www.profamilia.ro /omul.asp?viciile=12
 
 OMUL 

Viciile capitale
pr. Claudiu Dumea

achizitionare: 09.02.2005; sursa: Editura Sapientia

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior AVARITIA

3. Fericiti cei saraci cu duhul

Nu gasim în Evanghelii un viciu mai sever condamnat de Isus ca avaritia, ca alipirea inimii de ban, de bogatii.

"Cât de greu vor intra în împaratia lui Dumnezeu cei care au bogatii!" Ucenicii au ramas uimiti de cuvintele lui. Isus a luat din nou cuvântul si le-a zis: "Copiii mei, cât de greu este pentru cei care îsi pun încrederea în bogatii sa intre în împaratia lui Dumnezeu! Mai usor este sa treaca o camila prin urechea unui ac decât sa intre un bogat în împaratia lui Dumnezeu" (Mc 10,23-25). "Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este împaratia cerurilor" (Mt 5,3).

"Vai voua, bogatilor, pentru ca voi ati primit aici mângâierea!" (Lc 6,24). "Nu va strângeti comori pe pamânt, unde le manânca moliile si rugina si unde le sapa si le fura hotii, ci strângeti-va comori în cer, unde nu le manânca moliile si rugina, si unde hotii nu le sapa, nici nu le fura" (Mt 6,19-20). "Nimeni nu poate sluji la doi stapâni... Nu puteti sluji si lui Dumnezeu si Mamonei" (Mt 6,24).

Asemenea cuvinte nu se mai auzisera în lume. Ele au însemnat o adevarata revolutie. Paradisul pagânilor - Câmpiile Elizee descrise de filozofi si cântate de poeti - erau rezervate exclusiv eroilor, celor puternici, iar puternici au fost, sunt si vor fi pâna la sfârsitul lumii cei care au bani. Un sclav, un calic, care ar fi intrat în Câmpiile Elizee dupa moarte, le-ar fi profanat si dezonorat pentru toata vesnicia.

"Fericiti cei saraci cu duhul!" Paradoxal si socant pentru logica lumii. Saracia, nu bogatia îl face fericit pe om? E bogatia, nu saracia aceea care tortureaza astazi doua treimi din populatia planetei? Tortura saracului nu vine atâta de la bogatia din afara care îi lipseste, ci de la saracia din interior care îi lipseste. Calaul e în inima omului, e patima, libido possidendi, dorinta de a avea e aceea care îl tortureaza. Avea dreptate Epictet, filozoful stoic din antichitate, când spunea: "Nu este atât saracia, aceea care ne chinuie, cât mai ales dorinta de a poseda".

Scriindu-i prietenului sau Pitocles, filozoful Epicur e de aceeasi parere: "Daca vrei sa fii bogat, Pitocles, nu-ti spori bogatiile, ci micsoreaza-ti dorintele dupa bogatii". "Fericiti cei saraci cu duhul".

Francisc de Assisi a fost numit "omul bucuriei desavârsite". El a gasit bucuria în momentul în care a gasit-o pe aleasa inimii sale, Doamna si Regina pe care a cântat-o în cuvinte pline de lirism: Madonna Povertá, de care s-a îndragostit.

Saracia, scria Francisc, e un parfum aducator de fericire pe care suntem nevrednici sa-l purtam în prea murdarele vase ale fiintei noastre. Ea este aceea care ne daruieste Domnului, care ne înalta de la pamântul pe care traim si ne face sa traim alaturi de îngerii paradisului. Ea ne uneste cu Cristos pe cruce, ne ascunde cu Cristos în mormânt - caci pe ea a urcat-o Cristos cu el pe cruce în timp ce pe sfânta Fecioara a lasat-o la picioarele crucii -, saracia învie cu Cristos din mormânt si îl însoteste în înaltarea triumfala la cer. Ea este radacina ascultarii, mama renuntarii, moartea egoismului, cea care stârpeste vanitatea si pofta... O, Doamne Isuse, arata-mi caile preaiubitei tale saracii, saracia care calca totul în picioare si e stapâna peste toate. Eu ard de iubirea ei si nu-mi pot gasi odihna decât în ea.

Criza, mizeria, saracia în care se zbate astazi poporul nostru, ia proportii alarmante. Se pare ca foametea va face, în curând, din acest popor, un popor de antropofagi. Zilele trecute scriau ziarele ca o mama si-a ucis copilul, l-a hacuit, l-a dat prin masina de tocat carne, voind sa faca din el pârjoale. Nimeni nu mai crede ca problema saraciei si a mizeriei o vor rezolva politicienii sau economistii cu strategiile si cu minciunile lor sau ca bogatii Occidentului ne vor invita la masa lor. Reforma e o lozinca pe care nu o mai ia nimeni în serios. Solutia e în inima omului. Singura reforma e reforma inimii, în întelesul evanghelic al cuvântului, asa cum a înteles-o sfântul Francisc de Assisi.

În cartea sa, Secolul al XX-lea, Martial Lekeux îl invoca pe sfântul Francisc, cu aceasta admirabila rugaciune:

De ce oare ne-am complicat atât de mult viata? Ne-am creat atâtea nevoi artificiale, atâtea lucruri care ni se par atât de necesare încât fac din viata noastra o vesnica sclavie?

