www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=81
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

Ce ai sa cheltui?
- 29 septembrie 2005 -

A fost odata un mar urias. Un baietel venea zilnic sa se joace în jurul lui, sa se urce în el, sa manânce mere, sa doarma la umbra lui. Iubea marul, iar marul îl iubea pe el. Dar timpul a trecut, copilul a crescut, si nu mai venea sa se joace. Într-una din zile marul l-a vazut pe baiat plimbându-se pe lânga el, îngândurat. "Hai sa te joci cu mine", i-a spus. "Nu mai sunt un copil! Nu ma mai joc cu copaci!", i-a raspuns. "Vreau jucarii si îmi trebuie bani pentru aceasta." Copacul i-a raspuns: "Îmi pare rau, dar nu am bani. Poti însa sa culegi niste mere si sa le vinzi. Asa vei avea bani." Baiatul se bucura de idee: culese câteva mere si pleca sa le vânda. Dupa care nu a mai aparut. Iar copacul era trist.

Într-o zi, tânarul se întoarse, spre bucuria marului. "Vino si te joaca", i-a spus. "Nu am timp sa ma joc. Am de întretinut o familie. Ne trebuie un adapost, caci e frig. Ma poti ajuta?" "Îmi pare rau", i-a raspuns marul urias, "dar nu am nici o casa. Poti însa sa tai din ramurile mele sa îti faci una." Tânarul a taiat toate ramurile copacului si a plecat fericit. Copacul era la rândul lui fericit vazându-l... dar tânarul nu s-a mai întors. Iar marul era singur si trist. Într-o vara, barbatul se întoarse iar copacul nu mai putea de fericire. "Sa ne jucam! Sa ne jucam!" a spus copacul. Barbatul i-a spus: "Am îmbatrânit. Vreau sa ma relaxez. Vreau sa ma duc pe mare si sa navighez în larg. Poti sa-mi dai o barca?" "Foloseste trunchiul meu sa îti faci o barca. Vei putea naviga departe si sa fii fericit." Barbatul a taiat trunchiul, si-a facut barca si a plecat... pentru mult timp din nou.

Dupa multi ani, într-o toamna s-a întors. "Îmi pare rau", i-a spus din prima copacul, "dar nu mai am nimic sa îti dau. Nu mai am trunchi sa te urci pe mine." "Sunt prea batrân pentru asa ceva", i-a raspuns barbatul încaruntit. "Nici mere nu mai am." "Si nici eu dinti pentru ele", i-a raspuns din nou batrânul. "Nu mai am absolut nimic, decât aceste radacini ce se usca." "Nici nu îmi trebuie altceva, decât un loc unde sa ma odihnesc. Sunt obosit dupa toti acesti ani." "O, bine! Ma bucur sa te odihnesti pe mine. Aseaza-te!" Batrânul s-a asezat, iar copacul era foarte fericit.

Povestea de mai sus se încheie si cu o explicatie: copacul îi reprezinta pe parinti. Când suntem mici, ne place sa ne jucam cu ei. Când crestem, apelam la ei doar când avem nevoie de ceva sau suntem într-o încurcatura. Orice am face, parintii vor fi însa mereu acolo, gata sa ne dea totul pentru a fi fericiti. Si daca credem ca omul din poveste ar fi insensibil, sa ne gândim ca de fapt cu totii ne purtam asa cu parintii nostri.

Am citit prima oara aceasta povestioara acum câteva saptamâni. Dupa ce a zacut suficient în mine, povestea a început sa-mi încolteasca în minte. Ieri, când a venit de la scoala, fetita noastra cea mare a venit sa îmi spuna ceva. Recunosc ca nu am ascultat-o. Ma uitam când la ea, când peste umarul ei la surioara cea mica. "Cum si când ai crescut, fetito?!", o întrebam în mintea mea, în timp ce ea turuia entuziasmata jurnalul unei noi zile de scoala ca boboc. "Ieri erai ca sora ta, neputincioasa, depinzând total de noi, iar astazi ne ceri ca dupa abia doua saptamâni de scoala sa te lasam sa te întorci singura, sa nu mai venim dupa tine, ca esti mare!" Înca o data m-am convins ca de fapt copiii nu îi crestem noi... cresc ei singuri. Povestea cu copacul pune de aceea în lumina corecta sarcina noastra: de a fi - întotdeauna când au nevoie - alaturi de ei.

