www.profamilia.ro /omul.asp?laicii=14
 
 OMUL 

Laicii în Biserica oi în lume
la lumina Conciliului Vatican II

achizitionare: 04.06.2004; sursa: Editura Serafica

capitolul urmatorCuprinscapitolul anterior 12. Activitatea umana în lume

În discursul de deschidere al celei de-a doua sesiuni conciliare, Papa Paul al VI-lea a punctat obiectivele principale ale Conciliului Vatican al II-lea, obiective care, de altfel, se regasesc deja în Enciclica aceluiasi Suveran Pontif, intitulata Ecclesiam suam.Acestea sunt:

-         aprofundarea si exprimarea mai bine a constiintei pe care Biserica o are despre sine;

-         reînnoirea Bisericii prin imaginea lui Isus Cristos;

-         continuarea drumului care sa conduca la unitatea tuturor crestinilor;

-         deschiderea dialogului între Biserica si lumea contemporana.

Analizând continutul Constitutiei pastorale privind Biserica în lumea contemporana  Gaudium et spes,  putem observa aplicarea ultimului obiectiv exprimat de Paul al VI-lea, care a generat diverse reactii printre parintii conciliari, mai ales datorita metodei noi cu care a voit sa cimenteze Conciliul, pentru a orienta si angaja Biserica spre o noua dezvoltare pastorala.

 

12. 1. Formularea problemei

Dupa ce a subliniat ceea ce Biserica gândeste despre om si despre comunitatea umana, capitolul al III-lea al Constitutiei Gaudium etspes îsi propune sa trateze despre activitatea umana în univers, adica despre acel efort al oamenilor de a domina, de a transforma, sau, într-un singur cuvânt, de a umaniza tot ceea ce tine de lumea materiala.

Acest fenomen nu putem spune ca este o noutate. Activitatea umana se pierde în negura timpului, ba, mai mult, putem afirma ca ea a aparut odata cu crearea omului, care, în lupta sa de supravietuire si de dominare a naturii, s-a folosit de diverse instrumente care sa-i faciliteze aceasta truda si totodata sa-i încununeze efortul cu rezultate cât mai eficiente pentru viata si bunastarea sa. Tendinta fireasca si conditie imanenta existentei umane, activitatea ce-l caracterizeaza pe om nu a ridicat mari probleme de-a lungul istoriei deoarece ea a fost privita oarecum distant de cei care detineau puterea si acceptata de cei de rând ca unicul mijloc de câstigare a celor necesare vietii. Marile miscari sociale de protest nu au condamnat niciodata munca în sine sau activitatea umana, ci mai ales subestimarea acesteia si inechitatea în compensarea efortului depus.

Remarcând acest aspect, ne întrebam: de ce totusi Biserica a considerat necesara aprofundarea acestui fenomen?

Înainte de toate, trebuie sa subliniem un element important: activitatea umana, la care face referinta Conciliul, este acea forma de activitate caracteristica acestui secol, ce a cunoscut (si noi suntem martori) o adevarata explozie tehnica, cu ajutorul careia s-au obtinut rezultate incomparabil superioare secolelor precedente.

Progresul stiintific ce a condus la dezvoltarea tehnicii, adica a activitatii organizate si metodice pentru producerea de bunuri materiale, a determinat, pentru prima data, un Conciliu sa vorbeasca despre "arta tehnica" drept semn al aprecierii rezultatelor extraordinare pe care umanitatea actuala le-a atins în acest domeniu.

Efectul imediat al acestei dezvoltari tehnice consta în schimbarea conditiilor de viata si chiar a psihologiei omului. Umanitatea se elibereaza tot mai mult de sclavia naturii, iar întâlnirea cu legile inviolabile ale unei ordini superioare, care, de multe ori, în trecut, trezea în om o teama sacra, este pentru omul zilelor noastre o experienta din ce în ce mai rara. Si aceasta "(...) deoarece multe bunuri pe care odinioara omul le astepta mai ales de la forte superioare si le procura astazi prin activitatea proprie" (GS 33).