O, Francisc, sfântul saraciei si al bucuriei desavârsite, ai mila de omul modern, de acest nefericit, de acest condamnat la munca fortata. Priveste la tot ce îi trebuie ca sa poata trai, la tot ce a inventat ca sa-l lege mai bine în lanturi: tramvaie si trenuri, automobile si avioane, radio si cinema, excursii, dansuri, toate sporturile si toate distractiile, are încalzire si electricitate, baruri si sali de fumat, ziare, reviste, romane, mobile si bibelouri fara numar si un incredibil serviciu de masa si bucatarie... Iar daca unul din aceste lucruri îi lipseste, e nefericit. Si cum celui care doreste toate, întotdeauna îi lipseste ceva, nu e niciodata multumit si îsi traieste viata bombanind. O, Francisc, ai mila de el, învata-l, tu, crainic vesel al lui Dumnezeu, cântarea bucuriei.

Stiti cine l-a descris cel mai frumos pe saracutul din Assisi si cununia sa mistica cu stapâna inimii sale, saracia? În poezie, Dante Alighieri în cântul al XI-lea al Paradisului sau. Iar în arta, în pictura, n-o sa credeti: Giotto, avarul, hapsânul consumat de pofta de bani, cel care facea camata si muncea pe brânci pentru câstig. Contemplând în bazilica din Assisi minunatele sale fresce pe fond de aur si un azur cum nu mai exista nicaieri pe lume, admiratia te împinge pâna pe pragul extazului.

Iar tu, omul lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri (...) Îndeamna-i pe bogatii acestei lumi sa nu se îngâmfe si sa nu-si puna speranta în niste bogatii nestatornice, ci în Dumnezeu care ne da toate lucrurile din belsug, ca sa ne bucuram de ele. Îndeamna-i sa faca bine, sa fie bogati în fapte bune, sa fie darnici, gata sa simta împreuna cu altii, asa ca sa-si strânga pentru vremea viitoare drept comoara o buna temelie pentru ca sa dobândeasca adevarata viata (1Tim 6,11.17-19).

Omul lui Dumnezeu caruia apostolul Paul îi face acest îndemn e un preot: ucenicul sau, Timotei, si prin el, se adreseaza noua, tuturor, care prin definitie suntem oamenii lui Dumnezeu: preotii si viitorii preoti.

Noi, oamenii lui Dumnezeu, putem deveni slujitorii Mamonei. Nu suntem imuni la microbii avaritiei. Putem realiza paradoxul lui Giotto: sa facem altora predici extraordinare împotriva alipirii inimii de bani si bogatii si sa fim în acelasi timp noi însine stapâniti de acest viciu. Omului lui Dumnezeu poporul îi iarta orice, numai acest viciu nu i-l iarta.

Un preot, autor al unei frumoase carti, le adreseaza confratilor sai aceste cuvinte:

Mai înainte de a crede în Dumnezeu, oamenii trebuie sa creada în preot. Oamenii nu vor crede în noi, preotii, pentru castitatea noastra, caci ei nu cred ca aceasta e posibila. Nu vor crede în noi pentru ascultarea noastra, pentru ca ascultarea la care sunt supusi ei e uneori mult mai dura. Nici pentru bunatatea si zâmbetul nostru, caci gasesc la vânzatoarele din magazine zâmbete mai frumoase si o amabilitate care se confunda cu bunatatea. Dar ne vor crede daca vom trai cu inima dezlipita de bani, daca vor vedea daruirea si munca noastra dezinteresata. Ne vor crede vazându-ne ca am renuntat la o meserie cu care am fi putut câstiga mult mai multi bani.

Sa nu ne lasam înselati de ideea ca saracia evanghelica îi priveste pe calugarii care au votul saraciei, nu pe noi, preotii seculari, care nu facem votul saraciei. Complet fals! Apostolii carora Isus le cere sa paraseasca ogoare si case, tânarul caruia îi cere sa vânda totul si sa dea banii la saraci, erau chemati la preotie, nu la calugarie. Calugarilor le porunceste saracia sfântul Benedict sau sfântul Francisc; noua ne-o porunceste însusi Cristos. "Fericiti cei saraci cu duhul, caci a lor este împaratia cerurilor".

Fericit cel care nu are bani, caci nu-i este frica de hoti.

Fericit cel care nu-si cauta sprijinul în bani, caci sprijinul lui este Dumnezeu.

Fericit cel ce nu are masina si merge cu mijloacele de transport în comun, caci el se afla mereu în tovarasia copiilor lui Dumnezeu.

Fericit cel care nu-si permite calatorii lungi, caci stie sa pretuiasca frumusetile care îl înconjoara.

Fericit cel care nu cauta sa aiba, caci stie sa fie fiu al lui Dumnezeu.

Fericit cel care stie sa se lipseasca de atâtea lucruri, pentru ca este un adevarat stapân.

Fericit cel care nu-si strânge capital, caci Dumnezeu nu-l lasa sa duca lipsa de nimic.

Fericit cel care stie sa dea tot ce are, caci e mai mare bucuria de a da decât de a primi (Rodolfo Reviglio, Dio ha tanto amato il mondo).

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?viciile=12
Vă rugăm să respectați drepturile de autor