Copacul din poveste s-a consumat, literalmente, pentru baietelul pe care a început sa îl iubeasca înca de când exersa primii pasi pe lânga el. Aceasta este si soarta parintilor: sa se consume pentru copiii lor. Ati observat ca bunicutele, cu cât îmbatrânesc mai mult, devin efectiv tot mai mici? Îmi place sa cred ca cel putin în cazul unora este semnul consumarii lor pentru copii si nepoti... Câteodata ma întreb daca si sotia mea nu este atât de mica si slaba tocmai pentru ca se consuma atât de mult pentru copii. Daca ar fi sa alaptez eu, cred ca i-as explica fetitei de câteva luni ca noaptea nu se manânca: se doarme. Sotia mea nu face însa asa. Când unui copil al nostru îi trebuie ceva, eu îi spun: întinde-te mai bine sau ia un scaunel si urca-te. Sotia se ridica si actioneaza. Iar daca vreun copil este bolnav si trebuie luate rapid medicamente, eu ma uit mai întâi pe geam sa vad daca nu cumva ploua. Între timp ea e deja îmbracata si la usa. Copiii nostri se pot considera norocosi cu o mama care se consuma pentru ei... iar eu fericit ca am de unde învata. (Eu nu ma consum? Ba da, în stilul meu. Dar nu dezvolt, sa nu devina reflectia un poem de auto-slavire.)

* * *

De unde acest spirit al mamelor, ma rog, al parintilor, de consumare? Nu este nici o inovatie. Sa nu uitam ca planul dupa care suntem fiecare proiectati nu porneste de la o maimuta, la care i se aduc îmbunatatiri... ci de la însusi Dumnezeu. Suntem creati dupa chipul lui Dumnezeu, si tot ce facem (bun) este pentru ca Dumnezeu a facut înaintea noastra. Daca iubim, pâna la a ne consuma, nu este meritul nostru: este doar descoperirea în noi a iubirii lui Dumnezeu, care merge pâna la consumarea suprema: jertfa Fiului Sau. Prea adesea spiritul de consumare se limiteaza la cadrul familiei: doar din când în când, câte un trup firav, ca al Maicii Tereza de Calcutta, mai apare pe undeva prin istorie, pe undeva pe glob, consumându-se pentru un generic "ceilalti", pentru semeni.

Oricât am încerca sa ne astupam urechile, nu vom putea acoperi glasul interior care ne spune ca suntem facuti pentru a arde pentru ceilalti. Gasim atâtea solide justificari la interesul exclusiv pentru propria persoana, pentru propria familie, ori pentru propriul cerc ce prieteni. Se vorbeste despre "satul global", despre marea familie a popoarelor. Si Biserica ne spune ca în fata lui Dumnezeu suntem frati si surori, suntem o familie. Ramân vorbe goale daca nu dezlantuim vocatia pe care o avem la a ne consuma. Nimic ce nu ne este interior nu putem duce în lumea cealalta. Scopul nu este sa ajungem la linia de final a cursei vietii durdulii de novene sau cu copiii toti preoti sau în manastire sau "realizati" ca directori de firme particulare. Ce întelegere eronata! Ca a celor ce nu pricep ca scopul nostru în viata nu este sa consumam, ci sa NE consumam! Chiar si când acumulam ceva, este pentru a avea de unde sa ne consumam mai apoi.

Cineva spunea odata ca bogatia ori saracia unui om nu este data de ce are, ci de ce este. Corect. Din aceasta perspectiva, cu totii suntem miliardari. Tu esti miliardar!

Ce ai sa cheltui? Pe TINE!

Radu Capan
www.capan.ro

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=81
Vă rugăm să respectați drepturile de autor