www.profamilia.ro /omul.asp?viciile=13
 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior INVIDIA

1. Pacatul lui Cain

Poetul Dante Alighieri, în peregrinarea sa pe tarâmul vietii de dincolo, în cercul al doilea al purgatoriului, a dat peste locul de penitenta al invidiosilor. Primul lucru care l-a izbit a fost numarul extrem de mare al invidiosilor pusi la pocainta în acest loc de pedeapsa.

Facându-mi deci privirea mai adânca,
În mantii de culoarea sumbrei pietre
Zarii popor de umbre sus pe stânca (XIII, 46-48).

Dar ceea ce l-a cutremurat cu adevarat pe poet a fost sa constate ca invidiosii pusi la penitenta aveau pleoapele cusute cu sârma.

Ce om în viata, sau ce trist strigoi
Vazând acolo ce-am vazut eu, oare
Ar fi ramas asemeni unui sloi?...

Din par de capra haine-ntreaga ceata
Purta - si unu-n altul fiecare
Se sprijinea ca orbii care cata,

Cu cârjele, lumina prin pridvoare,
Spre-a-nduiosa la hramuri stralucite
Pe cei ce stau cu pungile-n zavoare...

Si-asa cum orbii parte n-au de soare
Si-acele duhuri în durere mute
Doar mai visau a cerului splendoare.

Caci ale lor pleoape sunt cusute
Asemeni cu-ale soimului tânjind
De dorul înaltimilor pierdute
     (XIII, 52-54; 58-63; 67-73).

Unul dintre penitenti, Guido del Duca, striga jalnic:

Si-atâta de pizmas am fost, ca unde
Vedeam pe cineva ca-i merge bine,
Simteam un junghi ca-n inima-mi patrunde.

Iar azi culeg ce-am semanat. O! Cine
Râvni-va faima altuia în viata,
Când va fi mort, sa sufere ca mine
     (XIV, 82-88).

Primul lucru care îl frapeaza, asadar, pe Dante este numarul mare al invidiosilor aflati la locul de pocainta. Într-adevar, sarpele invidiei îsi înfige coltii si îsi varsa veninul în inimile tuturor. Putini, extrem de putini sunt aceia care nu se lasa dominati de acest sentiment al invidiei, semnul distinctiv al sufletelor sterile, meschine, neputincioase, lipsite de valoare, care nu suporta ca altul sa aiba, sa realizeze ceea ce nu are el, ceea ce nu realizeaza el sau sa aiba, sa realizeze mai mult decât el.

Exista doar o elita de suflete valoroase care nu cad victime acestui viciu, dar care, însa, sunt întotdeauna victimele invidiosilor. A avea o inima lipsita de orice urma de invidie e semnul infailibil al omului superior, nobil la suflet si valoros, dupa cum invidia este semnul infailibil al unui suflet meschin si lipsit de valoare.

Un celebru tablou al lui Hieronymus Bosch ne arata cum oamenii sunt legati între ei prin acest viciu ca printr-un lant si se arata prin aceasta a fi creati, nu dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, care este iubire, ci dupa chipul si asemanarea câinilor. Tabloul reprezinta un colt de strada unde se vede un târgovet care priveste cu invidie femeia frumoasa a unui negustor. Negustorul priveste cu invidie spre un nobil care tine pe brat un soim superb, invidiindu-i pozitia lui înalta sociala, titlul de noblete. Nobilul priveste cu invidie si rautate spre negustor gândindu-se la banii pe care acesta îi poseda. Negustorul tine în mâna un os spre care se uita cu ochi pofticiosi un câine; spre acest câine priveste cu ura un alt câine gândindu-se ca cel dintâi, fiind mai aproape de negustor, are mai multe sanse sa apuce osul.

Atât de putini sunt cei capabili sa stârpeasca din inima lor sau sa-si tina sub control invidia, încât un dramaturg italian din zilele noastre, Peppino de Filippo, facea aceasta marturisire:

Sunt putine persoane care îsi vad de treburile lor si nu îsi baga nasul în treburile altora. Uneori, privind lumea care trece pe strada, ma întreb ce s-ar întâmpla daca invidia ar face sa creasca coarne la toti cei care sufera de acest viciu? Atunci îmi închid ochii pentru un moment si îmi imaginez o multime de lume de tot felul care îsi clatina capul într-o parte si alta exact ca un cos plin pâna la refuz cu melci cu coarnele scoase din cochilie.

Dar sa ne întoarcem la Purgatoriul lui Dante. Ne întrebam: de ce le aplica Dumnezeu invidiosilor tocmai aceasta pedeapsa pe lumea cealalta? Sa le fie cusute cu sârma pleoapele, sa fie lipsiti de lumina ochilor? Fiindca invidia intra în inima prin ochi. Invidia e junghiul pe care invidiosul îl simte în inima când vede ca altcuiva îi merge bine, cum se vaicarea penitentul lui Dante.

