www.profamilia.ro /meditatii.asp?reflectia=69
 
 MEDITA?II 

Reflec?ia saptamânii

Inapoi la cuprins

De la mâncare mi se trage
- 16 iunie 2005 -

Luni seara eram înca în Roma: predându-mi geamantanul pentru a fi urcat în avion, acesta a trecut mai întâi pe la cântar - avea 10 kilograme în plus! Cartile si cadourile pentru copii s-au dovedit a fi mai mult grele decât scumpe. Marele meu noroc a fost însa ca nu m-au cântarit pe mine, caci nu stiu ce surplus s-ar fi înregistrat! Nu am de ce sa ascund ca momentele de masa din Italia mi-au placut foarte mult, dar nu doar pentru bucate, ci si pentru momentele traite atunci, pentru discutiile avute, pentru reflectiile nascute. Cu bunavointa Dvs, am sa pomenesc trei "momente".

* * *

Într-una din zilele de congres, am fost anuntati ca vom lua masa la Muzeul Vaticanului. Initial nu am înteles: vom servi tablouri si statui? La fata locului m-am lamurit: Muzeul include si un restaurant modern. M-am asezat cuminte la coada si, cu o tava în mâna, am parcurs "bucataria" alegându-mi ce doream: o bucata de carne de acolo, ceva cas de dincolo, o salata de aici, niste paste de mai încolo, un suc din acesta, un fruct din celalalt... s.a.m.d., dupa capacitatea stomacului. Cu tava m-am îndreptat apoi spre sala de mese, îngrijorat ca nu voi gasi loc: în fata mea erau câteva sute de oameni, de zeci de nationalitati, fiecare în fata cu o tava cu bucate alese personal - probabil nu gaseai doua tavi cu aceleasi bucate (exceptie la cuplurile aprig îndragostite).

În acea mare de oameni mi-am gasit un loc: în dreapta erau niste asiatici, în fata niste americani, iar în stânga niste hispanici. Privind spre tava mea si spre tavile lor, gândul mi-a alunecat la... credinta. În acea sala nu erau doar crestini, evident, dar si între crestini, nu toti erau în fata cu aceeasi "tava": unii nu pun pe "tava" sfinti, caci nu cred în puterea lor mijlocitoare; unii considera "Cina Domnului" doar ceva simbolic, nu o jertfa reala; unii se "hranesc" cu sapte Sacramente, altii doar cu doua, altii cu nici unul. Dar nici macar catolicii din acea sala nu aveau aceeasi "tava" a credintei: unii scot de pe "tava" mersul la Biserica, ca doar bunica mai credea în astfel de obligatii; unii, considerând probabil prea sarace bucatele catolice, mai adauga condimentele "horoscop" sau "feng shui"; unii (unele), pentru a "gusta" mai bine viata, între mese mai iau câte o "pilula de a doua zi".

Pentru omul de astazi, trebuie sa o recunoastem, credinta este tot mai mult o tava pe care punem ce alegem noi. "Stii, eu consum zilnic câte un Rozariu! Dar de Euharistie nu ma ating: nu-mi face bine la silueta, are prea multe calorii!" Departe de a mai fi un tot unitar, legat de Cristos, de la care, la urma urmelor, ne tragem numele de crestini, credinta devine un set de elemente: alegem ca de pe raft ce dorim sa credem, lasând restul într-o categorie de noi inventata - "nu e musai sa credem". Asa se face ca suntem în lume peste un miliard de crestini, dar majoritatea doar cu numele. Nu cumva sa luam greutate în credinta, ca astazi nu se mai poarta forme rotunde! Este la moda sa fii slab la cap, subtire la suflet, superficial în toate.

* * *

Într-una din seri am iesit cu un prieten italian în afara Romei... la o masa, desigur. Pe drum, îmi spunea: "Nu crezi ca Biserica îsi baga nasul prea mult, indicându-ne sa nu mergem la vot?" [1] Pe "tava" credintei lui, problemele de bioetica nu aveau loc, tinând de politic. L-am întrebat: "Da' viata cine ti-a dat-o: guvernul sau Dumnezeu?" Cred ca spre finalul discutiei, "bucatele" bioetice s-au mutat de pe "tava" politica pe cea a credintei. Dar mi-a servit si el în schimb o tava... una plina... si într-un context minunat!

M-a dus într-un mic satuc de lânga Roma, în centrul asezarii, într-o piata vegheata de o biserica si umbrita de un imens copac. Ei bine, la ora la care am ajuns noi, era deja noapte, asa ca piata era luminata de felinare. Am ramas uimit: piata era plina de banci si scaune de lemn, cam subrede. Ce restaurant o fi acesta? Prietenul a disparut pentru câteva minute si s-a întors... ei bine, nu chiar cu o tava, ci cu o punga, pe care a varsat-o pe o hârtie în fata mea. Nu îmi venea sa cred: eram în comuna primitiva sau în Italia? Pe masa s-au rostogolit niste halci de carne, niste bucati de brânza, niste masline... Apoi într-o sticla de apa minerala era un vin alb. Pentru prima oara italianul nu ma scotea la un restaurant dichisit... ci la tara?! Rupând din pâine si din celelalte bucate cu mâna (!), am început sa mâncam.