În conexiune cu aceste schimbari, s-a transformat si aprecierea muncii. Antichitatea vedea în munca un serviciu ingrat, nedemn de omul liber; chiar si în constiinta crestina, prevala des ideea ca munca este o pedeapsa a pacatului originar iar valoarea sa nu poate fi decât una expiatorie, penitentiala.

În societatea contemporana, însa, munca este tot mai apreciata, privita ca un izvor de valori, ce da o mai mare demnitate omului iar pentru crestini ea a devenit: "Semnul familiaritatii cu Dumnezeu care îl aseaza pe om în gradina. El traieste acolo «pentru a cultiva pamântul si a-l pazi» (Gen 2,15): munca nu mai înseamna un chin, ci colaborarea barbatului si a femeii cu Dumnezeu la desavârsirea creatiei vazute"      (CBC 378).

Remarcând aspectele pozitive, Biserica nu închide ochii la o serie de probleme grave pe care fenomenul activitatii omului contemporan le ridica în univers. De aceea, ea se întreaba: "Care este sensul si valoarea activitatii umane? Cum trebuie folosite aceste bogatii ? Spre ce scop tind eforturile individuale si colective?" (GS 33).

Ce ne poate surprinde aici nu sunt întrebarile în sine, care, de altfel, nici nu sunt specific crestine, deoarece ele izvorasc în societatea umana, ci afirmatia ca Biserica, cea care pastreaza Tezaurul Cuvântului lui Dumnezeu, nu are întotdeauna un raspuns imediat la fiecare problema, observatie ce evidentiaza faza incipienta a teologiei realitatilor pamântesti (cf. GS 33). Este Magisterul Bisericii, deci, chemat sa determine ce pozitie trebuie sa aiba întâietate cu privire la acest fenomen, în situatia actuala, având în vedere toate exigentele doctrinei si vietii crestine[59].

 

12. 2. Valoarea activitatii umane

Conciliul, în doctrina sa cu privire la activitatea umana, introduce câteva precizari menite sa înlature nasterea unor posibile prejudecati.

Prima precizare stabileste la care realitate concreta se refera doctrina conciliara atunci când vorbeste de activitatea umana în univers. Insistând pe misiunea încredintata de Dumnezeu generatiei umane, unii pot sa se gândeasca la faptul ca prelungesc opera Creatorului doar acei oameni care marcheaza si se impun în istorie sau care influenteaza în mod eficace marile etape ale progresului uman, cum sunt marii gânditori, inventatori, genii etc. Aceasta este o conceptie ce ignora valoarea celor care muncesc în taina, nestiuti de nimeni, înaintea Tatalui, care vede în ascuns, si totodata uita ca pentru slujirea aproapelui este necesara truda discreta si anonima impusa de exercitarea propriei meserii sau profesii. Chiar daca, în mod aparent, acesti muncitori nestiuti nu fac altceva decât sa procure cele necesare traiului lor si familiilor lor, munca lor este în mod real o contributie indispensabila la realizarea planului providential al Creatorului. Este interesant cum parintii conciliari, continuând gândirea Papei Ioan al XXIII-lea, exprimata în enciclica Pacem in terris, numarul 1,accentueaza efortul si munca femeii, deseori subestimata si considerata fara valoare. Modelul tuturor acestor muncitori modesti nu poate fi altcineva decât Cristos, care da tuturor "(...) o lectie de munca, la fel ca Fiul lemnarului, si ne îndeamna totodata sa întelegem si sa celebram legea aspra dar mântuitoare a trudei omenesti"[60].

