiba doar unul singur, pentru ca cel care aspira la gloria puterii ar fi întâlnit o limita daca ar fi trebuit sa împarta acea putere cu tovarasul sau în viata. Astfel, pentru ca unul singur sa aiba în mâna întreaga putere, a fost eliminat tovarasul sau.

În tipologia crestina, Abel cel nevinovat, ucis de fratele sau invidios, este simbolul, prefigurarea lui Cristos, vesnic amenintat cu moartea, prigonit, calomniat si în cele din urma eliminat de catre invidiosi. A cunoscut si el invidia celor din familie: cea mai necrutatoare si cea mai criminala forma de invidie. Când vorbesc despre familia lui Isus, nu ma gândesc, evident, la Maria si Iosif, ci la familia asa cum functiona ea la vremea aceea: familia patriarhala, clanul, care se întindea de la strabunic pâna la stranepot si în interiorul careia toti se numeau frati si surori. Nazaretul, un satuc minuscul, probabil ca nu era format decât dintr-o singura familie patriarhala, un singur clan de invidiosi pe care invidia i-a împins la cele mai abjecte calomnii si la tentativa de omor.

Ne amintim de momentul când Isus a predicat prima data la ai sai la Nazaret. Sarpele invidiei si-a înfipt imediat coltii în inima lor. Ziceau:

"De unde detine el aceste lucruri? Si de unde la el stiinta acesta si arta lui oratorica si puterea de a face minuni? Drept cine se crede? Vrea sa fie mai grozav decât noi? A uitat de unde a plecat? Nu-l cunoastem noi? Nu este el tâmplarul, feciorul Mariei, fratele lui Iacob, al lui Iose, al lui Iuda si al lui Simon? Si nu sunt surorile lui aici între noi? Vrea s-o faca pe grozavul?" Dar Isus le-a zis: "Un profet nu este dispretuit decât în patria lui, între rudele lui si în casa lui". Si se mira de necredinta lor (cf. Mc 6,1-6).

Si s-au sculat, l-au scos afara din cetate si l-au dus pâna la un povârnis al colinei sau pe sprânceana muntelui, pe care era zidita cetatea lor, ca sa-l arunce jos în prapastie. Dar Isus a trecut prin mijlocul lor si a plecat de acolo (cf. Lc 4,29-30).

Daca n-au putut sa-l omoare ei direct, au încercat sa-l omoare indirect, prin altii. Scrie evanghelistul Ioan:

Isus strabatea Galileea. Nu voia sa stea în Iudeea, pentru ca iudeii cautau sa-l omoare. Sarbatoarea iudeilor, sarbatoarea zisa a Corturilor, era aproape. Fratii lui i-au zis: "Pleaca de aici si du-te în Iudeea, ca sa vada si ucenicii tai lucrarile pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns, când cauta sa se faca cunoscut. Daca faci aceste lucruri, arata-te lumii". Caci nici fratii lui nu credeau în el (cf. In 7,1-5).

La invidie, rudele lui Isus adauga ipocrizia. Chipurile, voiau sa-l lanseze pe Isus, îl trimiteau sa culeaga aplauze, sa aiba succese, popularitate si în Iudeea. Vorbeau în numele caritatii: de ce n-ar fi beneficiat si iudeii de predicile si minunile lui? În fond, voiau sa scape de el: "Pleaca de aici! Nu te mai putem suporta. N-am putut sa te omorâm noi, poate vor reusi iudeii". Si au reusit.

Durerea cea mai mare pe care o provoaca fratii invidiosi e tocmai aceasta: atitudinea ipocrita. În timp ce fac declaratii de simpatie, te lauda, te felicita, te încurajeaza, ei te lovesc sub centura.

Scriitorul spaniol Carlos Valles, iezuit, în cartea sa La comunit?, croce e delizia, ne povesteste un caz tipic de invidie mascata de ipocrizie.

