www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=9
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Maria Sa, octogenarul
- 18 decembrie 2003 -

Am vizitat, nu demult, o familie a doi batrâni foarte simpatici si amabili. Am vorbit de toate. Dar, la un moment dat, sotul spune: "Parinte, nu am crezut niciodata ca anii batrânetii vor fi asa de grei. Nu suntem noi nici foarte bolnavi, dar parca toate încep sa ne lase: si vederea, si picioarele; ne dor si încheieturile. Sotia mea sufera tare mult la schimbarea vremii din cauza reumatismului. Copiii ne sunt plecati în strainatate. Am ramas singuri la batrânete. Înca e bine ca mai putem merge la biserica. Dar ma gândesc la ziua când nu ne vom mai putea deplasa. E greu, parinte! Dar le vom duce pe toate cu ajutorul lui Dumnezeu!"

M-a marcat aceasta discutie, desi aceste lucruri le poate spune orice persoana ajunsa la vârsta a treia.

Durerea fratilor nostri mai mari e foarte greu de sesizat atunci când esti tânar si nu te doare nimic. Si totusi aceste suflete, care poarta în urma lor o istorie mare si grea, care au o experienta de viata de zeci de ani, care au o sensibilitate marita, carora noi le datoram atâtea si atâtea, ar merita un alt tratament din partea tuturor.

Oare de ce sufera batrânii?

Mai întâi este slabirea puterii si a sanatatii. Si totul se accentueaza cu fiecare zi.

O alta cauza este si inutilitatea de care se lovesc multi batrâni. Dupa o viata foarte activa, sufera foarte mult vazând ca nu mai pot.

Totusi foarte multi, având un spirit mai deschis, îsi gasesc permanent preocupari. Vedem atâtia care se ocupa cu florile, cu ajutorarea altora, fac sport si multe altele.

La Tel Aviv traieste sora Elena Dobos, în vârsta de 84 de ani. Dar daca o vezi cât este de activa ramâi uimit. Într-o zi, acum doi ani, spunea: "Ma grabesc ca azi trebuie sa ajut o batrânica." Am întrebat: "Dar câti ani are batrânica?" "Are vreo 72." Batrânica era mult mai tânara decât sora Elena, dar ea mergea sa o ajute. Eu cred ca ceea ce o ajuta sa se mentina în aceasta forma este doar disponibilitatea de a-i ajuta pe altii. Si a-i ajuta pe altii este o ocupatie care nu ia sfârsit niciodata.

Dar poate cei mai multi batrâni sufera din cauza lipsei de recunostinta din partea acelora la care ei le-au oferit darul vietii.

Oare de ce sunt pline azilurile? Pentru ca batrânii deranjeaza viata propriilor copii.

Într-un azil este o doamna care a fost dusa acolo cu forta de proprii ei copii. Si nu este zi în care sa nu plânga si sa spuna: "Eu vreau acasa în casuta mea, la care am trudit o viata întreaga!". Dar urechile copiilor sunt incapabile sa auda strigatele mamei, ochii lor nu vad lacrimile pe care le varsa necontenit mama. Ce pacat! Ce nerecunostinta!

Sau câti bunei de la tara se uita mereu prin grilajul portii sa vada când mai vine unul dintre feciori sa le spuna macar un "sarut mâna!"?

E adevarat ca nu mai sunt asa frumosi si chipesi ca în tinerete, ca vorba nu mai e asa de clara, în casa lucrurile s-au mai învechit, mintea nu mai este asa de agera, mâinile si fata sunt pline de riduri. Multe s-au schimbat. Si totusi acesti batrâni, acesti parinti ai nostri, sunt adevaratii nostri patriarhi. Noi am primit totul de la ei. Le datoram totul: viata, exemplu, credinta, traditie, respect fata de valorile autentice si multe altele.

Batrânii nostri de azi, de la începutul mileniului trei, sunt niste învingatori, daca tinem cont de toate greutatile prin care au trecut în ultimii 75 de ani: razboi, comunism, interzicerea credintei catolice si multe, multe altele.

Sa nu uitam ca ei sunt cei care, în catacombele Bisericii Unite, au întretinut flacaruia credintei ca sa nu se stinga. Când nu mai erau episcopi si preoti, octogenarii de azi le-au tinut, cu mult curaj, locul.

În fata seniorilor si senioarelor de azi, care au stiu sa deschida usa casei lor pentru opt, noua sau zece copii (sau chiar mai multi) noi suntem niste epigoni. Ei nu stiau ce înseamna comoditatea. Ei stiau doar ca trebuie sa placa lui Dumnezeu. Au avut un adevarat cult a vietii. Octogenarele si septuagenarele de azi sunt adevaratele mame eroine ale neamului nostru.

Octogenarii de azi sunt cei care au luptat pe front în al doilea razboi mondial. Chiar daca nu au murit acolo, ei îsi merita din plin titlul de eroi.

Pâna si azi ne uimeste puterea de rugaciune a batrânilor din satele noastre.

Recent, mergând într-un sat, cu sfânta împartasanie, la o batrânica oarba, ea mi-a zis: "Parinte pâna la aceasta ora (ora 10.30) am facut opt rozarii. Pâna deseara cred ca mai fac douazeci". Am ramas fara cuvinte. Ce putere de rugaciune poate avea o asemenea persoana!

Cred ca ar trebui sa ne plecam mai mult fruntea în fata acestei generatii atât de greu încercate, a bunicilor si parintilor nostri, si sa le sarutam mâna, chiar daca e plina de riduri. Doar sunt mâini care au luptat în razboi, sunt mâini pline de bataturi de la munca câmpului, sunt mâini care au mângâiat si crescut atâtia copii, sunt mâini care au stat împreunate ore în sir în rugaciune, sunt mâini prin care a trecut de mii si mii de ori rozariul.

Ei nu ar trebui sa fie ca niste fiinte care asteapta moartea (sau carora le asteptam moartea), ci ca niste statui vii, niste exemple marete, niste profesori de la care mereu avem ceva de învatat, niste patriarhi care ne-au creat noua istorie.

Se spune ca lacrimile bunicilor nu curg drept pe obraz, ci ele serpuiesc printre riduri, adica strabat un drum mai lung. De aceea si stergerea acestor lacrimi e mai anevoioasa. Va invit sa scoatem din buzunarul inimii batista mângâierilor si sa stergem lacrimile parintilor si bunicilor nostri

Oare de ce ne plac tuturor povestile bunicilor? Pentru ca ele nu sunt inventate, ci sunt traite de ei aievea, sunt istorii în care se regasesc mereu. Îti multumesc, Maria ta, mama sau bunica septuagenara, pentru mostenirea de viata si credinta pe care ne-o oferi!

Îti multumesc, Maria ta, octogenar, pentru ca mai existi înca si ne mai poti vorbi!

pr. Iosif Dorcu

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=9
Vă rugăm să respectați drepturile de autor