O alta prejudecata pe care Conciliul vrea sa o elimine este teoria pe care deseori o întâlnim exprimata în mitologia antichitatii, conform careia progresul uman ar fi un atentat împotriva prerogativelor divinitatii, deoarece îl elibereaza pe om de sub stapânirea fortelor superioare. Conciliul nu neaga posibilitatea ca in efortul uman pentru dezvoltare si progres sa se infiltreze si dorinta propriei autosuficiente fata de orice putere superioara, el neaga însa ca aceasta aspiratie este intrinseca efortului spre progres si afirma ca orice progres al omului, chiar cu unele riscuri, nu poate fi altceva decât o colaborare cu Creatorul.

 

12. 3. Orânduirea activitatii umane

"Activitatea omului porneste de la om si este în slujba omului" (GS 35),declara Constitutia, subliniind, astfel, antropocentrismul activitatii umane. Omul nu trebuie transformat într-o masina, care sa asculte de anumite comenzi, dar orice act al sau trebuie savârsit constient si fara nici o constrângere din partea acelora care urmaresc finalitati straine de bunul mers al umanitatii. Pentru a întelege acest principiu fundamental, Conciliul se serveste de categoriile curentului psihologic numit personalism. Acest curent de gândire scoate în evidenta unicitatea omului ce se distinge de orice fel de realitate materiala prin personalitatea sa. Omul este o persoana, adica o fiinta constienta de sine care este atrasa de anumite valori si principii pe care se angajeaza sa le urmeze pentru a da un sens propriei existente.

Tinând cont de aceste criterii, putem afirma ca activitatea umana se asociaza operei Creatorului suprem doar atunci când realizeaza bunuri si valori materiale ce nu obstructioneaza dezvoltarea fireasca a persoanei[61].

Reluând un principiu exprimat de Paul al VI-lea "Omul are mai mare valoare prin ceea ce este decât prin ceea ce are" (GS 35), Conciliul indica norma pe care oamenii angajati în activitatea cotidiana trebuie sa o aiba în vedere.

Progresul, oricât de bine intentionat ar fi el, nu trebuie sa ignore principiile etice universal acceptate si nici sa instrumentalizeze persoana, cum se poate verifica astazi, mai ales în competitia generata de economia de piata, dar este chemat sa concorde cu adevaratul bine al omului si totodata sa-i permita omului "(...) cultivarea si împlinirea vocatiei sale integrale" (GS 35).

 

12. 4. Autonomia legitima a realitatilor pamântesti

Deoarece, atât în trecut cât si în timpurile noastre, multi nu au reusit sa situeze clar si în mod persuasiv realitatea stiintei si a credintei, fapt ce a dus la concluzia ca aceste doua dimensiuni sunt într-o ineluctabila opozitie, Conciliul a declarat un principiu de mare importanta, care, cel putin pâna în acel moment, nu a fost recunoscut în mod universal de gândirea crestina: realitatile pamântesti au autonomia lor. Un pas important pe drumul reconcilierii Bisericii cu lumea careia i se recunoaste existenta unor valori temporare. Aspect subliniat si de Decretul despre apostolatul laicilor Apostolicam actuositatem:

"Toate realitatile care constituie sfera temporara: bunurile vietii si ale familiei, cultura, economia, artele si profesiile, institutiile comunitatii politice, relatiile internationale si altele de acelasi fel, precum si evolutia si progresul lor nu sunt numai mijloace în vederea scopului ultim al omului, ci au si o valoare proprie, pusa în ele de Dumnezeu, fie privite în sine, fie ca parti ale întregului univers temporal" (AA 7).

Se poate observa în textul mai sus citat cum Conciliul rastoarna o conceptie bine formulata în trecut, afirmând ca realitatile sunt adevarate bunuri, obiecte ale bunavointei divine, pe care trebuie sa le apreciem ca atare si nu ca simple mijloace care ne pot ajuta sa ajungem la ceva diferit de ele ca de exemplu înaintarea pe calea virtutilor sau obtinerea mântuirii sufletului.

Principiul autonomiei realitatilor terestre implica un alt aspect si anume ca lucrurile create si societatile însesi au legi si valori proprii care trebuie treptat descoperite de om, folosite si organizate. Aceasta observatie are importante consecinte pentru etica crestina caci impune constiintei sa aiba o mai mare sensibilitate în ceea ce priveste obligatiile derivate din prestarea diferitelor activitati si profesii "temporale".