Nu târziu am primit si explicatiile. Într-adevar, nu eram la un restaurant, ci într-un loc de traditie. Aici oamenii se strâng pentru a fi împreuna. Seara de seara, bancile si scaunele sunt puse pentru doritori. Poti veni cu mâncarea de acasa, sau sa iei o "plasa" cu mâncare de la organizatori. Vinul, foarte bun, poate fi asigurat tot de ei, la un pret infim, ca si mâncarea. "Pai si unde este afacerea?", m-am trezit întrebându-l, desi nu ma consider un materialist. "Nu este! Oamenii acestia organizeaza aceste cine doar din distractie, doar pentru ca lumea sa fie la un loc." Am privit uimit în jurul meu: lumea într-adevar se distra, vorbea, glumea, cânta! Era o atmosfera de familie! La un moment dat un individ s-a ridicat în picioare si a aratat catre vecinul lui: "Se însoara duminica!" Toti, dar absolut toti, ne-am ridicat în picioare si l-am aplaudat si i-am cântat (ma rog, eu, cu italiana mea, mai putin). În cele câteva ore cât am stat acolo, am trait un sentiment unic de apartenenta la o familie, la familia pietei din acea seara. Nu îmi venea sa cred cât de bine ma simteam - si va asigur ca nu era (doar) din cauza vinului.

M-am gândit atunci cât de des momentele în care ni se reunesc familiile - biologice - nu devin momente protocolare, care abia asteptam sa se încheie. Italienii din acel satuc au gasit o reteta a succesului, au gasit cum pot sa transforme o masa de oameni care nu se cunosc într-o familie calda, vie, unita. Am înteles mai bine de ce în unele parohii, dupa Liturghie, tinerii sunt invitati sa ramâna pentru un pahar de suc si o prajitura: comuniunea se încheaga într-un mod anume în astfel de momente. Sora mea, care lucreaza la o firma importanta de profil informatic, îmi spunea ca saptamânal firma organizeaza petreceri pentru angajati: motivul este evident - cresterea comuniunii între angajati, a sentimentului de apartenenta la ceva comun. Prietenul meu italian mi-a spus ca în vremea când lucra la Roma venea saptamânal în acel loc: îl înteleg... Mi-as dori sa fie si la noi astfel de locuri: dupa acea seara, gasesc orice restaurant, oricât de select, ca fiind rece.

* * *

Sa ma întorc însa la congresul abia amintit mai sus, si sa accelerez caci deja sunt prea multe rânduri. Am participat la un congres despre Internet, cu participare crestina din mai multe tari europene. Au fost conferinte interesante, marturii interesante, vizite prin Roma interesante... dar eu cel mai mult am gustat mesele! Abia asteptam aceste momente: asezându-ne aleator la mese, niciodata nu aveam aceleasi persoane în lateral - si de aici sursa infinita de discutii. De fiecare data în câteva minute conversatia se încingea: "sorbeam" unii de la altii informatii. Ascultam fiecare fascinati situatia diferitelor Biserici din diferite tari, despre probleme diferite, despre situatii diferite, despre tot felul de minunatii: la amiaza de la un danez, seara de la un german, a doua zi de la un finlandez, s.a.m.d. Desigur, si ei erau interesati de România (sa va spun ca se minunau ca avem aeroporturi? mai bine nu, sa nu va enervati!). Din discutii se nasteau proiecte... dar si multe râsete.

Eram la mese tot felul de crestini (catolici si din diverse ramuri reformate), dar diferentele dintre noi nu deranjau, ci erau sursa bogatiei ce o simteam în acele momente. Nici bucatele si nici fascinatia "strainatatii" nu erau elementele ce ne uneau. Nici macar Internetul, desi toti eram "fani" ai acestui spatiu virtual. Era dorinta reciproca de deschidere, de daruire, de împartasire... Cristos era acolo. Iar eu nu stiam ce sa regret: ca aceste mese nu puteau ajunge pâna la comuniunea deplina, în care sa ne împartasim din acelasi Trup si Sânge? Sau invers: ca Liturghiile noastre au pierdut aceasta dimensiune de cina, de comunitate reunita în jurul unei mese, ca în loc sa stam unul lânga altul la o masa, stam pe niste scaune privind spatele credinciosului din fata?

* * *

Poate pentru unii rândurile de mai sus sunt doar rânduri de jurnal, ale unui exuberant excursionist la Roma. Daca însa veti regasi printre rânduri gânduri profunde, de "rumegat", înseamna ca v-am împartasit ceva din hrana primita în Cetatea Eterna. Cristos nu a ales sa ramâna alaturi de noi sub forma de metal spiralat, nici sub forma de vapori de apa: ci sub chipul pâinii si al vinului. Chiar daca astazi a devenit o ceremonie sofisticata si programata punct cu punct, la origini Liturghia a fost o masa, o cina, iar ostia o pâine din care se rupea cu mâna. Mâncatul este o chestiune esentiala pentru om. Esti ceea ce manânci, spun unii. Noi ce mâncam? Si oare nu cumva numai cu gura mâncam?

Radu Capan
www.capan.ro

Nota:
[1] Italienii au fost chemati în 12 si 13 iunie a.c. la un referendum national privind experimentele pe embrioni si fertilizarea asistata. Biserica Catolica i-a îndemnat pe credinciosi sa nu mearga la vot. Doar 25,9% din populatia Italiei s-a prezentat la referendum, care astfel a fost anulat.

Această pagină a fost listată de la adresa: http://www.profamilia.ro/meditatii.asp?reflectia=69
Vă rugăm să respectați drepturile de autor