De altfel, în Biblie invidia mai e numita "ochiul rau". Pe când David se întorcea victorios de la razboiul cu filistenii,

femeile au iesit din toate cetatile lui Israel înaintea regelui Saul, cântând si jucând, în sunetul timpanelor si alautelor, si scotând strigate de bucurie. Femeile care cântau îsi raspundeau unele altora zicând: "Saul a batut mii, iar David zeci de mii". Saul s-a mâniat foarte tare si nu i-a placut vorba aceasta. El a zis: "Lui David îi dau zece mii si mie îmi dau mii! Nu-i mai lipseste decât regatul!" (...) Din ziua aceea Saul l-a privit cu ochi rai pe David (1Sam 18,6-9).

În Evanghelia dupa sfântul Marcu, Isus, enumerând pacatele care ies din inima omului, pentru invidie foloseste expresia "ochiul rau":

Dinauntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, crimele, hotiile, lacomiile, viclesugurile, înselaciunile, faptele rusinoase, ochiul rau [invidia], calomnia, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinauntru si îl spurca pe om (Mc 7,21-23).

Despre "ochiul rau" vorbeste Isus si în parabola cu gospodarul care a angajat muncitori în vie la diferite ore ale zilei, iar seara le-a platit celor angajati la ceasul al unsprezecelea cât si celor angajati dis-de-dimineata. Acestia din urma si-au exprimat nemultumirea, cârteau. Drept raspuns, gospodarul i-a zis unuia dintre ei:

Prietene, nu-ti fac nici o nedreptate. Nu te-ai tocmit cu mine cu un dinar? Ia-ti ce ti se cuvine si pleaca. Vreau sa platesc acestuia din urma ca si tie. Nu pot sa fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tau rau, fiindca eu sunt bun? (Mt 20,13-15).

De asemenea, în parabola fiului risipitor, invidia l-a împins la scena de furie pe fiul mai mare, când a aflat ca fratele mai mic ce traise în depravare se întorsese acasa si fusese primit de tatal sau cu taierea vitelului îngrasat si cu lautari. Ar fi preferat ca fratele sau sa traiasca în depravare, în saracie si degradare.

De altfel, Isus, în cursul vietii sale pamântesti, a fost el însusi permanent victima invidiei. Invidie la cei la care ne-am fi asteptat mai putin: la oamenii lui Dumnezeu, la mai-marii preotilor si la profesionistii sfinteniei, fariseii. Acestia vesnic l-au hartuit, l-au atacat, l-au urmarit, l-au calomniat, l-au acuzat, l-au prigonit pe Isus. Nu puteau suporta succesul pe care Isus îl avea la popor. Îsi pierdeau popularitatea. Popularitatea lui Isus era un atentat la propria lor popularitate. Popularitatea lui Isus a crescut enorm o data cu învierea lui Lazar care trebuie sa fi fost o persoana marcanta si foarte cunoscuta. Aceasta a fost picatura care a umplut paharul.

Multi dintre iudeii care venisera la Maria, când au vazut ce a facut Isus, au crezut în el. Dar unii dintre ei s-au dus la farisei si le-au spus ce facuse Isus. Atunci arhiereii si fariseii au adunat sinedriul si au zis: "Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Daca îl lasam asa toti vor crede în el" (In 11,45-48).

Si au hotarât eliminarea lui fizica. E clar: invidia l-a ucis pe Fiul lui Dumnezeu.

Din relatarea sfântului Ioan reiese un lucru curios: invidia a unit, a împacat, a solidarizat partidele cele mai opuse din Sinedriu, i-a coalizat pe oamenii care se dusmaneau de moarte între ei: pe marii-preoti atei, materialisti, vânduti puterii politice straine cu fariseii nationalisti, bigoti, fanatici. Chiar pentru Pilat era limpede motivul pentru care dusmanii lui Isus îi cereau condamnarea la moarte, de unde încercarea nereusita de a-l salva. "Pilat, scrie evanghelistul Matei, stia ca din invidie îl dadusera pe Isus în mâinile lui" (Mt 27,18).

În scrisorile sale, apostolul Paul arata cât rau face invidia într-o comunitate crestina, cum era cazul, de pilda, la Corint, unde invidia provoca certuri si dezbinari neîntrerupte.

Invidia nu-i ocoleste nici pe pastorii turmei lui Cristos. Pe ucenicul sau Timotei, apostolul Paul îl sfatuieste sa se fereasca de oamenii stricati la cap care, stapâniti de mândrie, traiesc vesnic în invidie, certuri, clevetiri, banuieli (cf. 1Tim 6,3-5). Apostolul se plânge filipenilor câta suferinta îi produceau lui falsii frati care predicau evanghelia din invidie si spirit de rivalitate (cf. Fil 1,15-18).

În Scrisoarea catre Romani invidia figureaza în lista faptelor întunericului alaturi de betie si desfrâu. De unde îndemnul: "Sa traim frumos ca în timpul zilei... nu în chefuri si betii, nu în destrabalari si fapte rusinoase, nu în certuri si invidie" (Rom 13,13).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=13
Vă rugăm să respectați drepturile de autor