Referitor la relatia care trebuie sa existe între stiinta si credinta, (problema intens tratata, analizata si elaborata de teologia acestui secol), Gaudium et spes,reluând învatatura Conciliului Vatican I, aminteste ca realitatile profane, dezvoltate conform naturii lor si, conform exigentelor legii morale, nu se opun niciodata prin ele însele credintei sau dezvoltarii supranaturale a umanitatii, deoarece atât realitatile profane cât si cele spirituale provin de la acelasi Dumnezeu.

Totusi, în încheiere, Conciliul atrage atentia si revine asupra principiului antropologic al activitatii umane, îndemnând ca omul sa înlature atitudinea ostentativa si de autosuficienta care-l determina sa foloseasca lucrurile create fara a le raporta la Creator, fiindca realitatea creata, separata de Creator, îsi pierde orice valoare umana si se contrapune însasi naturii lucrurilor ce au în ele însele întiparita vocea si amprenta Creatorului (cf. Rom 11,36).

 

12. 5. Activitatea corupta de pacat

La numarul 37 al constitutiei Gaudium et spes, Conciliul doreste sa scoata în evidenta faptul ca "(...) progresul uman, care este un mare bine al omului, comporta totusi o tentatie grava: când se tulbura ordinea valorilor iar binele si raul se amesteca, indivizii sau grupurile au în vedere numai interesele proprii".

O data cu pacatul originar, în firea omeneasca s-a întiparit aceasta tendinta a egoismului care duce la îndepartarea de valorile evanghelice prin dorinta de a poseda orice fara a ne gândi si la cei din jur. Astfel, Constitutia Gaudium et spes afirma în continuare ca: "Întreaga istorie a oamenilor e strabatuta de o batalie apriga împotriva puterilor întunericului; aceasta a început de la origini si va dura, dupa cum spune Domnul, pâna în ziua de apoi" (GS 37). Asadar, putem afirma ca pacatul, care a intrat în lumea creata de Dumnezeu buna, a corupt activitatea umana[62].

Cristos a fost trimis de Tatal pentru a vindeca rana lasata în sufletul omului de pacatul protoparintilor nostri Adam si Eva.

La rândul sau, Biserica, în dorinta sa de a conduce lumea la Cristos, încearca, prin sfintii parinti, sa-i ajute pe oameni. Conciliul aduce ca exemplu pe sfântul Augustin care spunea ca omul în drumul sau spre patria cereasca trebuie sa se "foloseasca" (uti) de aceste bunuri pe care le ofera progresul uman si nu sa se "bucure" (frui) de ele, luându-le sub absoluta sa stapânire.

"Astfel, Conciliul învata ca oamenii pot si trebuie sa învinga pacatul, care domina lumea, fara a renunta la efortul catre progres, dar acceptând de a se renaste în Cristos"[63]. Toate tentativele de a-l sfatui pe om nu sunt în defavoarea progresului, însa doreste ca omul sa se foloseasca de acesta pentru autenticul sau scop, pentru promovarea umanitatii spre binele comun. Biserica apare ca izvor al fortei fara de care omul si activitatea sa în univers nu poate fi într-adevar folositoare umanitatii. De aceea, "(...) rascumparat de Cristos si transformat în faptura noua în Duhul Sfânt, omul poate si trebuie sa iubeasca si lucrurile create de Dumnezeu"(GS 37).

 

12. 6. Activitatea umana dusa la desavârsire în misterul pascal

Putem vedea cu siguranta cum acest numar (cf. GS 38) reia argumentul prezentat în numarul precedent, acela al eliberarii activitatii umane de pacat, dar îl pune în lumina misterului pascal. Dupa cum spuneam mai sus, Cristos a fost trimis de Tatal pentru a vindeca rana lasata de pacat. El realizeaza planul Tatalui, revelându-ne mai întâi ca "«Dumnezeu este iubire» (1In 4,8) si în acelasi timp ne învata ca legea fundamentala a perfectiunii omenesti si, de aici, a transformarii lumii, este noua porunca a iubirii"     (GS 38).