Când faceam specializarea în teologie, un coleg de-al meu a fost picat la un examen important. Era un student eminent si tocmai eruditia sa îi deranjase pe multi facând din el mai curând un personaj impopular la universitate. Nu si-ar fi permis niciodata slabiciunea sa cada la un examen, dar în cazul acela nu a înteles subiectul si a cazut. Vestea s-a raspândit ca fulgerul în toata universitatea si, mi-e rusine sa o spun, ziua aceea a fost o zi de bucurie generala în institutul nostru teologic. Bateam la usi si ne comunicam unii altora vestea cu o vadita veselie: "Ai auzit bomba? Cutare a fost picat! E maret, nu-i asa? Îl aranjeaza. Asta îl va învata sa lase pliscul în jos. Speram ca de acum macar pentru un timp i s-a închis gura". Si asa, de la o usa la alta. Bineînteles ca lui nu-i aratam decât compatimire si simpatie si îl condamnam deschis pe profesorul care avusese nerusinarea de a-l pica: "Imagineaza-ti, sa te pice tocmai pe tine! E cazut în cap! Profesorul stie ca tu stii mai mult decât el, a voit sa se razbune. E o nedreptate strigatoare la cer!" Dar nu era prost si îsi dadea seama cât de false erau compatimirile noastre. Îl durea enorm caderea la examen, dar cu mult mai mult îl durea sentimentul general de dusmanie pe care acel episod i l-a dezvaluit. În acea seara l-am auzit spunând cu tristete: "Nu stiam ca sunt atât de antipatic". Ceea ce s-a întâmplat i-a lasat în inima o rana adânca.

Cred ca nu mai e nevoie de nici un comentariu. Dar sa revenim la Isus. Daca ai sai nu au putut sa-l elimine fizic, au încercat sa-l distruga psihic, discreditându-l. Si cum poate fi omul mai distrus psihic, mai discreditat decât taxându-l si tratându-l de nebun si facând pe toata lumea sa creada ca e stricat la cap? Noteaza sfântul Marcu: "Au venit în casa si s-a adunat din nou multimea astfel încât nici macar nu puteau sa stea la masa. Rudele lui Isus, când au auzit cele ce se petreceau, au venit sa puna mâna pe el caci ziceau: «Si-a iesit din minti»" (Mc 3,20-21).

Ce intentionau rudele lui Isus? Sa-l discrediteze, sa-l lege, sa-l bage în camasa de forta, sa-l încuie într-o casa de nebuni si apoi sa zica multimilor: "Dupa asta va luati? Nu vedeti ca e nebun de legat?" Isus n-a iesit din casa. Rudele lui au recurs la o stratagema. Au mers si au adus-o cu ei pe Maria crezând ca Isus va iesi din casa daca e chemat de mama sa. Continua evanghelistul Marcu: "Atunci au venit mama si fratii lui si, stând afara, au trimis sa-l cheme". Dar Isus nu s-a lasat nici de aceasta data prins în cursa. "El a raspuns: «Cine este mama mea si cine sunt fratii mei?»" (Mc 3,31-35).

Tactica compromiterii, încercata de rudele lui Isus, a practicat-o cu un profesionalism desavârsit securitatea comunista. Disidentii, scriitorii, cei care vorbeau împotriva puterii erau internati în clinici de psihiatrie, unde ori înnebuneau printre nebuni, ori ieseau discreditati, ramânând toata viata marcati cu stigmatul de nebuni. Era usor de spus apoi: nu credeti ce spun si ce scriu acestia. Nu stiti ca au fost internati la spitalul de nebuni?

Aceasta e soarta dureroasa pe care o au de cele mai multe ori în lume si chiar în Biserica cei înzestrati de Dumnezeu cu anumite daruri si talente, cei care prin harul lui Dumnezeu si prin munca lor realizeaza lucruri frumoase, iau initiative curajoase. Invidia confratilor nu-i iarta: sunt izolati, marginalizati, calomniati. Câti dintre sfinti au ramas netaxati de nebuni, excentrici, anormali, inadaptabili, psihopati, incapabili de a fi în rând cu lumea?

Câta grija a avut Isus sa combata acest viciu acolo unde îl întâlnea! De pilda, la ucenicii care, rosi de invidie, au sarit în sus când au auzit ca Iacob si Ioan cer locurile de onoare în viitoarea împaratie. Sau în casa din Betania, când Marta a facut o criza de invidie. Marta nu avea nevoie numaidecât de ajutorul Mariei când se plângea ca Maria n-o ajuta, ca leneveste. Vorbea invidia din ea. I se parea ca Isus tine mai mult la sora ei care statea si-i sorbea cuvintele asezata la picioarele lui.

Sentimentul invidiei nu depinde de noi: sa-l avem sau sa nu-l avem. Important este sa nu-l nutrim, sa nu actionam dupa cum ne dicteaza el, ci sa actionam împotriva lui, sa ne bucuram de succesele altora ca de propriile noastre succese; sa nu ne întristam de binele altuia si sa nu ne bucuram de raul altuia, ci, cum ne învata apostolul Paul, sa ne bucuram cu cei ce se bucura si sa plângem cu cei care plâng.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=15
Vă rugăm să respectați drepturile de autor