Isus, prin întruparea sa, a realizat în sine "omul perfect", facându-se exemplu pentru noi toti si modelul dupa care trebuie sa ducem la îndeplinire activitatea noastra umana în lume[64]. Dupa cum Cristos si-a purtat crucea pentru a realiza misiunea ce i-a fost încredintata, tot astfel omul trebuie sa poarte crucea pe care trupul si lumea o pun pe umerii sai. Aceasta cruce poate deveni mai usoara prin practicarea caritatii care este legea fundamentala a perfectiunii umane.

Pentru ca aceasta lupta a omului sa fie dusa cu mai multa usurinta, Isus ni l-a daruit pe Duhul Sfânt cu darurile sale si puterea sa, împartite, adica, dupa cum afirma si Sfântul Paul, darurile sunt diverse si fiecaruia îi este dat dupa puterile sale. Astfel, unindu-ne fortele, vom putea ajunge la tinta cu mai multa usurinta. Iata, deci, un mod de practicare a caritatii crestine.

Activitatea temporara a omului "(...) este descrisa ca o pregatire a materiei pentru împaratia cerurilor, încât ea creeaza acea lume care trebuie sa fie «recapitulata» în Cristos (cf. Ef 1,10)"[65]. Pentru aceasta pregatire, ne vine iarasi în ajutor Duhul Sfânt care ne ajuta sa ne eliberam de sub sclavia egoismului propriu, fapt care cere din partea noastra o permanenta colaborare cu harul divin care nu face altceva decât sa ne dea forta necesara. "El, Duhul Sfânt, ne ajuta sa realizam mai bine umanizarea totala a planetei noastre"[66], astfel încât sa poata deveni jertfa placuta lui Dumnezeu

Putem vedea cum, în lumina misterului pascal, toate formele activitatii umane apar ca o unire cu Cristos mort si înviat. Aceasta unire se realizeaza cu, în, prin si pentru Cristos, ajungând la "recapitularea" a toate ce-l au ca nucleu pe Cristos.

 

12. 7. Pamânt nou si cer nou

Acest ultim numar (cf. GS 39), din al treilea capitol, ia în consideratie activitatea umana privita din punct de vedere escatologic, al paruziei când se va împlini cu desavârsire istoria mântuirii.

Conciliul afirma ca "(...) desi trebuie facuta atent distinctia între progresul pamântesc si cresterea Împaratiei lui Cristos, totusi, în masura în care poate contribui la o mai buna organizare a societatii omenesti, si acest progres are o mare importanta pentru Împaratia lui Dumnezeu" (GS 39).Omul, prin activitatea sa, trebuie sa scoata la iveala si sa promoveze valori precum demnitatea umana, comunitatea frateasca si libertatea, adica toate roadele bune ale naturii si stradaniei noastre pe care le vom raspândi pe pamânt din porunca Domnului. Aceste valori îsi vor gasi plinatatea, adica vor fi desavârsite când Domnul va veni pentru a reînnoi omul si creatia întreaga, deoarece "(...) aici pe pamânt, Împaratia este deja prezenta, dar în mod tainic; însa ea va ajunge la desavârsire la a doua venire" (GS 39). Aceasta Împaratie este însasi Biserica lui Cristos care "(...) va ajunge la împlinire în gloria cereasca atunci când, împreuna cu neamul omenesc, întreg universul, care este intim unit cu omul si prin el îsi atinge scopul, va fi refacut cu desavârsire în Cristos" (LG 48).

Prin cele relatate mai sus, am putut observa cum se da o valoare pozitiva raportului dintre om si cosmos, chiar daca apoi omului îi este data întâietatea în aceasta scara de valori. Observam apoi în viata de zi cu zi cum astazi progresul este vazut în mod negativ de multi dintre oameni; prin urmare, cel care îsi da aportul în favoarea acestui progres actioneaza ca atare (în mod negativ). Însa, stimulati fiind de pozitia Bisericii, trebuie sa actionam, având în vedere scopul nostru, tinta spre care ne îndreptam si, promovând valorile crestine, sa facem ca progresul sa fie în folosul omului si nu în asa fel ca omul sa devina sclavul progresului.

Reluând afirmatia sfântului Paul, care este citata la numarul 37 al documentului conciliar: "(...) caci toate sunt ale voastre, dar voi, ai lui Cristos, iar Cristos al lui Dumnezeu" (1Cor 3,22-23), putem spune ca în aceasta viziune cristologica si teocentrica, activitatea umana nu este sufocata sau paralizata, ci, dimpotriva, este recondusa la izvorul divin unde este perfectionata si înaltata.

Fr. Hazaparu Claudiu

Fr. Blaj Virgil

Note

[59] "Între gânditorii si teologii catolici exista un dezacord asupra «sensului istoriei» si în consecinta, cel putin pâna la Conciliul Vatican al II-lea, se putea observa o mare diversitate de opinii în aprecierea activitatii umane. Mai cunoscute sunt cele doua curente: «Întrupationismul» - subliniaza ca progresul biologic, social, economic, tehnic si cultural nu poate avea decât o valoare pozitiva si constituie o pregatire în vederea instaurarii finale a Împaratiei lui Dumnezeu, a «Ierusalimului ceresc»; «Escatologismul» - propune asteptarea paruziei si a victoriei lui Cristos în lume si insista pe trecerea a tot ceea ce este temporar si asupra pericolelor pe care bogatiile, adica bunastarea de pe pamânt le pot provoca vietii crestine". M. Flik, La Chiesa nel mondo contemporaneo,A. Favale (coord.), Elle Di Ci, Leumann (TO) 1968, 585. Astazi se propune dezvoltarea unei conceptii unitare, bazate pe legatura care trebuie sa existe între ceea ce este uman, terestru si realitatile de dincolo. De aceea, se pune tot mai mult accentul pe crearea unei "societati crestine responsabile" care pe lânga realizarea umana si materiala trebuie sa fie constienta ca este chemata sa fie un "semn profetic" al vietii vesnice.

[60] Paul al VI-lea, Cuvântarea din 5 ianuarie 1964 la Nazaret.

[61]Ioan Paul al II-lea aplica aceasta norma în enciclica sa Laborem exercens din 14 septembrie 1981. În acest sens, Papa distinge munca subiectiva (proiectia persoanei si deci marcata munca de maretia acesteia) de munca obiectiva (ceea ce muncitorul face si de locul pe care prestatia sa face sa-l ocupe la scara productiva): demnitatea muncii depinde de faptul ca subiectul muncii este omul. De aceea, ca un leitmotiv, Laborem exercens repeta continuu "Munca este pentru om si nu omul pentru munca" (LE 6). Aceasta reflectie etico-teologica cu privire la primatul dimensiunii personaliste a muncii, l-a determinat pe Papa sa condamne foarte sever acele ideologii si sisteme sociale care, înlocuind ordinea valorilor, discrimineaza "oamenii muncii", doar în baza criteriilor economice (eficienta si productivitate) pozitie mai mult sau mai putin afirmata la scara ierarhica a firmelor. Cf. G. Mattai, Lavoro ed economia nel magistero della chiesa, în Credere oggi, 8(4-6/1988), 17.

[62] Cf. AA.VV., La costituzione pastorale sulla Chiesa nel mondo contemporaneo, ElIe Di Ci, Leuman (TO), 19683, 612.

[63] Ibid., 616-617.

[64] Cf. Ibid., 618.

[65] Ibid., 621.

[66] Ibid., 622.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/omul.asp?laicii=14
Vă rugăm să respectați drepturile de autor